Lună tu, stăpâna mării, pe a lumii boltă luneci
Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!De câte ori ascult versurile acestea, mă trece un fior. Eminescu parcă îmi ştia cele mai adânci gânduri şi vise. Să fi fost el alături de mine la Lăpuşata, satul în care am copilărit? Să fi văzut acolo Luna deasupra Cernei care curge? Să fi privit el din depărtare luminile caselor din Gătejei, satul de peste Cerna? Să fi văzut el Luna strălucind deasupra pădurii din deal ? Să fi descoperit şi el izvoarele ascunse ale pădurii, acolo unde apa îngheaţă iarna iar copacii par crescuţi direct din gheaţă ? Să fi pândit şi el căprioarele după urmele lăsate în zăpadă?

Eminescu este fratele meu, al tău, al tuturor celor care vorbim şi înţelegem limba română. Un frate care nu numai că a stăpânit la perfecţiune limba română, dar a fost şi măcinat de întrebările noastre fundamentale : pe ce lume trăim, unde mergem?

Ca să înţeleagă ceasul cosmic, Eminescu a apelat nu numai la istorie sau filozofie, dar şi la ştiinţă. Asta știu și cititorii mei, pentru că vin adesea la mine cu diferite versuri ale lui Eminescu, spunându-mi : « Iată, Cristi, versul ăsta, nu descrie el dilatarea timpului, aşa cum a descoperit-o Einstein ? Poezia « La steaua » nu conţine teoria luminii descrisă de Einstein? Oare să fi descoperit Eminescu teoria lui Einstein, cu câteva zeci de ani înaintea lui?

În urmă cu câţiva ani, întrebarea a luat o turnură dramatică, atunci când un profesor de fizică a atras atenţia că un manuscris al lui Eminescu conţine celebra formula E=mc2, a lui Einstein. Am verificat şi eu manuscrisul şi chiar aşa e ! Am rămas mirat. Oare ce se întâmplă ? Câte dintre intuiţiile lui Einstein preced teoria relativităţii ? Aşa că am plecat într-o căutare a cărei poveste este aici.

Ceea ce am remarcat imediat a fost respectul lui Eminescu pentru oamenii de ştiinţă, pentru dascăli, pentru cei care caută şi aduc cunoaşterea. Să citim, de exemplu, din Scrisoarea I :

Iar colo bătrânul dascăl cu-a lui haină roasă-n coate,/ Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate.

iar mai departe:

Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.

Iată cum şi Eminescu, ca un veritabil elev al şcolii lui Pitagora, înţelege valoarea numerelor. El ştie care este esenţa cunoaşterii ştiinţifice: matematica. Fără matematică nu exista fizică, chimie sau biologie. Sau, ca să îl cităm pe Einstein: “Matematica pură este, în felul ei, poezia ideilor logice”.

De aceea, Eminescu a căutat cu asiduitate informaţia ştiinţifică. Urmele căutărilor sale se găsesc în poezii, cum sunt următoarele versuri din poezia « Feciorul de împărat fără de stea »:

Cum Dumnezeu cuprinde cu viața lui cerească
Lumi, stele, timp și spațiu ș-atomul nezărit,
Cum toate-s el și dânsul în toate e cuprins,
Astfel tu vei fi mare ca gândul tău întins.

“Atomul nezărit” la care se referă Eminescu este dovada indirectă a audierii cursurilor marelui fizician Ludwig Boltzman, pe când acesta era la Viena. Da, pe vremea aceea, nimeni nu dovedise existenţa atomilor, iar Boltzman şi-a făcut un scop al vieţii din asta. Din păcate, Eminescu a fost printre puţinii care l-au crezut. Mai târziu, Boltzman a avut o moarte tristă, înainte ca propria contribuţie să fie recunoscută de comunitatea ştiinţifică. Abia Albert Einstein, în 1905, dovedeşte fără putinţă de tăgadă existenţa atomilor, iar contribuţia lui Boltzman este recunoscută.
Şi ajungem iar la Einstein, descoperitorul teoriei relativităţii. Mulţi cred că teoria lui Einstein se regăseşte în poezia eminesciană “La Steaua”:

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Frumos, adevărat şi simplu. Totuşi, îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar versurile de mai sus nu au legătură cu relativitatea lui Einstein, ci doar cu viteza finită a luminii. Aceasta, însă, era cunoscută şi măsurată cu 150 de ani înaintea lui Eminescu, de fizicianul danez Ole Romer. De fapt, Romer a folosit chiar întârzierea razelor luminoase pentru a calcula viteza luminii, atunci când a observat cu telescopul sateliţii planetei Jupiter. Eminescu ştia deci despre efectul de întârziere a luminii. Marea lui reuşită este să îl pună magistral în versuri, atunci când vorbeşte despre o stea:

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.

Ce frumos spus! “Azi o vedem şi nu e”. Dacă aţi urmărit ştirile, asta se poate întâmpla chiar azi pe cer! Astfel, în constelaţia Orion se găseşte o stea roşiatică, pe numele ei Betelgeuse. O vedeţi cu ochiul liber, e uşor de recunoscut. Este o super-gigantă roşie, despre care se ştie că va exploda şi va dispărea apoi de pe cer.

Astronomii au măsurat, în ultimii trei ani, variaţii puternice în intensitatea luminii sale. Asta înseamnă că Betelgeuse va exploda pe cer cât de curând, doar că nimeni nu ştie când. Când o va face, lumina exploziei o va egala pe cea a Lunii, iar explozia se va vedea şi în timpul zilei, mai multe zile la rând.

Atenţie însă, momentul când vedem explozia pe cer nu este şi momentul când steaua a explodat! Pentru că Betelgeuse se află la 500 de ani lumină, explozia a avut loc în urmă cu 500 de ani faţă de momentul când se vede ea pe cer! De aceea, se poate ca steaua Betelgeuse să fi explodat deja pe cer, iar noi să nu vedem încă explozia, pentru că lumina ei nu a ajuns la noi. Tot ceea ce vedem este “icoana stelei”. Exact aşa cum zice Eminescu: “Azi o vedem, şi nu e.”

Dacă poezia “La steaua” nu conţine elemente ale teoriei relativităţii, poezia “Luceafărul” pare că da. Să citim:

Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger ne’ntrerupt
Rătăcitor prin ele.

Cum adică, “Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe”? Asta sugerează o călătorie de mii de ani lumină, care pentru Luceafăr durează câteva clipe. În teoria relativităţii, efectul poartă numele de dilatarea timpului: cu cât călătorim cu o viteză mai apropiată de viteza luminii, cu atât timpul va trece mai încet pentru noi. Astfel, vom ajunge să călătorim distanţe de mii de ani lumină, fiind încă tineri.

Numai că, la o privire mai atentă, nu asta s-a întâmplat cu Luceafărul. El nu a călătorit mii de ani lumină cu o viteză apropiată de viteza luminii, pentru că în acest fel călătoria ar fi durat mii de ani (chiar dacă pentru el ar fi durat câteva clipe). Când s-ar fi întors, Luceafărul nu ar mai fi găsit-o pe Cătălina în viață, deoarece trecuse prea mult timp.

Poezia ne spune, însă, că pentru Cătălina au trecut câteva zile sau săptămâni. De aceea, Luceafărul nu a mers cu o viteză egală cu cea a luminii, ci cu una care a depăşit cu mult viteza luminii. Iar asta nu este posibil în teoria relativităţii.
Alţii însă susţin că dilatarea timpului şi paradoxul gemenilor se găsesc totuşi în nuvela Sărmanul Dionis. Iată ce scrie acolo :

Se-nţelege că atunci trebuie să ne despărţim pentru totdeauna; căci, în spaţii dorite, ziua va fi secol, şi când te vei întoarce nu vei mai găsi pe Ruben, ci un alt om, analog cu mine, pe care însă uşor îl vei găsi.

Cum adică, “în spaţii dorite, ziua va fi secol”? Vă aduceţi aminte de filmul Interstellar? Cum mergeau astronauţii lângă gaura neagră câteva ore, iar în depărtare treceau câţiva ani? Acesta este un efect al dilatării timpului, prezis de Einstein: în jurul obiectelor masive, timpul trece mai încet.

La fel se întâmplă şi în spaţiile vizitate de călătorul eminescian : acolo, o zi este cât un secol. Când se întoarce la locul de plecare, unde se află Ruben, vor fi trecut secole. Ruben este fie mult îmbătrânit, fie transformat în altceva. De data aceasta, să recunoaştem, Eminescu a avut intuiţia corectă.

Nuvela “Sărmanul Dionis” are şi alte elemente care se potrivesc foarte bine cu gândirea lui Einstein. Iată, de exemplu, următorul paragraf:

Să ne-nchipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte, şi toate celea din ea scăzute în analogie, locuitorii acestei lumi, presupunându-i dotaţi cu organele noastre, ar pricepe toate celea absolut în felul şi în proporţiunile în care le pricepem noi. Să ne-o închipuim înmiit de mare ― acelaşi lucru. Cu proporţiuni neschimbate o lume înmiit de mare şi alta înmiit de mică ar fi pentru noi tot atât de mare. Şi obiectele ce le văd; cât de mari sunt ele absolut? Cine ştie dacă nu trăim într-o lume microscopică şi numai făptura ochilor noştri ne face s-o vedem în mărimea în care o vedem?

Eminescu ne spune clar că, într-un univers în care nu avem o referinţă a lungimii, nu ştim dacă un obiect e mare sau mic. Fără o referinţă absolută, spaţiul este relativ, o idee care stă la baza teoriei relativităţii a lui Einstein.

Deosebirea dintre Einstein şi Eminescu este că primul a fost ghidat de logică, matematică şi experimente în căutările sale, dar tot ele i-au şi impus limitele. În poezie însă, Eminescu nu a putut fi oprit decât de puterea imaginaţiei. Vrând să înţeleagă ce este timpul, de exemplu, Eminescu şi-a permis să meargă cu gândul acolo unde matematica nu a ajuns nici azi. Citiţi, vă rog, următoarele versuri din poezia « Cu mâine zilele-ţi adaogi »:

Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi
Şi ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.

Din orice clipă trecătoare
Ăst adevăr îl înţeleg,
Că sprijină vecia-ntreagă
Şi-nvârte universu-ntreg.

“Clipa sprijină veşnicia”! Iată o intuiţie poetică profundă, al cărui adevăr nu-l înţelegem pe deplin nici azi. Oare să fie toată istoria doar o clipă ? Iată ce spune tot Eminescu prin gândurile sărmanului Dionis:

“Un punct matematic se pierde-n nemărginirea dispoziţiunii lui, o clipă de timp în împarţiabilitatea sa infinitezimală, care nu încetează în veci. În aceste atome de spaţiu şi timp, cât infinit !”

Aici, cuvântul « atome » se poate referi la ceva infinitezimal, dar sugerează şi ideea de discret, numărabil, aşa cum îşi imagina Pitagora că este spaţiul: o colecţie de puncte discrete, pe care el le numea monade.

În această interpretare a lui Eminescu, spaţiul şi timpul ar fi discret şi nu continuu, o idee care se găseşte în teoria modernă a gravitaţiei cuantice cu bucle. Ea uneşte teoria relativităţii a lui Einstein cu mecanica cuantică, presupunând nu numai că spaţiul este discret, dar şi timpul.

Aceste teorii moderne ale gravitaţiei cuantice ne spun că, la nivel microscopic, spaţiu-timpul ar fi ca o “spumă cuantică”. Ne-o putem imagina ca bulele de săpun, în mare parte goale, pentru că nu există spaţiu şi timp acolo.

În teoriile moderne ale inflaţiei, din această spumă cuantică se poate naşte un Univers. De exemplu, undeva în depărtarea universului nostru, câmpul inflatonic are fluctuaţii cuantice în această spumă cuantică, iar ele determină la un moment dat expansiunea spaţiului. Simplu spus, unul dintre baloanele minuscule de spaţiu se umflă rapid, generând un Big Bang. În acest fel se naşte un nou Univers, chiar în interiorul universului nostru. Pe de altă parte, şi Universul nostru observabil ar fi apărut aşa, din spuma cuantică a unui univers precedent.

Vedeţi câte cuvinte am folosit şi câte noţiuni moderne, acum, la 170 de ani de la naşterea poetului ? Iată cum Eminescu pare să sugereze aceeaşi spumă cuantică, în doar câteva versuri, atunci când Luceafărul merge la locul naşterii Universului să ceară renunțarea la nemurire.

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.

“Vremea încearcă din goluri a se naşte”… Oare sunt aceste goluri spuma cuantică a spaţiu-timpului, din care se naşte un Univers cu timpul său?

Intuiţia lui Eminescu, care merge până la concepte moderne de mecanică cuantică, se recunoaşte şi în poezia “O, stingă-se a vieții…” Iată câteva versuri:

De mult a lumii vorbe eu nu le mai ascult,
Nimic e pentru mine ce pentru ea e mult.
Viitorul un trecut e, pe care-l văd întors…
Același șir de patimi s-a tors și s-a retors

Mesajul este cel de regret: de mii de ani oamenii nu se schimbă în bine. Totuşi, să recitim versul: Viitorul un trecut e, pe care-l văd întors… Cum adică să vezi viitorul întors, ca pe un trecut? Oare se poate asta? Răspunsul este că da!

Astfel, fizicienii au remarcat un lucru ciudat: pozitronii, antiparticulele electronului, pot fi interpretaţi ca electroni care circulă înapoi în timp! Să zicem că noi ne uităm la un pozitron care stă pe loc. Îl privim acum, peste un minut, peste o oră… Pozitronul ăsta este, de fapt, un electron care vine din viitor. De aceea, pe măsură ce timpul creşte, noi vedem de fapt trecutul electronului. “Viitorul un trecut e, pe care-l văd întors…”. Teribilă intuiţie. Simplu spus, dacă ne uităm numai la antimaterie, vedem un viitor întors, adică un trecut al ei.

Ce ziceţi însă de un alt concept modern, ca cel al multiversurilor? Iată-l ascuns în poezia Venera şi Madona:

Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.

Cum adică « Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei »? Ce pot fi “Cerurile cu alte stele” dacă nu alte universuri într-un MULTIVERS?

Lumea se întreabă azi dacă teoriile fizicienilor despre multiversuri sunt teorii ştiinţifice. Cum putem şti ce se află cu adevărat în celelalte universuri, dacă niciodată nu putem ajunge acolo? Cum putem crede că vom înţelege ce e acolo doar măsurând ce e aici? Oare să ne fi atins limitele, aşa cum ne făcea atenţi Eminescu acum aproape un secol şi jumătate, în poezia « La moartea lui Neamţu » ?

În zădar ne batem capul, triste firi vizionare,
Să citim din cartea lumii semne ce noi nu le-am scris.
Potrivim şirul de gânduri pe-o sistemă oarecare,
Măsurăm maşina lumii cu acea măsurătoare
Şi gândirile-s fantome, şi viaţa este vis.

Adevărul este că omenirea nu poate scăpa de dorinţa de a înţelege Cosmosul, chiar dacă el este un “vis”. Iar atunci când ne atingem limitele, când vedem că matematica ne lasă, dorim să simţim, măcar pentru o fracţiune de secundă, măreţia Creaţiei. Atunci lăsăm formulele şi ne întoarcem la poezie. Şi unde este mai frumos descrisă Creaţia Cosmosului decât în Scrisoarea I?

La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…

Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în fâşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.

Ce frumos! Ce simfonie! Fiecare cuvânt se aşează la locul lui ca instrumentul dintr-o orchestră şi fiecare literă este potrivită ca o notă muzicală!

Vedem cum creaţia, în viziunea lui Eminescu, seamănă uluitor de mult cu Big Bangul, în forma primară a teoriei sale: “Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl !”. Punctul de care vorbeşte Eminescu este Universul observabil, la începutul lui, când tot ceea ce vedem pe cer era înghesuit într-un spaţiu mai mic decât un vârf de ac.

Din nou, Eminescu a avut intuiţia teoriilor lui Einstein, a căror consecinţă este Big Bangul. Desigur, el nu s-a ghidat de teorii matematice, ci cel mai probabil a fost influenţat de ideile filozofice ale creaţiei din nimic, “Creatio ex nihilo”, cum i se mai spune. Până şi Biblia creştină descrie cum Creatorul a făcut tot cosmosul din nimic. Eminescu a încercat să îşi imagineze cum ar fi avut loc, iar versurile de mai sus sunt rezultatul acestui efort personal.

Dacă fizica explică doar ceea ce a fost DUPĂ Big Bang, Eminescu căuta să îşi imagineze şi ce a fost înainte. Lucrul acesta este însă de neînchipuit pentru mintea umană, iar asta se vede din formele « apofatice » pe care le construieşte Eminescu. Apofatismul este o modalitate de abordare a transcendenței divine constând în a spune ceea ce nu este Dumnezeu și nu ceea ce este el. Formele « apofatice » sunt folosite des în mitologie, teologie și poezie, pentru a sugera ceea ce este inefabil şi nu se poate defini. Iată forma construită de Eminescu:

La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,
Pe când totul era lipsă de viață și voință,
Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns… /

Știm că, în acest poem, Eminescu a folosit și viziuni despre originile cosmice din “Imnul creațiunii”, cu care se deschide Rig Veda. Iată cum apar aici astfel de forme „apofatice” (traducere din limba engleză):

Atunci nu era nici ne-existență, nici existență
Nu era nici aer, nici ceruri deasupra. […]
La început era doar întuneric ascuns de întuneric.

Eminescu continuă cu următoarele versuri :

Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,/
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…

Existenţa « întunericului ca o mare » sugerează prezenţa unui spaţiu gol, ceea ce desigur nu a fost aşa, căci, în varianta lui Einstein, timpul şi spaţiul au fost create la Big Bang. De aceea, nu putem spune că Eminescu a “descoperit” Big Bangul înainte de Einstein, ci doar că a avut o intuiție care se regăsește și în mitologia hindusă a Vedelor și a versificat-o extraordinar de frumos în cuvintele limbii române.

Primele momente de DUPĂ Big Bang sunt descrise foarte bine, poate surprinzător, în poezia Luceafărul. Aici, Luceafărul pleacă la Creatorul Cosmosului pentru a-i cere să fie nemuritor. Călătoria către acel loc este descrisă prin comparaţie cu « ziua cea dentâi » :

Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine;

Ziua cea dintâi este, desigur, Big Bangul, pe care Eminescu îl vede plin de haos, din care iese multă lumină.

Dar aşa este? Să ne aducem aminte cum, într-adevăr, imediat după Big Bang, Cosmosul era haotic. Particulele elementare nu apucaseră să se combine în atomi şi alergau, haotic, dintr-o parte în alta, ciocnindu-se mereu unele de altele. Sau, tot în versurile lui Eminescu:

Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos…

Pentru că aveau sarcini electrice şi erau accelerate în mişcare, particulele emiteau multă radiaţie electromagnetică, adică lumină, exact aşa cum zice Eminescu. Această lumină a fost emisă şi absorbită încontinuu de particule, până în anul 300.000, atunci când s-au format atomii. Aceştia, fiind neutri electric, nu au mai emis radiaţii electromagnetice iar lumina existentă deja a început să circule liber prin Univers.

Datorită expansiunii spaţiului, lungimea de undă a luminii a crescut, iar lumina aceasta ancestrală a ajuns în domeniul microundelor. Astăzi, o parte din ea o “vedem” în “puricii” televizoarelor cu tuburi catodice. O numim « radiaţie de fond ».

De aceea, de câte ori citim Luceafărul, să ne aducem aminte că el ascunde intuiţia poetului despre prima radiaţie luminoasă a Cosmosului : radiaţia de fond.

Să continuăm Scrisoarea I, cu descrierea atât de poetică a viitorului:

În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ’

Dincolo de frumuseţea versurilor, recunoaştem încă o dată limitările intuiţiei, când ea nu dispune de informaţiile ştiinţifice necesare. Astfel, e adevărat că, la sfârşitul vieţii sale, Soarele va fi roşu. Cu toate acestea, el nu se va stinge, ci din contră, va creşte şi va „înghiţi” Pământul. De aceea, unii “planeţi”, cum este Pământul, nu vor îngheţa, ci vor arde.
După un timp, în locul Soarelui se va forma o pitică albă, adică o stea ce arde mocnit. Planetele care vor supravieţui, cum sunt cele mai îndepărtate, nu vor scăpa totuşi de atracţia gravitaţională a piticii albe, deoarece aceasta este încă masivă, având jumătate din masa Soarelui.
Dragostea lui Eminescu de ştiinţă se găseşte însă nu numai în ecuaţii, ci şi în manuscrisele sale. Printre ele, cel mai surprinzător este manuscrisul cu numărul 2267 care conţine, vă vine sau nu să credeţi, cunoscuta relaţie a lui Einstein E=mc2. Iată ce spune acest manuscris:

deci v (puterea de cădere) = md (masa multiplicată cu ridicarea) sau = mc2(masa multiplicată cu repejunea finală ridicată la pătrat)

Vedem cum, în manuscrisul lui Eminescu, ecuaţia apare sub forma v=mc2. Pentru a înţelege semnificaţia termenilor, citim în manuscris că:

Mărimea puterii de cădere, v, stă în proporţie directă cu mărimea masei m şi cu mărimea ridicării ei d.

Cu alte cuvinte, dacă ridicăm un corp de masă m la înălţimea d, acesta va avea o “putere de cădere” proporţională cu m și d. Ştim însă, de la mecanică, faptul că energia potenţială a unui corp de masă m, ridicat la înălţimea d, este mgd. Deci “puterea de cădere” v este de fapt energia potenţială, pe care o putem nota cu E. Avem atunci, în manuscrisul lui Eminescu, formula E=mc2, unde c, ne spune Eminescu, este “repejunea finală”, adică viteza!

Observând aceste relaţii, profesorul de fizică Ioan Câmpan a emis ipoteza că relaţia de mai sus chiar este ecuaţia lui Einstein, mai ales că, spune profesorul Câmpan, “repejunea finală” c trebuie interpretată ca viteza maximă pe care o poate avea un obiect, adică viteza luminii c!

Să fie aşa? Să fi descoperit Eminescu celebra formula E=mc2 cu câteva zeci de ani înaintea lui Einstein? Doar stă în manuscris, ne spune profesorul Câmpan! Ipoteza explodează în spaţiul public în anul 2016, atunci când Gheorghe Funar o face publică şi îl acuză pe Einstein de fraudă! Dar este aşa?

Nu am găsit imediat un răspuns complet al întregii poveşti, aşa încât am căutat singur să văd care e adevărul, mai ales că, aşa cum am văzut şi eu cu ochii mei, relaţia chiar există în manuscrisul lui Eminescu. Nu mi-a fost greu să găsesc adevărul, pornind chiar de la titlul manuscrisului, care este “F.R. Mayer: Observaţiuni asupra puterilor naturii nevieţuitoare”.

Astfel, titlul ne arată că textul lui Eminescu este o traducere după un articol al lui Robert Mayer, care a trăit cu câteva zeci de ani înaintea lui Eminescu. Mayer era un chirurg cunoscut în Germania, care a descoperit primul principiu al termodinamicii, cel de conservare a energiei.

Astfel, el observase că oamenii de la ecuator au sângele mai închis la culoare. Curios, a studiat sângele şi a descoperit că el conţine mai puţin oxigen. Lipsa de oxigen l-a intrigat şi s-a gândit că se datorează căldurii tropicale. Simplu spus, pentru că e deja cald acolo, corpul oamenilor are nevoie de mai puţin oxigen să îşi menţină temperatura, deci de mai puţină energie. Asta sună deja a conservarea energiei, nu-i aşa?

În şederea sa la Berlin, Eminescu a urmărit cursurile lui Hermann Helmholtz, care era pe urmele aceluiaşi principiu de conservare a energiei, iar la acesta a găsit articolul lui Robert Mayer.

Am căutat şi eu articolul original al lui Mayer şi l-am găsit pe internet. Nu mi-a fost greu să văd că manuscrisul lui Eminescu este o traducere cuvânt cu cuvânt a articolului lui Robert Mayer, apărut cu aproape zece ani înainte ca Eminescu să îşi înceapă studiile. Deci, nici vorbă de vreo prioritate a lui Eminescu. Dacă este vreo prioritate, ar trebui să fie a lui Robert Mayer.

Cu toate acestea, enigma nu mi se părea rezolvată, pentru că şi în articolul lui Mayer apare aceeaşi formulă E=mc2, înainte ca Einstein să se nască. Totuşi, articolul lui Mayer lămureşte termenii. Astfel, aici se vede bine cum c nu este viteza maximă a obiectelor în cosmos (adică viteza luminii) ci viteza finală pe care o are un obiect de masă m, aflat în cădere liberă. Ecuaţia E=mc2 trebuie citită atunci ca energia cinetică pe care o are un corp în cădere liberă, atunci când viteza lui este c. Sau, dacă notăm cu v viteza finală, energia ar fi E=mv2. Acum, însă, orice elev care trece prin fizica de liceu ştie că energia cinetică a unui corp este E=mv2/2. A pierdut Robert Mayer factorul de 2?

Răspunsul este pozitiv, iar asta este ultima piesă din puzzle. Într-adevăr, valoarea energiei cinetice nu s-a ştiut cu precizie în vremea lui Mayer. De fapt, factorul de 2 care lipseşte la Mayer fusese descoperit doar cu 10 ani înainte de fizicianul Rudolf Clausius. Pe de o parte, Mayer nu aflase de acest factor 2, pe de altă parte el era un chirurg, mai puţin familiarizat cu uneltele matematice ale fizicii. Şi, uite aşa, Mayer a ignorat un factor de 2, ajungând să scrie o ecuaţie identică cu cea a lui Einstein, care va apărea apoi în manuscrisul lui Eminescu, cu mult înainte ca Einstein să o descopere! Pură întâmplare!
Legătura dintre Eminescu şi Einstein nu se termină totuşi aici. Chiar dacă formula E=mc2 nu este creaţia lui Eminescu, o altă legătură există, iar ea poartă numele unei tinere femei: Melania Şerbu.

În anul 1928, aceasta locuia în Braşov şi era fascinată atât de poezia lui Eminescu cât şi de teoria relativităţii, dezvoltată de Einstein. Melania recunoştea conceptele de relativitate din nuvela “Sărmanul Dionis”, pe care le-am menţionat şi noi. Sub impresia lor, Melania îşi ia inima în dinţi şi îi scrie direct lui Einstein, cu adresa simplă: Albert Einstein, Berlin. Îi traduce în limba germană vorbele poetului şi îl roagă să o ajute să le înţeleagă.

Spre surpriza ei, scrisoarea ajunge la Einstein, care iată, ia prima dată contact cu Eminescu, la aproape o jumătate de secol de la moartea poetului! Şi astfel, peste veacuri, cei doi îşi dau mâna: un fizician şi un poet. Fiecare cu felul său de a înţelege și de a reprezenta Cosmosul şi omul din el.

Einstein nu numai că citeşte scrisoarea Melaniei, dar îi şi răspunde franc:

Mult stimată domnişoară Şerbu . Dv consideraţi că pasajele citate din nuvelă ar avea vreo legătură cu această teorie, însă fără cunoştinţe de fizică teoria relativităţii nu poate fi înţeleasă.

Cu alte cuvinte, dacă poetul şi fizicianul sunt uniţi în căutarea înţelesului cosmosului şi al vieţii, totuşi, îi desparte metoda. Fizicianul foloseşte creionul pentru a scrie ecuaţii, iar poetul foloseşte acelaşi creion, dar pentru a scrie versuri şi a trezi emoţia.

Corespondenţa dintre Melania Şerbu şi Einstein continuă apoi zeci de ani, Melania fiind ajutată să urmeze calea fizicii. Einstein ajunge să îi scrie chiar lui Nicolae Iorga, sugerându-i să schimbe legile ţării pentru a permite unui grup mai mare de elevi să urmeze studiile universitare, aşa cum era cazul Melaniei. Impresionat de scrisoare, Iorga chiar face asta. În final, Melania îşi îndeplineşte visul şi ajunge profesoară de fizică în Israel.

Lumea toată-i trecătoare,
Oamenii se trec şi mor
Ca şi miile de unde,
Ce un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mării infinit.

Numai poetul,
Ca păsări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului:
În ramurile gândului,
În sfintele lunci
Unde păsări ca el
Se-ntrec în cântări.

Notă: Autorul articolului, Cristian Presură, este doctor în fizică și cercetător la Philips Research Eindhoven și autorul cărții Fizica povestită.