Indată după Botezul Domnului, Botezătorul se cinsteşte de toţi şi cu cântări se slăveşte, pentru că prin sobor se înţelege adunarea poporului în biserică, la cântarea şi slăvirea lui Dumnezeu, întru cinstea şi lauda marelui Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Celui ce se prăznuieşte.

Un sobor ca acesta, măcar că se săvârşea la toate bisericile ce sunt în toată lumea, ba încă se săvârşeşte şi astăzi; însă se face mai ales mare prăznuire în bisericile zidite în numele Botezătorului, precum oarecând în biserica lui de lângă Iordan, unde a botezat pe Hristos; în Sevastia, unde s-a tăiat de către Irod; în Antiohia, unde mina lui cea dreaptă a fost dusă de Sfântul Evanghelist Luca, şi în Constantinopol, unde acea sfântă mina se adusese din Antiohia şi unde mai ales se făcuse soborul acela, de vreme ce se adusese mina chiar în seara dumnezeieştii Arătări, când se face sfinţirea apelor.

Mireasma raspandita de Mana Dreapta a Sfantului Ioan

In anul 1961, la praznicul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, la 29 august, când mănăstirea noastră săvârşeşte, după obicei, priveghere de toată noaptea, au participat, împreună cu noi, arhimandritul Heruvim Karabelas, ierodiaconul Pavel şi doi teologi, toţi din Pireu.

Spre sfârşitul privegherii, când se cântă exapostilariile (exapostilarie – tropar care se canta inainte de „Laude”), se scoate de obicei prin uşa diaconească de miazănoapte Sfânta Mâna Dreaptă a Sfântului Ioan Botezătorul, ţinută pe cap de preotul de rând. De data aceasta, preotul de rând era ieromonahul Pavel, înaintea căruia mergea paracliserul cu o lumânare aprinsă şi diaconul care o cădea. În acest timp, toţi cei patru amintiţi mai sus au simţit o bună mireasmă cerească, care se răspândea în valuri de la Sfânta Dreapta şi care le-au îndulcit sufletele şi inimile.

Copleşit de această umbrire a harului Înaintemergătorului, au căzut în genunchi toţi şi au sărutat cu multă evlavie şi bucurie Sfintele Moaşte, mulţumindu-i şi proslăvindu-l din adâncul sufletelor lor pe cel mai mare născut din femei, pe slăvitul Înaintemergător şi Botezător al Domnului nostru. Fie ca, prin mijlocirile lui, să ne învrednicească Domnul de Împărăţia Sa cea cerească! Amin.

Minunea savarsita de mana dreapta a Inaintemergatorului

La 16 mai, anul mântuirii 1961, într-o zi de luni, la sărbătoarea Sfintei Treimi, după Liturghie, preotul slujitor, ieromonahul Pavel, mi-a povestit minunea pe care a făcut-o Sfânta Dreaptă a Înaintemergătorului:
– Părinte Lazăr, ţi-ai dat seama ce mi s-a întâmplat astăzi la Liturghie?
– Am văzut eu ceva, însă mai bine spune-mi Sfinţia Ta.
– Sigur ai auzit cum la slujba Utreniei m-am chinuit să zic ecfonisele. Rămăsesem fără glas, din pricina faringitei care mă chinuie adeseori.
– Cum să nu. Am observat şi chiar am zis în sinea mea: „Oare, va reuşi părintele să ducă la bun sfârşit Liturghia? Şi mai ales astăzi, când este şi sobor?”.
– Ascultă-mă! Când ne-am adunat toţi preoţii în biserică, să ne închinăm pentru Liturghie, mă aflam într-o stare foarte grea. Înainte ca egumenul să dea binecuvântare, l-am rugat să scoată Sfânta Dreaptă să o sărut şi să mă binecuvânteze cu ea. Egumenul a consimţit îndată şi m-am însemnat pe cap cu Sfintele Moaşte, rostind totodată şi obişnuita rugăciune. Apoi, am sărutat Sfânta Mână cu multă evlavie şi dragoste, rugându-l pe Sfântul Ioan să se milostivească de mine şi să mă vindece de boală care mă tiraniza, ca să pot rosti ecfonisele cu uşurinţă şi să citesc Evanghelia cu glas frumos, aşa cum se citeşte la astfel de praznice împărăteşti.

Cam acestea le-am spus Sfântului Ioan, în timp ce-i sărutam Sfânta Mâna. Şi – o, minunile şi grabnicul ajutor al marelui Înaintemergător al Domnului! – îndată am simţit lucrarea dumnezeiescului Har. Mi s-a înmuiat gâtul, mi-am recăpătat glasul şi mi s-a înmulţit râvna dumnezeiască, după care am putut, cu multă evlavie şi dragoste, să rostesc ecfonisele şi să citesc Evanghelia cu uşurinţă. Pentru toate acestea am mulţumit cu evlavie şi cu recunoştinţă preabunului nostru Ocrotitor, preaslăvitului Botezător şi înaintemergător al Domnului, cu ale căruia mijlociri să ne învrednicim de sfârşit bun şi de Împărăţia Cerurilor. Amin.

Sf. Ioan vindeca un indracit

In anul mântuirii 1919, econom al metocului Vozina era bătrânul Nifon, avându-l ca ajutor pe monahul Leontie, iar chelar era monahul Lazăr. Într-o dimineaţă de martie, s-au auzit nişte strigăte puternice în curtea metocului. Cei doi monahi tineri, aplecându-se peste balcon, l-au văzut pe ciobanul Dimitrie Bobotan cum îl trăgea cu sila pe fiul său, Ioan, care avea în jur de zece-doisprezece ani. Dintr-o dată, copilul a început să tremure, să facă spume, să scoată ţipete sălbatice şi să facă diferite mişcări ciudate, aşa cum fac cei care sunt cuprinşi de înrâurirea diavolească.

Sărmanul cioban şi femeia lui nu mai ştiau ce să facă. „Bre, Ioane, ce ai? Ce ai păţit?”, îl întrebau, dar copilul nu putea să le răspundă la întrebări, ci continuă să facă nebuniile lui. „O, ceas rău!”, a început ciobanul să strige. „Ah, copilul meu! Vai, nenorocitul de mine, ce am păţit!”.

Într-o astfel de stare de tulburare şi nemăsurată mâhnire şi-a adus aminte de icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ioan Botezătorul şi îndată l-a luat pe copil şi a pornit spre biserică, ca să-l ducă înaintea icoanei Sfântului. Însă, cu cât înaintau şi se apropiau de biserică, cu atât copilul, aflat sub lucrarea demonului, se sălbăticea, striga, se împotrivea să meargă spre biserică, se trăgea înapoi aşa încât, la un moment dat, scăpând din mâinile tatălui său, a luat-o la fugă. Dar tatăl lui a alergat mai repede şi, prinzându-l, l-a adus înapoi.

Între timp, monahii de pe balcon urmăreau tragica scenă dintre tată şi fiu. Apoi au coborât şi, luându-i pe tată şi pe copil, i-au dus în biserică şi l-au pus pe copil înaintea sfintei icoane. Erau mâhniţi pentru copil, dar mai mult pentru faptul că nu exista acolo niciun preot care să-i citească exorcismele, aşa cum se obişnuieşte în astfel de situaţii.
După ce au trecut cinci minute de tăcere, monahul cel mai tânăr a spus:
– Frate, de vreme ce nu avem preot, dacă vrei, hai să cântăm singuri un paraclis la Sfântul Ioan, căci puterea lui este mare. Şi, să se facă ce va binevoi el.
Celălalt monah a fost de acord şi au început paraclisul. Copilul a fost cuprins de nelinişte şi a început să se tăvălească pe plăcile de piatră ale bisericii. Ciobanul devenise alb ca varul şi inima i se zdrobise cu totul. Totuşi, se ruga în taină Sfântului Ioan, ca să facă milă cu el.
Paraclisul se apropia de sfârşit. Când a început cântarea a şaptea, copilul s-a liniştit. Când au terminat cântarea a opta, copilul s-a ridicat şi a stat în picioare înaintea icoanei, cu multă smerenie. La sfârşitul paraclisului, copilul era cu totul sănătos, spre nespusa bucurie şi uimire a celor care erau de față. După ce copilul, părinţii lui şi cei de față s-au închinat Sfântului Ioan până la pământ, au plecat bucurându-se împreună cu tatăl copilului. Datorită credinţei şi evlaviei sale faţă de Sfântul Ioan Botezătorul, ciobanul a izbutit să dobândească vindecarea copilului său.

Minunea Sfantului cu un monah de curand calugarit

Voi povesti acum o întâmplare adevărată ce s-a petrecut cu un monah de curând tuns în monahism care, mişcat de cele petrecute, mi-a destăinuit-o, spunându-mi:
– Pe Cinstitul Înaintemergător, care este pictat cu chipul aspru pe icoana din proschinitarul ce se afla lângă coloana din dreapta din biserică, cu siguranţă că îl ştii. Ori de câte ori îi vorbesc şi îl privesc în față mi se pare că este viu şi mă simt ca un copil care vorbeşte cu tatăl său.
Atunci când pentru prima oară am citit Acatistul Cinstitului Înaintemergător la Pavecerniţa Mare de luni seara– era Postul Mare şi, ca de obicei, Pavecerniţa cu Acatistul Sfântului se citeşte în biserică înaintea acestei icoane – şi, aşa cum stăteam, cu multă evlavie şi dragoste, căci se cuvine să avem multă recunoştinţă şi dragoste faţă de preaslăvitul nostru ocrotitor, când am ajuns, fratele meu, la: „Purtătorule de lumină şi dumnezeiescule Ioane Proorocule, cu înfricoşătoarele şi luminatele tale minuni, luminează şi străluceşte inima noastră…” – o, minunile tale, Cinstite Înaintemergătorule şi Ocrotitorul meu! – am simţit o bucurie mai presus de fire în inima mea şi mi s-a părut că am fost ridicat de pe pământ cu tot cu trup, umplându-mă totodată de o nespusă bucurie şi veselie.
Şi părintele, continuând, mi-a spus:
– De câţiva ani îl tot rugam pe Cinstitul Înaintemergător pentru o problemă de natură duhovnicească, dar nu primisem încă niciun răspuns. Într-o zi, în timp ce sărutam sfânta sa icoană, l-am rugat cu mai multă credinţă, mâhnit şi nemulţumit fiind de tăcerea sa. Pe când mă depărtam de această sfântă icoană, am auzit un glas în cugetul meu, care mi-a dat răspunsul pentru problema pentru care mă rugasem şi m-a mângâiat din belşug. Aşadar, am mulţumit cu căldură Ocrotitorului meu şi m-am liniştit în această privinţă. (După mărturia unui contemporan al monahului care a fost întrebat despre acest fapt, se pare că monahul despre care e vorba este însuşi părintele Lazăr. Problema care îl preocupa ţinea de dorinţa sa de a se linişti în pustie, aşa cum el însuşi mărturisise într-una din convorbirile lor. Iar glasul pe care l-a auzit i-a spus: „Mergi jos, în paraclisul Sfinţilor Fără de Arginţi şi linişteşte-te acolo!”. Acest paraclis se afla cu un nivel mai jos de biserica mare, în partea de vest, şi este destul de izolat de zgomote).

Minunea inmultirii painilor

Anul trecut (1939), povesteşte bătrânul Hrisant, am fost pentru o perioadă trapezar. Se apropia prăznuirea Sfintei Drepte a Sfântului Ioan Botezătorul, în Duminica a IV-a din Postul Mare, când de obicei săvârşeam un mic hram. Cu două zile mai înainte, am numărat pâinea şi am văzut că erau 250 de pâinişoare (pe vremea aceea, în loc de pâinea obișnuită, se coceau niște pâinișoare, câte una pentru fiecare persoană). Acestea trebuia să-mi ajungă pentru patru mese. Ştii că la fiecare masă se consumau 70-80 de pâinişoare? Pe lângă aceasta la praznicul Sfântului Ioan Botezătorul trebuia să dau fiecărui închinător câte una-două pâinişoare de binecuvântare. Am făcut socoteala şi mi-am dat seama că nu-mi vor ajunge pâinile.
Aşa că m-am dus la egumen să îi spun că pâinea nu ne va ajunge şi că a doua zi, în ajunul hramului, va trebui să fac pâine.
Nu ştiu la ce s-a gândit egumenul, dar mi-a spus:
– Nu! Nu trebuie să faci pâine.
– Dar, Gheronda, nu o să ajungă pâinea şi ne vom face de ruşine faţă de străini. O să spună că nu a ajuns pâinea la hramul Sfântului Ioan Botezătorul.
Acela însă a spus din nou:
– Nu, o să ne ajungă!
Ce puteam face? Nu am spus nimic şi am plecat mâhnit şi întristat. Am mers în trapeză şi am împărţit pâinea în două coşuri. Într-unul am pus 150 de pâinişoare, iar în celălalt 100. Toate acestea s-au petrecut vineri dimineaţa. Între timp mă gândeam ca la masa de sâmbătă seara să pun posmag înmuiat, ca să economisesc pâinile. La cele două mese de vineri şi sâmbăta dimineaţă am folosit cele 150 de pâini care erau într-un coş. După ce s-a terminat masa de sâmbătă dimineaţa, am luat coşul gol şi l-am dus în mica magazie unde ţineam posmagul şi rachiul. Îmi rămăseseră numai 100 de pâinişoare, pe care le-am păstrat pentru masa de hram, care era a doua zi.

În după-amiaza zilei de sâmbătă am mers la magazia despre care am amintit mai sus ca să iau posmagul şi vasul în care să-l înmoi, aşa cum hotărâsem. Dar cum am intrat – o, minunile tale, Cinstite Înaintemergătorule! –, am văzut coşul, pe care îl pusesem gol acolo, plin cu pâini proaspete. Am început să mă frec la ochi, gândindu-mă că nu cumva să fie vreo înşelăciune a vrăjmaşului. În acest coş aveam 150 de pâini, dar, parcă le dădusem la cele două mese. Ce-i asta? Cu adevărat, este minunea Sfântului Ioan Botezătorul. Am alergat la egumen bucuros şi i-am spus toate, chemându-l totodată să vină să vadă cu ochii lui minunea şi să creadă. Când a venit şi a văzut, s-a încredinţat de minune şi împreună am preaslăvit pe Sfântul Ioan. Iar a doua zi, să fi văzut cum îi rugam pe pustnici şi pe închinători să ia nu numai câte o pâine, ci câte cinci-şase fiecare, spunându-le tuturor minunea Sfântului Ioan Botezătorul”.

Minunea stalpului de foc

Prima parte a lunii mai a anului 1940, monahul Hrisant, în timp ce se afla la bolniţa mănăstirii, iar eu aveam grijă de el, mi-a povestit următoarea întâmplare legată de construirea proschinitarului Sfântului Ioan Botezătorul.
– Știi când a fost construit proschinitarul icoanei Sfântului Ioan Botezătorul, care se află în apropierea stâncii?
– Nu, i-am răspuns. Atâta ştiu: că l-ai făcut Cuvioşia Ta şi mă minunez cum ai reuşit să-l faci atât de bine şi la măsura icoanei.
– Da, dar acesta a fost tot o minune a Sfântului Ioan Botezătorul, deoarece, cum ar fost cu putinţă să-l fac eu aşa cum îl vezi, exact la măsură, de vreme ce niciodată nu am făcut ceva asemănător şi mai ales într-o perioadă când părăsisem ascultarea de aşa-zis tâmplar? Însă, ascultă ca să înţelegi!
Într-o zi din luna martie a anului 1934 stăteam la fereastra de la strana stânga şi priveam afară, spre locul unde este icoană. Deodată, am auzit un glas zicând: „Când o să aduci scăunelul?”. Am rămas uimit şi mă întrebam de unde a venit acel glas şi cine a strigat. Am tăcut şi nu am spus nimănui nimic. După ce s-au scurs vreo zece zile, trecând prin fața aceluiaşi loc, unde se află icoana, şi îndreptându-mă spre arhondaric, am auzit iarăşi acelaşi glas spunându-mi: „Când o să aduci scăunelul?”. Am bănuit că este ascuns în prescurarie (prescurăria se află exact alături de proschinitarul despre care este vorba) vreun monah căruia îi arde de glume. Îndată m-am întors ca să văd cine este cel care face glume cu mine. Am intrat în pridvorul bisericii şi am cercetat cu de amănuntul, dar nu era nimeni. Nici de data aceasta nu am spus nimic nimănui, însă gândul mă chinuia: „Al cui e glasul acesta? De ce se aude?”.

După ce a trecut mai mult de o lună, într-o după-amiază, în timp ce în biserică începuse Vecernia, tocmai mă aflam la poarta mănăstirii şi pornisem spre biserică, dar prin partea de nord a ei, adică prin faţa proschinitarului când, deodată, am auzit iarăşi acelaşi glas. Din nou, însă, am crezut că vreun monah ascuns face glume cu mine. A doua zi, după terminarea Utreniei, am mers la chilie să mă odihnesc puţin. Am adormit câteva clipe şi în somn am auzit acelaşi glas: „Când o să-mi aduci scăunelul de care ţi-am spus?”. M-am trezit îndată şi mă gândeam: „Cine a venit la ora asta în chilia mea? Mi se pare ceva ciudat. Trebuie să-i spun duhovnicului”.

Şi, ca să nu mai lungesc vorba, iubitul meu, am mers la duhovnic care, după spovedanie, m-a întrebat:
– Nu cumva ai făgăduit cândva Sfântului Ioan să-i faci ceva? Ia gândeşte-te bine, poate îţi aduci aminte!
După ce m-am gândit destulă vreme, o, minune!, mi-am adus aminte că mai înainte cu mai bine de zece ani, trecând odată şi închinându-mă la icoana Sfântului Ioan, cu simplitate şi aproape fără să mă gândesc, am spus: „Ei, Sfinte Ioane, dacă vrei, învredniceşte-mă să-ţi fac un proschinitar de lemn pentru icoana ta!”. Între timp, am lăsat şi tâmplăria şi tesla şi fierăstrăul; le-am împrăştiat pe toate.
După ce duhovnicul a auzit această făgăduinţă pe care o făcusem fără să-mi dau seama, mi-a spus:
– Vezi că Sfântul Ioan îţi cere să-ţi împlineşti făgăduinţă? Îngrijeşte-te să faci cum poţi proschinitarul şi Sfântul Ioan te va ajuta!
Auzind acestea, am îngheţat. Socoteam că este ceva cu neputinţă de realizat. De unde să încep? Era nevoie de lemn bun, de scule, de bani, şi mi se părea că e imposibil să fac rost de toate acestea. Însă cuviosul meu stareţ, bătrânul Dositei, m-a încurajat mult spre această lucrare, dându-mi bani, scule şi binecuvântarea sa. Aşadar, nu mai aveam motiv să şovăi, ci trebuia să mă apuc de lucru.

Şi astfel, iubitul meu, încet-incet, fără să ştie nimeni, lucram ori de câte ori mi se dădea ocazia şi, cu ajutorul Sfântului Ioan, am dus la bun sfârşit lucrarea. În ajunul hramului, la 23 iunie 1937, am chemat câţiva fraţi, am adus proschinitarul şi l-am aşezat aşa cum se vede acum. Toţi cei care îl vedeau, spuneau că planul a fost făcut la Sfânta Ana. Nimeni nu credea că lucrarea este în întregime a mea. Aveau şi puţină dreptate, pentru că nici eu nu credeam că ar fi putut ieşi ceva atât de bine. Se vedea limpede minunea Sfântului Ioan Botezătorul, părinte Lazăre.
– Da, te cred, i-am spus. Nu încape nicio îndoială că Sfântul Ioan a lucrat împreună cu tine şi te-a luminat să-l faci, căci a ieşit atât de frumos. Cu mijlocirile lui, fie ca să ne învrednicim de Împărăţia Cerurilor. Amin.

Pedeapsa pastorului de capre

Parinte Visarion, poţi să ne mai spui vreo istorisire legată de Sfântul Ioan Înaintemergătorul?
Bătrânul s-a gândit puţin şi, aducându-şi aminte întâmplarea cu păzitorul de capre, a început să-mi spună:
– Odată mi-am găsit beleaua cu un păstor de capre din Polighiros. Se numea Teodosie Zarganis. Cred că-l ştii şi Sfinţia Ta, pentru că ai venit de câteva ori la Polighiros.
– Nu-l cunosc, i-am spus, dar asta nu are importanţă, căci cred orice mi-ai zice.
– Acest om de care-ţi spun nu ţinea seama deloc de faptul că eu sunt econom aici, la metoc. Adeseori caprele lui intrau pe terenul metocului şi făceau pagube la zarzavaturi şi la măslini.
– Bre, Teodosie, bagă-ţi minţile în cap! Multă pagubă îmi faci, îi spuneam.
Însă acela nimic, se făcea că nu aude şi uneori râdea, iar alteori mă ameninţa. Ce să fac? Eram singur la metoc şi ajunsesem aproape la deznădejde.
Într-o zi i-am spus:
– Dacă nu ţii seama de mine, o să ai de-a face cu Sfântul.
Nu trece multă vreme, frăţiorul meu, şi cade o boală, o râie în caprele lui, de au început să-i piară în fiecare zi una câte una. Dar el tot nu-şi venea în sine. Într-o batistă avea trei bancnote de câte o mie de drahme. Nişte şoareci au reuşit să-i găurească batista. I-au luat cele trei hârtii şi le-au dus în cuibul lor. Două dintre ele le-au făcut bucăţele mici, devenind cu totul nefolositoare, iar pe cealaltă au rupt-o în trei bucăţi. Pe această a apucat s-o ia, a lipit bucăţile şi astfel nu a pierdut-o. Apoi i s-au îmbolnăvit femeia şi copiii, iar ogoarele au început să nu-i mai rodească. Ajunsese omul aproape să-şi piardă minţile din pricina multelor nenorociri ce l-au aflat.

Într-o zi, iată-l că vine la moară, foarte mâhnit şi smerit, mai-mai că nu plângea. Când l-am văzut în halul acesta (aflasem despre cele ce pătimise), l-am întrebat:
– Ei, Teodosie, ce s-a întâmplat?
Atunci, săracul, mi-a răspuns oftând din adâncul sufletului:
– Vai mie, călugăre, ce Sfânt este acesta pe care îl ai aici?
Atunci i-am spus:
– Îţi aduci aminte când îţi spuneam să nu-mi faci pagube, dar tu îţi băteai joc de mine? Crezi că metocul este al meu? Nu, ci este al Sfântului.
– Mai, călugăre, iartă-mă!, mi-a spus el. Îţi făgăduiesc că altădată nu o să te mai necăjesc.
– Ei, Dumnezeu să te ierte! Du-te şi în biserică să ceri iertare şi de la Sfântul. Fă trei metanii şi după aceea vino aici ca să te cinstesc cu o cafeluţă.
Aşa a făcut, fratele meu. Apoi am devenit prieteni şi venea la moară împreună cu tot neamul lui ca să macine grâu. De atunci nu a mai îndrăznit să mă mai necăjească.

Minunea puterii ascultarii

Odată m-a cercetat părintele Antim şi, vorbindu-mi despre ajutorul pe care Sfântul Ioan Botezătorul îl dăruieşte fără încetare monahilor dionisiaţi, şi-a adus aminte de o împrejurare vrednică de consemnat, pe care mi-a povestit-o:

„Îţi aduci aminte, părinte Lazăr, că în anul 1924 mă aflam la metocul Orfani în obştea economului Gavriil, stareţul nostru de acum. În luna februarie m-a trimis la Vizina (metoc în Halkidikis) cu doi catâri, ca să aduc untdelemn. Am încărcat catârii cu burdufurile pline de untdelemn şi m-am întors spre metoc. Între Polighiros şi Arnea, la locul numit Vatilakos, exista o zonă accidentată cu un drum îngust pe care abia poate trece un animal. Atunci locul era îngheţat, iar în partea de jos a drumului era o prăpastie adâncă, în care, dacă ar fi alunecat – Doamne fereşte! – fie om, fie animal, bucăţele s-ar fi făcut.

Aşadar, ajungând la acest loc înfricoşător, catârii, sărmanii, s-au temut şi au îngenunchiat, neîndrăznind să treacă. Eu, de îndată ce am văzut această, m-am deznădăjduit. Nu exista nici un om care să mă ajute. Atunci, în marea mea mâhnire, l-am chemat pe Sfântul Ioan Botezătorul şi i-am spus din tot sufletul:
– Sfinte Ioane, pentru rugăciunile stareţului meu, ajută-mi în ceasul acesta!
Şi, o, minunile tale şi grabnicul tău ajutor, Cinstite Înaintemergătorule!, mi-a venit atâta putere în trup, încât îndată l-am apucat pe unul din catâri şi, ridicându-l pe picioare, l-am ajutat să treacă prin acel loc strâmt. Apoi am făcut la fel şi cu celălalt. Văzând aceasta, am slăvit şi am mulţumit Sfântului Ioan pentru grabnicul său ajutor, pe care mi l-a dăruit mie, nevrednicului. La această izbăvire din înfricoşătoarea primejdie au contribuit şi rugăciunea stareţului meu care m-a trimis, precum şi credinţa mea sinceră şi ascultarea pe care am săvârşit-o. Cu mijlocirile şi ajutorul marelui nostru Apărător să ne învrednicim de fericirea veşnică. Amin”.

Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu,
Schitul Lacu–Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012