[:en]
Cyprian was a philosopher and renowned sorcerer originating from Carthage who lived in Antioch of Pisidia during the reign of Decius (249-251 AD). Springing from impious parents, in his very childhood he was dedicated by them to the service of the pagan god Apollo. At the age of seven he was given over to magicians for the study of sorcery and demonic wisdom. At the age of ten he was sent by his parents, as a preparation for a sorcerer’s career, to Mount Olympus, which the pagans called the dwelling of the gods. Here there were a numerous multitude of idols, in which demons dwelled.
On this mountain Cyprian studied all manner of diabolical arts: he mastered various demonic transformations; learned how to change the nature of the air; to bring up winds; produce thunder and rain; disturb the waves of the sea; cause damage to gardens, vineyards, and fields; to send diseases and plagues upon people; and in general he learned a ruinous wisdom and diabolical activity filled with evil. In this place he saw a numberless legion of demons, with the prince of darkness at their head; some stood before him others served him, still others cried out in praise of their prince, and some were sent into the world in order to corrupt people. Here he likewise saw in their forms the pagan gods and goddesses, and also diverse phantoms and spectres, the invocation of which he learned in a strict forty-day fast. he ate only after the setting sun, and not bread or anything else, but only acorns from oak trees.
When he was fifteen years old he began to receive lessons from seven great sorcerers; from them he learned many demonic secrets. Then he went to the city of Argos, where, having served the goddess Juno for a time, he learned many practices of deception from her priests. He lived also in Taurapolis on the island of Icara in the service of the goddess Diana; and from there he went to Sparta, where he learned how to call forth the dead from the graves and to force them to speak by means of various incantations and spells. At the age of twenty, Cyprian came to Egypt, and in the city of Memphis he learned yet greater charms and incantations. In his thirtieth year he went to the Chaldean, and having learned astrology there, he finished his studies. After this he returned to Antioch, being perfect in all evil-doing. Thus he became a sorcerer, magician, and destroyer of souls, a great friend and faithful slave of the prince of hell, with whom he conversed face-to-face, being vouchsafed to receive from him great honour, as he himself testified.
„Believe me”, he said, „I have seen the prince of darkness himself, for I propitiated him by sacrifices. I greeted him and spoke with him and his ancients; he liked me, praised my understanding, and before everyone said, ‘Here is a new Jambres, always ready for obedience and worthy of communion with us!’ And he promised to make me a prince after my departure from the body, and for the course of earthy life to help me in everything. And he gave me a legion of demons to serve me. When I departed from him, he addressed me with these words: ‘Take courage, fervent Cyprian; arise and accompany me; let all the demonic ancients marvel at you.’ Consequently, all of his princes also were attentive to me, seeing the honour shown to me. The outward appearance of the prince of darkness was like a flower. His head was crowned by a crown (not an actual, but a phantom one) made of gold and brilliant stones, as a result of which the whole space around him was illuminated; and his clothing was astonishing. When he would turn to one or the other side, that whole place would tremble; a multitude of evil spirits of various degrees stood obediently at his throne. I gave myself over entirely into his service at that time, obeying his every command”. Thus did St. Cyprian relate of himself after his conversion.
From this it is evident what kind of man Cyprian was: as a friend of the demons, he performed all their works, causing evil to people and deceiving them. Living in Antioch, he turned many people away to every kind of lawless deed; he killed many with poisons and magic, and slaughtered young men and maidens as sacrifices to the demons. He instructed many in ruinous sorcery: some he taught to fly in the air, others to sail in boats on the clouds, still others to walk on water. By all the pagans he was revered and glorified as a chief priest and most wise servant of their vile gods. Many turned to him in their needs, and he helped them by means of the demonic power with which he was filled: with some he cooperated in their adulteries, with others in anger, enmity, revenge, jealousy. Already he was entirely in the depths of hell and in the jaws of the devil; he was a son of Gehenna, a partaker of the demonic inheritance and of their eternal perdition. But the Lord, who does not desire the death of a sinner, in His unutterable goodness and His mercy which is not conquered by the sins of men, deigned to seek out this lost man, to draw out of the abyss one who was mired in the filth of the depths of hell, and to save him in order to show to all men His mercy; for there is no sin which can conquer His love of mankind.
He saved Cyprian from perdition
There lived at that time in Antioch a certain maiden whose name was Justina. She came from pagan parents; her father was a priest of the idols, Aedesios by name, and her mother was called Cledonia. Once, sitting at the window of her house, this maiden, who had then already reached womanhood, by chance heard the words of salvation out of the mouth of a Deacon who was passing by, whose name was Praylios. He spoke of our Lord Jesus Christ’s becoming man, that He had been born of the Most Pure Virgin, and, having performed many miracles, had deigned to suffer for the sake of our salvation, had risen from the dead with glory, ascended into the heavens, and sits at the right hand of the Father and reigns eternally. This preaching of the Deacon fell on good soil, into the heart of Justina, and began quickly to bring forth fruit, uprooting in her the thorns of unbelief. Justina wished to be instructed in the Faith by this Deacon better and more completely, but she did not dare seek him out, being restrained by a maiden’s modesty. However, she secretly went to the Church of Christ, and often hearing the Word of God, with the Holy Spirit acting in her heart, she came to believe in Christ.
Soon she convinced her mother of this also, and then brought to the Faith her aged father as well. Seeing the understanding of his daughter and hearing her wise words, Aedesios reflected within himself thus: „The idols are made by the hands of men and have neither soul nor breath, and therefore how can they be gods?” While he was reflecting on this, once at night he saw during his sleep, by divine consent, a wondrous vision: he saw a great multitude of light-bearing Angels, and in their midst was the Saviour of the world, Christ, Who said to him, „Come to Me, and I will give you the Kingdom of Heaven”.
After rising in the morning, Aedesios went with his wife and daughter to the Christian Bishop, whose name was Optatos, begging him to instruct them in the Faith of Christ and to perform upon them Holy Baptism. At the same time he informed him of the words of his daughter and of the Angelic vision which he had seen himself. Hearing this, the Bishop rejoiced at their conversion, and having instructed them in the Faith of Christ, he baptised aedesios, his wife Cledonia, and their Justina; and then, having given them Communion of the Holy Mysteries, he let them go in peace.
When Aedesios had become strengthened in the Faith of Christ, the Bishop, seeing his piety, made him a Presbyter (Priest). After this, having lived virtuously and in the fear of God for a year and six months, Aedesios in holy faith came to the end of his life. As for Justina, she valiantly struggled in the keeping of the Lord’s commandments, and having come to love her Bridegroom Christ, she served Him with fervent prayers, in virginity and chastity, in fasting and great abstinence. But the enemy, the hater of the human race, seeing such a life, envied her virtues and began to do harm to her, causing various misfortunes and sorrows.
At that time there lived in Antioch a certain youth named Aglaias, the son of wealthy and renowned parents. He lived luxuriously, giving himself entirely over to the vanity of this world. Once he saw Justina as she was going to Church, and he was struck by her beauty. The devil instilled shameful intentions into his heart. Being inflamed with lust, Aglaias by all means strove to gain the good disposition and love of Justina and by means of deception to bring the pure lamb of Christ to the defilement which he planned. He observed all the paths by which the maiden would walk, and, meeting her, would speak to her cunning words, praising her beauty and glorifying her; showing his love for her, he strove to draw her into fornication by a cunningly-woven net of deceptions. The maiden, however, turned away from him and fled from him, despising him and not desiring to hear his deceptive and cunning speeches. But the youth did not grow cool in his desire of her beauty, and he asked her to be his wife.
She, however, replied to him, „My Bridegroom is Christ; Him I serve, and for His sake I preserve my purity. He preserves both my soul and my body from every defilement”.
Hearing such a reply from the chaste maiden, Aglaias, being instigated by the devil, became yet more inflamed with passion. Not being able to deceive her, he intended to seize her by force. Having gathered to his aid some foolish youths like himself, he waylaid the maiden in the path along which she usually walked to Church for prayer; there he met her, and, seizing her, began dragging her by force to his house. But she began loudly to scream, beat him in the face, and spat on him. The neighbours, hearing her wails, ran out of their houses and took the immaculate lamb, St. Justina, from the hands of the impious youth as from the jaws of a wolf. The disorderly youths scattered, and Aglaias returned with shame to his house. Not knowing what more to do, he decided, with the increase of impure lust in him, upon a new evil deed: he went to the great sorcerer and magician Cyprian, the priest of the idols, and having informed him of his sorrow, begged his help, promising to give him much gold and silver. Having heard out Aglaias, Cyprian comforted him, promising to fulfil his desire. „I will so manage”, he said, „that the maiden herself will seek your love and will feel passion for you even stronger than that which you have for her”.
Having thus consoled the youth, Cyprian let him go, full of hope. Then, taking the books of his secret art, he invoked one of the impious spirits who, he was sure, could inflame the heart of Justina with passion for this youth. The demon willingly promised to fulfil this and proudly said, „This deed is not difficult for me, because many times I have shaken cities, crumbled walls, destroyed houses, caused the shedding of blood and patricide, instilled hatred and great anger between brothers and spouses, and have brought to sin many who have given a vow of virginity. In people who have settled in mountains and were accustomed to strict fasting and have never even thought about the flesh, I have instilled adulterous lust and instructed them to serve fleshly passions; people who have repented and turned away from sin, I have converted back to evil deeds; many chaste people I have thrown into fornication. Will I really be unable to incline this maiden to the love of Aglaias? Indeed, why do I speak? I will swiftly show my powers in very deed. Take this powder” (here he gave him a vessel full of something) „and give it to this youth; let him sprinkle the house of Justina with it, and you will see what I have said will come to pass”.
Having said this, the demon vanished. Cyprian called Aglaias and sent him to sprinkle the house of Justina secretly with the contents of the demon’s vessel. When this had been done, the demon of fornication entered the house with the flaming arrows of fleshly lust in order to wound the heart of the maiden with fornication, and to ignite her flesh with impure lust.
Justina had the custom every night to offer up prayers to the Lord. And behold, when, according to custom, she arose at the third hour of the night and was praying to God, she suddenly felt an agitation in her body, a storm of bodily lust and the flame of the fire of Gehenna. In such agitation and inward battle she remained for quite a long time; the youth Aglaias came to her mind, and shameful thoughts arose in her. The maiden marvelled and was ashamed of herself, feeling that her blood was boiling as in a kettle; now she thought about that which she had always despised as vile. But in her good sense Justina understood that this battle had arisen in her from the devil; immediately she turned to the weapon of the sign of the Cross, hastened to God with fervent prayer, and from the depths of her heart cried out to Christ her Bridegroom:
„O Lord, my God, Jesus Christ! Behold how many enemies have risen up against me and have prepared a net in order to catch me and take away my soul. But I have remembered Thy Name in the night and have rejoiced, and now when they are close about me I hasten to Thee and have hope that mine enemy will not triumph over me. For Thou knowest, O Lord my God, that I, Thy slave, have preserved for Thee the purity of my body and have entrusted my soul to Thee. Preserve Thy sheep, O Good Shepherd; do not give it over to be eaten by the beast who seeks to devour me; grant me victory over the evil desire of my flesh”.
Having prayed long and fervently, the holy virgin put the enemy to shame. Being conquered by her prayer, he fled from her with shame, and again there came a calm in Justina’s body and heart; the flame of desire was quenched, the battle glorified God and sang a song of victory.
The demon, on the other hand, returned to Cyprian with the sad news that he had accomplished nothing. Cyprian asked him why he had not been able to conquer the maiden. The demon, even against his will, revealed the truth: „I could not conquer her because I saw on her a certain sign of which I was afraid”.
Then Cyprian called a yet more malicious demon and sent him to tempt Justina. He went and did much more than the first one, falling upon the maiden with great rage. But she armed herself with fervent prayer and laid upon herself yet a more powerful labour: she clothed herself in a hair shirt and mortified her flesh with abstinence and fasting, eating only bread and water. Having thus tamed the passions of her flesh, Justina conquered the devil and banished him with shame. And he, like the first one, returned to Cyprian without accomplishing anything.
Then Cyprian called one of the princes of the demons, informed him about the weakness of the demons he had sent, who could not conquer a single maiden, and asked help from him. This prince of demons severely reproached the other demons for their lack of skill in this matter and for their inability to arouse passion in the heart of the maiden. Having given hope to Cyprian and promised to seduce the maiden by other means, he took on the appearance of a woman and went to Justina. And he began to converse piously with her, as if desiring to follow the example of her virtuous life and her chastity. Conversing in this way, he asked the maiden what kind of reward there might be for such a strict life and for the preservation of purity.
Justina replied that the reward for those who live in chastity is great and beyond words, and that it is very remarkable that people do not in the least concern themselves for such a great treasure as Angelic purity. Then the devil, revealing his shamelessness, began with cunning words to tempt her, saying, „But then how could the world exist? How would people be born? After all, if Eve had preserved her purity, how would the human race have increased? In truth marriage is a good thing, being established by God Himself; the Sacred Scriptures also praise it, saying, Let marriage be had in honour among all, and the bed undefiled. And many Saints of God also – did they not enter into marriage, which God gave them as a consolation, so that they might rejoice in their children and praise God?”
Hearing these words, Justina recognised the cunning deceiver, the devil and, more skilful than Eve, conquered him. Without continuing this conversation, she immediately fled to the defence of the Cross of the Lord and placed its honourable sign on her forehead; and her heart she turned to Christ her Bridegroom. And the devil immediately vanished with yet greater shame than the first two demons.
In great disturbance, the proud prince of the demons returned to Cyprian, who, finding out that he had not managed to do anything, said to him, „Can it be that even you, a prince powerful and more skilful than others in such matters, could not conquer the maiden? Who then among you can do anything with this unconquerable maiden’s heart? Tell me by what weapon she battles with you, and how she makes powerless your mighty power?”
Being conquered by the power of God, the devil unwillingly acknowledged, „We cannot behold the sign of the Cross, but flee from it, because it scorches us like fire and banishes us far away”.
Cyprian became angry at the devil because he had put him to shame, and reproaching the demon, he said, „Such is your power that even a weak virgin conquers you!”
Then the devil, desiring to console Cyprian, attempted yet another undertaking: he took on the form of Justina and went to Aglaias with the hope that, having taken him for the real Justina, the youth might satisfy his desire, and thus neither the weakness of the demons be revealed, nor would Cyprian be put to shame. And behold, when the demon went to Aglaias in the form of Justina, the youth leaped up in unspeakable joy, ran to the false maiden, embraced her and began kissing her, saying, „How good it is that you have come to me, fair Justina!”
But no sooner had the youth pronounced the word „Justina” than the demon immediately disappeared, being unable to bear even the name of Justina. The youth became greatly afraid and, running to Cyprian, told him what had happened. Then Cyprian by his sorcery gave him the form of a bird, and, having enabled him to fly in the air, he sent him to the house of Justina, advising him to fly into her room through the window. Being carried by a demon in the air, Aglaias flew on the roof. Seeing her, the demon left Aglaias and fled. At the same time, the phantom appearance of Aglaias, also vanished, and the youth, falling down, was all but dashed to pieces. He grasped the edge of the roof with his hands and, holding on to it, hung there; and if he had not been let down to the ground by the prayer of St. Justina, the impious one would have fallen down and been killed. Thus, having achieved nothing, the youth returned to Cyprian and told him of his woe. Seeing himself put to shame, Cyprian was greatly grieved and thought himself of going to Justina, trusting in the power of his sorcery. He turned himself into a woman and into a bird, but he did not manage to reach as far as the door of the house of Justina before his false appearances disappeared, and he returned with sorrow.
After this, Cyprian began to gain revenge for his shame, and by his sorcery he brought diverse misfortunes on the house of Justina and on the house of all her relatives, neighbours, and friends, as once the devil had done to Holy Righteous Job. He killed their animals, he struck down their slaves with plagues, and in this way he brought them to extreme grief. Finally, he struck with illness Justina herself, so that she lay in bed and her mother wept over her. Justina, however, comforted her mother with the words of the Holy Prophet-King David: „I shall not die, but live, and I shall tell of the works of the Lord”.
Not only on Justina and her relatives, but also on the whole city, by God’s allowance, did Cyprian bring misfortune as a result of his untameable rage and his great shame. Plagues appeared in the animals and various diseases among men; and the rumour spread, through the activity of the demons, that the great sorcerer Cyprian was punishing the city for Justina’s opposition to him. Then the most honourable citizens went to Justina and with anger tried to persuade her not to grieve Cyprian any longer, and to become the wife of Aglaias, in order to escape yet greater misfortunes for the whole city because of her. But she calmed them by saying that soon all the misfortunes which had been brought about with the help of Cyprian’s demons would cease. And so it happened. When St. Justina prayed fervently to God, immediately all the demonic attacks ceased; all were healed from the plagues and recovered from their diseases. When such a change occurred, the people glorified Christ and mocked Cyprian and his sorcerer’s cunning, so that from shame he could not show himself among men and he avoided meeting even friends.
Having become convinced that nothing could conquer the power of the sign of the Cross and the Name of Christ, Cyprian came to his senses and said to the devil, „O destroyer and deceiver of all, source of every impurity and defilement! Now I have discovered your infirmity. For if you feel even the shadow of the Cross and tremble at the Name of Christ, then what will you do when Christ Himself comes to you? If you cannot conquer those who sign themselves with the sign of the Cross, then whom will you tear away from the hands of Christ? How I have understood what a non-entity you are; you are not even able to take revenge! Listening to you, I, a wretched one, have been deceived, and I believed your tricks. Depart from me, accursed one, depart! For I must entreat the Christians that they might have mercy on me. I must appeal to pious people, that they might deliver me from perdition and be concerned over my salvation. Depart, depart from me, lawless one, enemy of truth, adversary and hater of every good thing!”
Having heard this, the devil threw himself on Cyprian in order to kill him; attacking him, he began to beat and strangle him. Finding no defence anywhere, and not knowing how to help himself and be delivered from the fierce hands of the demon, Cyprian, already scarcely alive, remembered the sign of the Cross, by the power of which Justina had opposed all the demons’ power, and he cried out: „O God of Justina, help me!”
Then, raising his hand, he made the sign of the Cross, and the devil immediately leaped away from him like an arrow shot from a bow. Gaining courage, Cyprian became bolder, and calling on the Name of Christ, he signed himself with the sign of the Cross and stubbornly opposed the demon, cursing and reproaching him. As for the devil, standing far away from him and not daring to draw near to him out of fear of the sign of the Cross and the Name of Christ, he threatened Cyprian in every manner, saying, „Christ will not deliver you out of my hands!” Then, after long and fierce attacks on Cyprian, the demon roared like a lion and went away.
Cyprian then took all his books of magic and went to the Christian Bishop Anthimos. Falling to the feet of the Bishop, he entreated him to have mercy on him and to give him Holy Baptism. Knowing that Cyprian was a great sorcerer, feared by all, the Bishop thought that he had come to him with some kind of trick, and therefore he refused him, saying, „You do much evil among the pagans; leave the Christians in peace, lest you speedily perish”. Then Cyprian with tears confessed everything to the Bishop and gave him his books to be burned. Seeing his humility, the Bishop instructed him and taught him the Holy Faith, and then commanded him to prepare for Baptism; and his books he burned before all the believing citizens.
Leaving the Bishop with a contrite heart, Cyprian wept over his sins, sprinkled ashes on his head, and sincerely repented, calling out to the True God for the cleansing of his iniquities. Coming the next day to Church, he heard the Word of God with joyful emotion, standing among the believers. And when the Deacon commanded the catechumens to go out, declaring, „Ye catechumens depart”, and certain ones were already going out, Cyprian did not wish to go out, saying to the Deacon, „I am a slave of Christ; do not chase me out of here”. But the Deacon said to him, „Since you have not yet been given Holy Baptism, you must go out of the Church”.
To this Cyprian replied, „As Christ my God liveth, Who has delivered me from the devil, Who has preserved the maiden Justina pure, and has had mercy on me – you will not chase me out of Church until I have become a complete Christian”.
The Deacon related this to the Bishop, and the Bishop, seeing the fervour of Cyprian and his devotion to the Faith of Christ, called him up and immediately baptised him in the Name of the Father and of the Son and of the Holy Spirit.
Finding out about this, St. Justina gave thanks to God, distributed much alms to the poor, and made an offering in Church. And Cyprian, on the eighth day after his Baptism, was made a Reader by the Bishop; on the twentieth day he was made Subdeacon, and on the thirtieth day a Deacon; and in a year he was ordained Priest. Cyprian completely changed his life; with every day he increased his struggles, and constantly weeping over his previous evil deeds, he perfected himself and ascended from virtue to virtue. Soon he was made Bishop, and in this rank he led such a holy life that he equalled many great Saints. At the same time he zealously took care of the flock of Christ which had been entrusted to him. St. Justina the maiden he made a Deaconess, and then entrusted to her a convent, making her Abbess over other Christian maidens. By his conduct and instruction he converted many pagans and acquired them for the Church of Christ. Thus, idol worship began to die out in that land, and the glory of Christ increased.
Seeing the strict life of St. Cyprian, his concern for the Faith of Christ, and for the salvation of human souls, the devil ground his teeth against him and inspired the pagans to slander him before the governor of the eastern region, saying that he had put the gods to shame, had converted many people away from them, and was glorifying Christ, Who was hostile to their gods. And so, many impious ones came to the governor Eutolmios, who was then governing those regions, and made slanders against Cyprian and Justina, accusing them of being hostile to their gods and to the emperor and to all authorities, saying that they were disturbing the people, deceiving them, and leading them in their footsteps, disposing them to worship the crucified Christ. At the same time they asked the governor to give Cyprian and Justina over to death for this. Having heard their request, Eutolmios commanded that Cyprian and Justina be seized and placed in prison. Then, setting out for Damascus, he took them with him in order to make judgment upon them.
And when they had brought the prisoners of Christ, Cyprian and Justina, to him, he asked Cyprian, „Why have you changed your earlier glorious way of life, when you were a renowned servant of the gods and brought many people to them?”
St. Cyprian related to the governor how he had found out the infirmity and the deception of the demons and come to understand the power of Christ, which the demons feared and before which they trembled, disappearing from before the sign of the precious Cross; and likewise he explained the reason for his conversion to Christ, for Whom he declared his readiness to die. The torturer did not accept the words of Cyprian in his heart but being unable to reply to them, he commanded that the Saint be hung up and his body scraped, and that St. Justina be beaten on the mouth and eyes. For the whole time of the long torments they ceaselessly confessed Christ and endured everything with thanksgiving. Then the torturer imprisoned them and strove by kind exhortations to return them to idol worship. When he was unable to convince them, he commanded that they be thrown into a cauldron; but the boiling cauldron did not cause them any harm, and they glorified God as if they were in some cool place. Seeing this, one priest of the idols, by name Athanasios, said, „In the name of the god Aesculapios, I also will throw myself into this fire and put to shame those sorcerers”. But hardly had the fire touched him than he immediately died.
Seeing this, the torturer became frightened, and not desiring to judge them further, he sent the Martyrs to the governor Claudios in Nicomedia, describing all that had happened to them. This governor condemned them to be beheaded with the sword. When they were brought to the place of execution, Cyprian asked for a little time for prayer, so that Justina might be executed first; he feared that Justina would become frightened at the sight of his death. But she joyfully bent her head under the sword and departed unto her Bridegroom Christ. Seeing the innocent death of these Martyrs, a certain Theoktistos, who was present there, greatly pitied them, and, being inflamed in his heart toward God, he fell down to St. Cyprian and, kissing him, declared himself a Christian. Together with Cyprian he also was immediately condemned to be beheaded.
Thus they gave over their souls into the hands of God; their bodies, however, lay for six days unburied. Certain of the strangers who were there secretly took them and brought them to Rome, where they gave them to a certain virtuous and holy woman whose name was Rufina, a relative of Claudius Caesar. She buried with honour the bodies of the Holy Martyrs of Christ: Cyprian, Justina, and Theoktistos. At their graves many healings occurred for those who came to them with faith.
By the prayers of the Holy Martyrs Cyprian, Justina, and Theoktistos,may the Lord Jesus Christ heal also our afflictions of body and soul. Amen.
Zlatari Church
Zlătari Church is located on Calea Victoriei, in an area full of historical relics of old Bucharest. The present building was built in the mid-eighteenth century, during the reign of Matei Basarab, some Zlătari, goldsmiths and silversmiths. The church building was done by architect Xavier Villacrosse. The interior painting was completed between 1853-1856 by the work of master George Tattarescu with biblical scenes grouped into large panels. The most precious treasure of the church Zlătari is the reliquary with the relics of martyr Cyprian. In a small box in front of the Altar is the right hand of the saint, the miraculous. Many Christians everywhere come to worship with reverence the relics of Holy Martyr Cyprian.
Troparion to Sts Cyprian and Justina
Thou hast purified thyself by the ways of repentance, and with the streams of thy blood, thou hast drowned the enemy; and now thou dost reside with the Holy Justina in the mansions of Paradise. O Hierarch Cyprian, ever guard thy monastery from the wiles of the enemy.
[:ro]
Pe vremea împărăţiei lui Deciu, era în Antiohia Siriei un filozof şi vrăjitor vestit, anume Ciprian, de neam din Cartagina, născut dim părinţi necredincioşi, care a fost dat în copilăria sa spre slujba păgînescului şi necuratului lor zeu, Apolon. În anul al şaptelea al vîrstei sale îl încredinţară la vrăjitori spre învăţătura meşteşugului vrăjitoriei şi a drăceştii înţelepciuni. Iar după zece ani de la naşterea sa a fost trimis de părinţi spre săvîrşirea jertfei în muntele Olimpului, pe care păgînii îl numeau locuinţă dumnezeiască, căci acolo se afla nenumărată mulţime de idoli întru care mulţi diavoli locuiau.
Ciprian a învăţat în acel munte înalt mult meşteşug diavolesc, căci ştia felurite năluciri drăceşti; se deprinsese a schimba văzduhul, a porni vîntul, a slobozi tunete şi ploi, a tulbura valurile mării, a face stricăciune în răsaduri, grădini şi cîmpii, a aduce vătămări şi răni asupra oamenilor şi se învăţase la înţelepciunea cea pierzătoare şi prea rea lucrare diavolească. Şi a văzut acolo nenumărate pîlcuri drăceşti împreună cu stăpînul întunericului, împrejurul căruia unii săltau, alţii slujeau, alţii chiuiau, lăudînd pe stăpînul său, iar alţii erau trimişi în toată lumea spre înşelarea popoarelor.
A văzut acolo pe toţi zeii şi zeiţele păgîne şi felurite năluciri şi vedenii, la care se învăţa cîte patruzeci de zile în post; că mînca după apusul soarelui nu pîine, nici altă hrană, ci numai ghindă de stejar. Cînd era de cincisprezece ani avea ca dascăli şapte slujitori mari care slujeau la cele şapte planete. De la acei jerfitori a învăţat multe taine diavoleşti. Apoi s-a dus în cetatea Agra, unde, slujind cîtva timp zeiţei Ira, a învăţat multe meşteşuguri de la slujitorul care era acolo. Şi a petrecut şi în Tauropoli slujind zeiţei Artemis. De acolo s-a dus la Lachedemonia şi a deprins să facă fel de fel de vrăji şi năluciri, ca aceea ca morţii din morminte să grăiască.
Avînd douăzeci de ani, a mers în Egipt, în cetatea Memfis, la capii răutăţilor şi multe farmece şi vrăjitorii învăţa. La treizeci de ani a mers la caldei şi acolo a învăţat să citească în stele. Si în Antiohia a mers, fiind atunci desăvîrşit în toată răutatea: vrăjitor şi fermecător, pierzător de suflete, mare prieten şi credincioasă slugă a stăpînitorului iadului, cu care singur faţă în faţă a vorbit şi de cinste mare de la dînsul s-a învrednicit. De acest lucru singur a mărturisit, zicînd: „Să mă credeţi pe mine că singur pe diavol l-am văzut, pentru că prin jertfe l-am rugat şi l-am sărutat şi am grăit cu dînsul şi cu aceia care sînt la dînsul mai mari şi m-au iubit şi mi-au lăudat înţelegerea mea şi înaintea tuturor a zis: „Iată noul Amvrie, grabnic spre ascultarea noastră, vremelnic de împărtăşania noastră”. Şi mi-au făgăduit că au să mă pună boier, după ieşirea mea din trup şi cît timp eu am să petrec pe pămînt, în toate au să-mi ajute şi mi-au dat spre slujirea mea un grup de diavoli. Iar cînd ieşeam de la dînsul a strigat către mine: „Îmbărbătează-te, nevoitorule Cipriane” şi, sculîndu-se, m-a petrecut, încît şi toţi mai marii diavolilor s-au mirat. De aceea toţi boierii lor pe mine mă ascultau, văzînd cinstea ce mi se făcea de către dînsul. Era chipul lui ca o floare de iarbă şi capul îi era încununat cu o coroană prefăcută, nu adevărată, ci nălucire de aur şi pietre luminoase, care lumina chipul acela şi hainele lui erau minunate. Iar cînd se întorcea încoace sau încolo se cutremura tot locul acela şi mulţi stăteau lîngă scaunul lui cu fel de fel de rînduieli ale duhurilor răutăţii, întru mare supunere.
Eu cu totul pe mine mă dădusem atunci, supunîndu-mă la toată porunca lui”. Aceasta despre sine singur a spus-o Ciprian după întoarcerea sa la Dumnezeu.
Este arătat ce fel de om era: prieten al diavolilor, ale căror lucruri, toate, le făcea supărînd pe oameni şi înşelîndu-i. În Antiohia a petrecut multă vreme şi a adus pe mulţi oameni spre toată necurata fărădelege, pe mulţi i-a ucis cu otrăvurile şi cu farmecele, pe copii şi pe copile spre jertfa diavolilor îi înjunghia şi pe mulţi i-a învăţat la vrăjile sale rele: pe unii îi învăţa să zboare prin văzduh, pe alţii să plutească cu luntrea prin nori, pe alţii i-a făcut să umble pe ape. De toţi păgînii era cinstit şi slăvit ca un mare jertfitor şi preaînţelept slujitor al necuraţilor lor zei şi mulţi alergau la dînsul pentru nevoile lor, pentru că îi ajuta cu puterea diavolească de care era plin; unora le ajuta la desfrînare, altora la mînie, la vrajbă şi la izbîndirea răutăţilor, iar altora în zavistie le ajuta. Acum era cu totul în fundul iadului şi în gurile diavoleşti, fiu al gheenei, părtaş al celor diavoleşti şi al pierzării celei veşnice. Iar Domnul, Cel ce nu voieşte moartea păcătosului, pentru negrăita Sa bunătate şi pentru milostivirea cea nebiruită de păcatele omeneşti, a vrut ca pe acest om să-l caute şi pe cel afundat în adîncul iadului din prăpastie să-l scoată şi să-l mîntuiască, spre arătarea milostivirii Sale, tuturor oamenilor, căci nu este păcat să biruiască iubirea Lui de oameni. Şi l-a mîntuit pe Ciprian din pierzarea lui în acest chip:
În acea vreme era în Antiohia o fecioară cu numele de Iustina, care s-a născut din părinţi păgîni. Tatăl ei se numea Edesie şi era slujitor idolesc, iar maica sa se numea Cleodonia. Fecioara Iustina cînd a ajuns la vîrsta desăvîrşită, şezînd în casa sa la fereastră, a auzit din întîmplare un cuvînt de mîntuire din gura unui diacon care trecea pe acolo, care se numea Prailie şi care grăia pentru întruparea Domnului nostru Iisus Hristos „că S-a născut din curata Fecioară Maria şi, multe minuni făcînd, a voit a pătimi pentru mîntuirea noastră şi a înviat din morţi şi S-a înălţat la ceruri şi a stat de-a dreapta Tatălui şi împărăţeşte în veci”.
Această propoveduire a diaconului a căzut pe pămînt bun în inima Iustinei, căci degrabă a început a aduce rod şi a dezrădăcina din ea toţi spinii necredinţei. Iustina voia ca mai mult şi mai desăvîrşit să înveţe de la acel diacon, însă nu îndrăznea să-l caute pe el, împiedicînd-o feciorelnica ruşine. Însă mergea adeseori, în taină, la biserica lui Hristos, ascultînd cuvintele lui Dumnezeu; şi lucrînd în inima ei Duhul Sfînt, a crezut în Hristos. Şi în scurtă vreme şi pe maica ei a făcut-o să creadă şi după aceea şi pe bătrînul ei tată l-a adus la credinţă; el, văzînd înţelegerea fiicei sale şi auzind cuvintele ei cele înţelepte, socotea în sine că idolii, fiind făcuţi de mîini omeneşti, cum pot să fie ei dumnezei, neavînd nici suflet, nici suflare? Şi o vedenie minunată a văzut el noaptea în vis, prin dumnezeiască arătare: adică o tabără mare de îngeri purtători de lumină, iar în mijlocul lor era Mîntuitorul lumii, Iisus Hristos, şi L-a auzit pe El grăindu-i: „Veniţi la Mine şi vă voi da vouă cerească împărăţie”. Apoi, deşteptîndu-se din somn, Edesie îndată a mers cu femeia şi cu fiica sa la episcopul creştinesc pe care îl chema Optat, rugîndu-l pe el să-i înveţe credinţa lui Hristos şi să le dea lor Sfîntul Botez şi i-a spus lui cuvintele fiicei sale şi îngereasca vedenie pe care singur o văzuse.
Auzind aceasta episcopul, s-a bucurat de întoarcerea lor şi, grăindu-le mult despre credinţa în Hristos, a botezat pe Edesie şi pe Cleodonia, femeia sa şi pe fiica lor Iustina şi, împărtăşindu-i pe ei cu Sfintele Taine, i-a slobozit cu pace. Iar după ce s-a întărit Edesie în credinţa lui Hristos, văzînd episcopul evlavia lui, l-a făcut preot; şi petrecu în fapte bune şi în frică de Dumnezeu un an şi şase luni şi aşa, în sfînta credinţă, şi-a sfîrşit viaţa. Iar Iustina bine s-a nevoit în poruncile Domnului, iubind pe Mirele său Hristos şi slujindu-I Lui în rugăciuni, în feciorie şi în curăţenie, în post şi în mare înfrînare. Iar vrăjmaşul cel ce urăşte neamul omenesc, văzînd o viaţă ca aceasta a ei, a zavistuit faptele ei cele bune şi a început a o supăra, felurite nevoi şi necazuri pornindu-i împotrivă.
Era atunci în Antiohia un tînăr scolastic, pe nume Aglaid, fiu de părinţi bogaţi şi slăviţi, vieţuind cu desfătare întru deşertăciunea lumii acesteia. Şi acesta, într-o vreme oarecare, a văzut-o pe Iustina fecioara mergînd la biserică şi s-a minunat de frumuseţea ei. Iar diavolul a pus gînd rău în inima lui asupra ei şi, aprinzîndu-se de dorul ei, Aglaid a început a se gîndi în toate chipurile, ca întru cunoştinţa şi dragostea ei să vie şi, înşelînd-o, să aducă pe mieluşeaua cea curată a lui Hristos întru necurăţia cea gîndită de dînsul. Şi pîndea calea ei, ori unde avea să meargă fecioara şi, întîmpinînd-o, o amăgea cu cuvinte desfrînate, lăudîndu-i frumuseţea. Apoi, spunîndu-i cuvinte de fericire şi arătîndu-şi dragostea sa către dînsa, cu curse înşelătoare şi meşteşugit împletite o urmărea pe ea spre desfrînare. Iar fecioara se întorcea şi fugea de dînsul, înfricoşîndu-se de el şi nu voia să-i asculte înşelătoarele şi viclenele cuvinte. Şi tînărul, dorind frumuseţile ei cele fecioreşti, a trimis la dînsa rugăminte ca să voiască să-i fie lui soţie. Iar ea a răspuns către dînsul: „Am pe Mirele meu Hristos căruia Îi slujesc şi curăţia mea îmi păstrez. Acela şi sufletul şi trupul meu îmi păzeşte de toată necurăţia”.
Un răspuns ca acesta al curatei fecioare auzindu-l Aglaid şi mai mult a dorit-o, aprinzîndu-l pe el diavol. Neputînd nicidecum să o amăgească, a gîndit ca s-o răpească; şi adunînd spre ajutor tineri fără de rînduială, asemenea lui, i-a păzit calea pe care obişnuia fecioara să meargă spre biserică la rugăciune. Acolo a întîmpinat-o şi a prins-o, ducînd-o cu sila spre casa lui. Iar ea a început a striga foarte tare, bătîndu-l pe el peste gură şi scuipînd asupra lui. Auzind acea strigare, vecinii au ieşit din casele lor şi au alergat ca s-o scoată din mîinile tînărului cel neruşinat ca din gura lupului şi au reuşit să o ia pe mieluşeaua cea fără prihană, pe Sfînta Iustina. Şi au fugit toţi cei nelegiuiţi, iar Aglaid cu ruşine s-a dus la casa sa.
Neştiind ce să mai facă, înmulţindu-se în el răutatea patimii, s-a ispitit cu încă un lucru rău: a mers la marele vrăjitor şi fermecător, Ciprian, jertfitorul idolesc şi acestuia, spunîndu-i necazul său, i-a cerut ajutor, făgăduind să-i dea mult aur şi argint. Ciprian, pe toate auzindu-le de la dînsul, îl mîngîia făgăduindu-i că toată dorinţa lui i-o va îndeplini. „Eu, a zis el, voi face ca această fecioară singură să căute dragostea ta şi te va dori pe tine mai mult decît tu pe ea”. Aşa, mîngîindu-l, i-a dat bună nădejde.
Luînd Ciprian cărţile sale de învăţătură a chemat pe unul din duhurile cele necurate pe care îl ştia că degrabă poate să aprindă cu necurată dorire inima Iustinei spre tînărul acela. Iar diavolul i-a făgăduit cu sîrguinţă să-i îndeplinească dorinţa şi cu mîndrie a zis: „Nu-mi este mie cu anevoie acest lucru, de vreme ce eu de multe ori am cutremurat cetăţi, ziduri am surpat, case am despărţit, vărsări de sînge şi ucideri de tată am făcut; învrăjbiri şi mînie mare între fraţi şi între soţi am pus, pe cei ce voiau să petreacă mult în feciorie i-am adus în necurăţie; pe călugării cei ce se nevoiau prin munţi şi la multă postire se deprindeau, negîndindu-se niciodată la trup, în pofta desfrînării i-am adus şi i-am învăţat să slujească patimilor trupeşti, iar pe alţii, care întru pocăinţă şi întru lepădarea de toate veniseră, iarăşi i-am întors la cele dintîi lucruri rele şi pe mulţi din cei ce petreceau în curăţie, i-am aruncat în desfrînare. Deci, oare nu pot eu ca pe această fecioară spre dragostea lui Aglaid să o plec? Si ce să zic mai mult? Cu lucrul voi arăta puterea mea degrabă. Deci, primeşte această doctorie – şi îi dădu un vas plin – şi dă-o tînărului aceluia ca să stropească locuinţa Iustinei şi vei vedea ce va fi”. Acestea zicînd, s-a dus, iar Ciprian, chemîndu-l pe Aglaid, l-a trimis pe el să stropească în taină casa Iustinei cu licoarea din vasul acela diavolesc. Şi făcîndu-se aceasta, a intrat diavolul desfrînării cu săgeţile cele aprinse ale poftei trupeşti, ca să rănească prin desfrînare inima cea feciorească şi trupul ei şi cu pofta cea necurată să-l aprindă.
Avea obiceiul fecioara aceea ca în toate nopţile să-şi facă rugăciunile sale către Domnul. Şi a fost după obicei, cînd în ceasul al treilea din noapte, sculîndu-se se ruga lui Dumnezeu, a simţit ca de năprasnă o tulburare în trupul ei şi furtună rea de pofta cea trupească şi aprinderea focului gheenei. Şi a fost acea supărare şi în acel vifor dinăuntru multă vreme; îi venea întru pomenire acel Aglaid, căci se ridicase în ea gîndurile cele rele. Se mira fecioara şi singură de sine se ruşina, simţindu-şi sîngele fierbînd ca într-o căldare şi se gîndea la lucruri de care întotdeauna, ca de nişte necurăţenii, se scîrbea. Şi cu bună cunoştinţă fiind Iustina, a înţeles că de la diavol i s-a tras acest război întru dînsa şi îndată, înarmîndu-se cu arma semnului crucii, a alergat către Dumnezeu cu fierbinte rugăciune şi a strigat din adîncul inimii către Hristos, Mirele său, zicînd: „Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, iată, vrăjmaşii mei s-au ridicat asupra mea, curse au pregătit pentru picioarele mele şi au smerit sufletul meu; iar eu mi-am adus aminte de numele Tău şi m-am veselit şi cînd mă supără ei pe mine, eu la Tine scap şi nădăjduiesc, spre a nu se bucura vrăjmaşul meu de mine; căci ştii, Doamne Dumnezeul meu, că eu sînt roaba Ta şi curăţia trupului meu pentru Tine o păzesc şi sufletul meu Ţie ţi l-am încredinţat. Deci, păzeşte pe oaia Ta, Păstorule bun, nu mă lăsa întru mîncarea fiarelor celor ce caută să mă înghită pe mine, dă-mi biruinţa poftei celei rele a trupului meu”. Astfel, sfînta fecioară, stăruind mult în rugăciune, a ruşinat pe vrăjmaşul care, fiind biruit de rugăciunea ei, a fugit de la dînsa cu ruşine; şi s-a întors odihna în trupul şi în inima Iustinei şi s-a stins văpaia poftei, iar războiul a încetat şi fierberea sîngelui s-a potolit şi Iustina a dat slavă lui Dumnezeu, cîntînd cîntare de biruinţă.
Diavolul s-a întors la Ciprian cu veste rea, că nu a reuşit întru nimic. Dar Ciprian l-a întrebat pe el din care pricină nu a putut s-o supună pe acea fecioară. Iar el, cu toate că nu voia, i-a spus adevărul, zicînd: „Pentru aceasta nu am reuşit, pentru că am văzut pe ea un semn de care m-am înfricoşat, şi din această cauză nu am putut ca să o biruiesc”. Ciprian a chemat un diavol mai cumplit şi l-a trimis pe acesta spre a o ispiti pe Iustina. Şi mergînd acesta, a făcut mai multe decît cel dintîi, căci cu mare putere a năvălit asupra ei, iar fecioara cu mai fierbinte rugăciune s-a înarmat şi mai mare nevoinţă a arătat, pentru că s-a îmbrăcat în haină de păr şi îşi chinuia trupul său cu înfrînarea şi cu postul, numai pîine şi apă mîncînd. Şi aşa, îmblînzindu-şi patimile trupului, a biruit pe diavol şi l-a gonit cu ruşine, iar el, la fel ca şi cel dintîi, nesporind nimic, s-a întors la Ciprian. Iar Ciprian a chemat pe una dintre căpeteniile diavoleşti şi i-a spus despre slăbiciunea celorlalţi doi diavoli trimişi care nu au putut să covîrşească o fecioară şi a cerut de la dînsul ajutor. Iar el a ocărît pe diavolii cei dintîi cu sălbăticie, ca pe cei ce nu sînt bine iscusiţi în acel lucru şi ca pe cei ce nu ştiau cum să îndulcească desfrînarea în inima fecioarei. Şi i-a dat bună nădejde lui Ciprian, făgăduindu-i ca singur, în alt chip, să ispitească pe fecioară.
Ducîndu-se de la Ciprian, s-a prefăcut pe sine în chip de femeie şi aşa a intrat la Iustina; şi, şezînd, a început a grăi cu dînsa cuvintele cele dumnezeieşti, ca şi cum ar fi vrut să urmeze vieţii şi curăţiei ei; o întreba ce fel de plată o să aibă pentru această viaţă sfîntă şi pentru fecioria ei. Iar Iustina a zis: „Mare şi negrăită este plata pentru cei ce vieţuiesc în curăţie, şi mîhnire mare au oamenii care nu bagă de seamă o visterie mare ca aceasta a curăţiei îngereşti”. Iar diavolul, descoperindu-şi neruşinarea, cu meşteşug a început a o amăgi, zicîndu-i: „Apoi în ce chip ar putea să fie lumea şi cum s-ar naşte oamenii? De ar fi păzit Eva curăţia, apoi de unde s-ar fi înmulţit neamul omenesc? Cu adevărat, bună este însoţirea, pe care singur Dumnezeu a rînduit-o, şi Sfînta Scriptură o laudă, zicînd: „Cinstită este nunta întru toate şi patul nespurcat. Mulţi sfinţi ai lui Dumnezeu oare nu au fost întru însoţirea pe care a dat-o Dumnezeu spre mîngîierea omului, ca spre copiii săi căutînd să se înveselească şi să laude pe Dumnezeu?”
Nişte cuvinte ca acestea auzindu-le Iustina, a cunoscut pe maestrul diavol amăgitor şi mai bine decît Eva l-a biruit pe el; pentru că, neintrînd în mai multă vorbă cu dînsul, a alergat degrabă la limanul Crucii lui Hristos. Şi a pus semnul cel cinstit pe fruntea ei şi inima şi-a ridicat-o spre Dumnezeu, Mirele său, şi îndată a pierit diavolul, cu mai mare ruşine ca cei dintîi. Acel mare diavol a venit şi la Ciprian, tulburat; şi cunoscînd Ciprian că nici acela nu a reuşit nimic, a zis către diavol: „Oare nici tu pe fecioara aceea n-ai putut s-o biruieşti, fiind diavol puternic şi iscusit mai mult ca alţii în acest lucru? Apoi care din voi va face ceva acelei nebiruite inimi fecioreşti? Deci, spuneţi-mi mie: cu ce fel de arme vi se împotriveşte vouă şi cum puterea voastră cea tare neputincioasă o face?” Iar diavolul, fiind silit de puterea lui Dumnezeu, deşi nevrînd, a mărturisit: „Nu putem, a zis el, să privim spre semnul crucii, ci fugim de dînsul, căci ne arde precum focul şi ne goneşte departe”. Ciprian s-a supărat foarte tare asupra diavolului, că l-a adus întru ruşine şi se certa cu dînsul, zicîndu-i: „Dar aşa este puterea voastră, că o fecioară neputincioasă vă biruieşte?” atunci diavolul, vrînd să-l mîngîie pe Ciprian, a încercat să facă alt lucru, în acest fel: s-a prefăcut în chipul Iustinei şi a mers la Aglaid, că aşa părîndu-i-se lui Aglaid că este Iustina cu adevărat îşi va împlini datoria sa şi nu va fi arătată neputinţa lor cea diavolească, nici Ciprian nu se va afla întru ruşine.
Cînd a intrat diavolul la Aglaid în chipul Iustinei, Aglaid a sărit de nespusă bucurie şi alergînd la ea, a cuprins-o şi o săruta, zicînd: „Bine ai venit la mine, prea frumoasă Iustina”. Şi cum a zis tînărul cuvîntul Iustina, îndată diavolul s-a stins, neputînd nici numele Iustinei să-l rabde, iar tînărul s-a înspăimîntat foarte tare şi, alergînd la Ciprian, i-a spus lui cele ce s-au întîmplat. Ciprian, cu ajutorul vrăjilor sale, a pus pe dînsul chip de pasăre şi făcîndu-l ca să zboare prin văzduh, l-a trimis la casa Iustinei, ca prin fereastră să intre în camera ei. Iar el, fiind purtat de diavol, zbura prin văzduh deasupra camerei Iustinei şi voia să se aşeze pe casă. S-a întîmplat atunci ca Iustina să privească pe fereastră şi văzînd-o diavolul pe ea, l-a lăsat pe Aglaid şi a fugit. Şi a pierit de la Aglaid şi acea nălucire, în care se arăta ca o pasăre şi puţin a lipsit de a nu muri căzînd jos, căci cu mîinile s-a apucat de vîrful casei şi, ţinîndu-se, a rămas spînzurat. De nu ar fi fost coborît de acolo prin rugăciunea Sfintei Iustina, ar fi căzut ticălosul şi ar fi murit. Şi aşa, nereuşind nimic, s-a întors tînărul la Ciprian, povestindu-i lui primejdia sa, iar Ciprian s-a necăjit foarte tare, văzîndu-se înfrînt şi s-a hotărît ca singur să se ducă la Iustina, nădăjduind în vrăjitoriile sale. Mai întîi s-a prefăcut în femeie, apoi în pasăre; şi încă nu se apropia de uşile casei ei, iar nălucirea şi înşelătoarea asemănare cu cea de femeie şi cu cea de pasăre au pierit de la dînsul şi s-a întors ruşinat.
După aceasta, a început Ciprian a face izbîndire ruşinii sale, şi a adus cu ajutorul vrăjilor sale ispite asupra casei Iustinei şi asupra caselor tuturor rudeniilor, ale vecinilor şi ale cunoscuţilor ei, ca odinioară diavolul asupra dreptului Iov: le omora dobitoacele, pe slugile lor le lovea şi cu răni îi arunca pe dînşii în necaz nemăsurat. Apoi a lovit-o şi pe Iustina cu o boală, încît zăcea la pat şi plîngea maica sa pentru dînsa. Iar ea o mîngîia pe maica sa, precum David, zicînd: „Nu voi muri, ci vie voi fi, şi voi povesti lucrurile Domnului”. Însă nu numai asupra ei şi asupra rudeniilor ei, ci şi asupra cetăţii (Dumnezeu aşa a voit), a adus Ciprian vătămare, din cauza mîniei sale celei neîmblînzite şi din pricina ruşinii celei mari. Şi erau răni între dobitoace şi multe boli între oameni. Şi prin lucrare diavolească a străbătut vestea prin întreaga cetate, că marele jertfitor Ciprian pedepseşte cetatea pentru Iustina, care i se împotriveşte. Adunîndu-se nu puţini dintre cinstiţii cetăţeni, au mers la Iustina şi cu mînie au sfătuit-o pe dînsa ca să nu-l mai mîhnească pe Ciprian şi să se mărite cu Aglaid, ca să nu pătimească toţi mai multă supărare pentru dînsa. Iar ea pe toţi îi mîngîia, încredinţîndu-i că degrabă toate vătămăturile acelea, care au fost aduse lor de Ciprian cu ajutorul diavolilor, vor pieri, lucru care s-a şi întîmplat. Pentru că după ce Sfînta Iustina s-a rugat cu tărie lui Dumnezeu, îndată toată puterea diavolească a pierit şi toţi s-au tămăduit de boli şi s-au vindecat de răni.
Schimbîndu-se lucrurile, popoarele Îl preamăreau pe Hristos, iar de Ciprian şi de meşteşugul lui cel vrăjitoresc îşi băteau joc, încît acum Ciprian nici între oameni nu se mai arăta de ruşinea cea mare şi chiar şi de cei cunoscuţi se ruşina. Apoi, înştiinţîndu-se bine că semnul crucii şi numele lui Hristos nimic nu poate să le biruiască, şi-a venit în fire şi a zis către diavol: „Pierzătorule şi al tuturor înşelătorule, vistierule a toată necurăţia şi înşelăciunea, acum ţi-am cunoscut neputinţa, că dacă de umbra crucii te temi şi de numele lui Hristos te cutremuri, apoi ce vei face cînd singur Hristos va veni asupra ta? Dacă pe cei ce se însemnează cu crucea nu-i poţi birui, apoi pe cine vei scoate din mîinile lui Hristos? Acum am cunoscut că nu eşti nimic şi nu poţi nimic şi nu ai putere de izbîndire. M-am înşelat eu, ticălosul, ascultîndu-te pe tine şi crezînd în înşelăciunea ta; deci, depărtează-te de la mine, blestematule, depărtează-te, că de acum mi se cade mie să rog pe creştini ca să mă miluiască. Mi se cade mie să alerg la cei dreptcredincioşi ca să mă izbăvească şi să se îngrijească pentru mîntuirea mea. Du-te, du-te nelegiuitule, vrăjmaş al adevărului şi potrivnic şi urîtor a toată lumea!”
Acestea auzindu-le, diavolul s-a repezit la Ciprian ca să-l ucidă şi, năpădind asupra lui, a început a-l sugruma, bătîndu-l. Şi nu avea Ciprian ajutor de la nimeni şi nu ştia cum să-şi ajute lui şi să se izbăvească din cumplitele mîini diavoleşti şi, încă fiind viu, şi-a adus aminte de semnul sfintei cruci prin care se împotrivea Iustina la toată puterea diavolească şi a zis: „Dumnezeul Iustinei, ajută-mi şi mie!” Apoi, ridicîndu-şi mîna, şi-a făcut semnul crucii şi îndată diavolul ca o săgeată întinsă a pierit de la dînsul. Iar el, răcorindu-se şi căpătînd îndrăzneală şi chemînd numele lui Hristos, se însemna cu semnul crucii şi în felul acesta se împotrivea diavolului, ocărîndu-l şi blestemîndu-l. Diavolul stătea departe de dînsul şi nu îndrăznea să se apropie, pentru semnul crucii şi pentru numele lui Hristos, care îl înfricoşau şi îl îngrozeau, zicîndu-i: „Nu te va scoate Hristos din ghearele mele!” Şi, mîniindu-se asupra lui, a răcnit ca un leu şi s-a dus.
Ciprian, luînd toate cărţile vrăjitoriilor sale, a alergat la Antim, episcopul creştin, şi, căzînd la picioarele lui, se ruga să-l miluiască pe el şi să-i dea lui Sfîntul Botez. Iar episcopul, ştiindu-l pe el mare vrăjitor şi tuturor înfricoşat, socotea că a venit la dînsul cu înşelăciune şi îl îndepărta, zicîndu-i: „Multe rele faci între păgîni şi să nu faci acestea şi între creştini, ca să nu pieri degrabă”. Iar Ciprian, plîngînd, i-a povestit episcopului toate răutăţile sale şi cărţile sale i le-a dat ca să le ardă. Văzînd episcopul smerenia lui, i-a arătat şi l-a învăţat pe el sfînta credinţă şi i-a poruncit lui ca să se pregătească să primească Sfîntul Botez. Iar cărţile lui le-a ars înaintea tuturor creştinilor cetăţii. Apoi, ducîndu-se Ciprian cu inima umilită, plîngea pentru păcatele sale, presărîndu-şi cenuşă pe cap şi făcea pocăinţă, strigînd către adevăratul Dumnezeu şi Îl ruga pentru curăţirea fărădelegilor sale. A doua zi, intrînd în biserică, asculta cuvîntul lui Dumnezeu cu mîngîiere şi bucurie, stînd între cei credincioşi. Iar cînd celor chemaţi diaconul le poruncea să iasă afară, zicîndu-le: „Cîţi sînteţi chemaţi, ieşiţi!”, alţii ieşeau, iar Ciprian nu a voit să iasă, ci a zis către diacon: „Rob al lui Hristos sînt, nu mă goni pe mine de aici”. Iar diaconul i-a zis lui: „De vreme ce încă nedesăvîrşit eşti întru Sfîntul Botez, pentru aceasta eşti dator să ieşi”. Iar el a răspuns: „Viu este Hristos, Dumnezeul meu, Cel ce m-a păzit pe mine de diavol şi pe fecioara Iustina curată a păzit-o şi m-a miluit pe mine; deci, nu mă izgoni din biserică pînă ce voi fi creştin desăvîrşit”. Apoi diaconul i-a spus despre aceasta episcopului şi episcopul, cunoscîndu-i osîrdia lui şi căldura inimii pentru credinţa în Hristos, l-a chemat la sine şi neîntîrziat l-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Aflînd despre aceasta Sfînta Iustina mare mulţumire a înălţat către Dumnezeu şi multe milostenii a dat săracilor şi prinoase a făcut la biserică. Iar pe Ciprian, episcopul l-a făcut citeţ în a opta zi, în a douăzecea zi l-a făcut ipodiacon şi în a treizecea zi l-a făcut diacon, iar după un an l-a hirotonit preot. Ciprian, schimbîndu-şi obiceiul, din zi în zi mai strîmtă îşi făcea calea vieţii, totdeauna plîngînd pentru faptele sale cele rele de mai înainte şi a mers din putere în putere şi din bunătate în bunătate. Apoi, curînd a fost numit episcop şi în acea dregătorie a arătat o viaţă asemănătoare cu cea a multor sfinţi mari şi bine a păstorit turma lui Hristos. Iar pe sfînta Iustina fecioara a făcut-o diaconiţă şi i-a încredinţat ei o mănăstire de fecioare, făcînd-o pe ea stareţă asupra acelor fecioare creştine. Şi mult norod păgîn, prin chipul şi prin învăţătura sa, de la închinarea de idoli întorcîndu-i, i-a cîştigat şi i-a unit cu Biserica lui Hristos. Şi se împuţina slăvirea idolească, iar slava lui Hristos se înmulţea.
Văzînd diavolul o viaţă ca aceasta a lui Ciprian şi sîrguinţa sa pentru credinţa lui Hristos şi pentru mîntuirea sufletelor omeneşti, scrîşnea din dinţi împotriva lui. Şi a îndemnat pe păgîni să-l clevetească pe Ciprian înaintea stăpînitorilor părţilor din răsărit, că pe idolii lor i-a defăimat şi mult norod dintre aceştia a întors la adevărata credinţă, iar pe Hristos, potrivnicul lor, Îl slăveşte. Adunîndu-se necredincioşii, au mers la Evtolmie ighemonul, care stăpînea atunci în părţile acelea şi au clevetit pe Ciprian, împreună cu Iustina, aducînd asupra lor multe pricini: precum că şi idolilor şi împăratului şi tuturor stăpînitorilor potrivnici sînt şi tulbură poporul, ameţindu-l şi ducîndu-l în urma lor spre închinarea la Hristos cel răstignit. Şi pe stăpînitor l-a rugat ca amîndoi, Ciprian şi Iustina, cu moarte să fie pedepsiţi. Auzind de acestea, ighemonul Evtolmie a poruncit ca să fie prinşi şi Ciprian şi Iustina şi în temniţă să-i arunce. Şi mergînd în Damasc, i-a luat pe amîndoi ca să-i judece.
Acolo, şezînd la judecată, i-au adus de faţă pe legaţii lui Hristos, pe Ciprian şi pe Iustina, şi judecătorul a zis către Ciprian: „Pentru ce ţi-ai schimbat slava ta cea dintîi, fiind mai înainte vestit slujitor al vechilor zei şi pe mulţi oameni la dînşii aducînd?” Iar Sfîntul Ciprian i le-a spus lui toate pe rînd, aşa cum a cunoscut neputinţa şi înşelăciunea diavolească şi a cunoscut puterea lui Hristos, de care toţi diavolii se tem şi se cutremură şi de semnul cinstitei cruci se sting; şi şi-a spus toată pricina întoarcerii sale către Hristos, pentru care se arată gata îndată a muri. Iar judecătorul, neprimind cuvintele în inima lui şi neputînd să răspundă la cuvintele lui Ciprian, a poruncit ca sfîntul să fie spînzurat şi să-i fie strunjit trupul, iar pe Sfînta Iustina s-o bată peste gură şi peste ochi. Şi au fost chinuiţi multă vreme, dar neîncetat îl mărturiseau pe Hristos şi răbdau toate chinurile cu mulţumire. După aceea i-au aruncat pe ei în temniţă; apoi cu îmbunări îi îndemna către închinarea la idoli.
După ce n-a reuşit să-i întoarcă de la credinţa lor, judecătorul a poruncit să fie aruncaţi într-o găleată cu apă fiartă; şi căldarea aceea, deşi fierbea întruna, cu nimic nu i-a vătămat pe dînşii şi, ca într-o răcoreală Îl preamăreau pe Dumnezeu. Văzînd aceasta, un preot idolesc, cu numele Atanasie, a zis: „Şi eu aşijderea în numele zeului Asclepie, în acest foc voi intra şi pe vrăjitorii aceştia îi voi ruşina”. Cînd acesta s-a atins de foc, îndată a murit. Judecătorul, văzînd acest lucru, s-a înfricoşat şi, nemaivrînd să-i judece, i-a trimis la împăratul Claudiu care se afla în Nicomidia şi i-a scris despre toate cele făcute de dînşii. Iar împăratul i-a judecat şi i-a osîndit la moarte prin tăiere cu sabie.
După ce i-au dus la locul unde trebuiau să fie omorîţi, şi-a cerut Ciprian vreme de rugăciune, pentru ca mai înainte pe Iustina s-o omoare, căci se temea ca ea să nu se înfricoşeze de moartea lui. Iar ea, bucuroasă, şi-a plecat capul sub sabie şi la Mirele său Hristos s-a dus.
Văzînd moartea cea nevinovată a lor, un om oarecare, pe care îl chema Teoctist, a fost cuprins de o jale foarte mare pentru dînşii, şi, aprinzîndu-se cu duhul către Dumnezeu, a căzut în genunchi lîngă Sfîntul Ciprian, sărutîndu-l şi mărturisindu-se pe sine creştin. Îndată alături de Ciprian şi Teoctist a fost osîndit la moarte prin tăiere. Şi aşa fiind omorîţi ei, şi-au dat sufletele lor în mîinile lui Dumnezeu.
Trupurile lor au zăcut şase zile neîngropate şi fiind acolo nişte străini le-au luat în taină şi le-au dus la Roma, unde le-au dat unei femei cinstite pe care o chema Rufina, care era rudenia lui Claudie Cezarul. Acea femeie a îngropat cu cinste trupurile sfinţilor lui Hristos, mucenicii Ciprian, Iustina şi Teoctist. La mormîntul lor au început să se facă multe tămăduiri ale celor bolnavi care alergau acolo.
Biserica Zlatari gazduieste Moastele Sfantului Mucenic Ciprian, venerate de intreaga crestinatate. Mana dreapta a Sfantului Ciprian, facatoare de minuni, se afla in partea stanga a altarului, intr-o caseta de mici dimensiuni. Orice credincios se poate inchina Sfintelor Moaste.
[:]