Învierea lui Lazăr este sărbătorită în Biserica Ortodoxă cu o zi înainte de Florii. Din Evanghelii aflăm că Lazăr era fratele Martei și al Mariei și locuia în Betania. Această localitate se află în Țara Sfântă și este așezată pe una din culmile pietroase din sud-estul Muntelui Măslinilor.

 În zilele care au premers Patimii Sale, Hristos se află dincolo de Iordan, în Pereea, într-un ținut pustiu. Aici va primi vestea că Lazăr era grav bolnav și că este așteptat să-l vindece. Evangheliile nu menționează ce boală avea, însă, fără îndoială era o boală fără vindecare. Hristos nu pleacă spre Lazăr, decât după două zile de la aflarea acestei vești. Ajunge în Betania, împreună cu ucenicii Săi, în cea de-a patra zi de la moartea lui Lazăr.

La intrarea în sat este întâmpinat de Marta cu următoarele cuvinte: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit”. Hristos îi răspunde: „Eu sunt învierea și viața!”, adică El este Cel care a adus de la neființă la ființă toate și Cel care are putere să biruiască moartea.

La întrebarea lui Hristos: „Unde l-ați pus?”, cei din jur au răspuns: „Doamne, vino și vezi”. În cartea de cult (Triod) se spune: „Ca un muritor ai întrebat, iar ca un Dumnezeu ai înviat”. Lucrările omenești se împletesc cu cele dumnezeiești. Toate acțiunile săvârșite de Hristos fiind teandrice, fiecare din ele poartă poartă pecetea ambelor firi, deși uneori precumpănește elementul omenesc și alteori cel divin.

Sunt persoane care susțin că Fiul nu este de o ființă cu Tatăl. Invocă faptul că Hristos a dat dovadă de neștiință, de vreme ce a întrebat „Unde l-ați pus”. Ori Dumnezeu este atotștiutor. Ca să nu cădem și noi în eroare, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că dacă numim neștiință această întrebare a lui Iisus, atunci trebuie să numim neștiință și întrebarea Tatălui din rai: „Adame unde ești?” sau pe cea adresată lui Cain: „Unde este Abel fratele tău?”. Dar nici Tatăl, după Vechiul Testament, n-a fost neștiutor, nici Fiul, după Noul Testament, nu este.

Învierea lui Lazăr simbol al învierii de obște

Potrivit Sfintelor Evanghelii, Hristos va plânge în fața mormântului lui Lazăr. El va lăcrima din milă pentru toată firea omenească, nu doar pentru Lazăr, ci pentru întreaga fire omenească intrată în stricăciune. Va cere să fie dată la o parte piatra de la ușa mormântului, îi va mulțumi Tatălui pentru minunea ce avea să se întâmple și apoi îl va chema pe Lazăr afară. Acesta iese din mormânt așa cum fusese îngropat: înfășurat în giulgiu și cu mahramă pe față.

Strigarea lui Hristos, când îl cheamă pe Lazăr din mormânt, este văzută ca un chip al chemării din pământ a tuturor morților la învierea de obște, care va fi o chemare a tuturor la judecata finală. Părintele Dumitru Stăniloae afirmă că un astfel de cuvânt sau o astfel de putere trebuie să fi folosit Dumnezeu Cuvântul și la crearea lumii. Dar atunci le-a creat pe toate pe rând, pe când la învierea de obște va chema trupurile tuturor deodată la o nouă viață. Trebuie observat că în cazul lui Lazăr biruința asupra morții nu a fost definitivă, deoarece la el a avut loc o reînsuflețire a trupului său pământesc. Numai în Hristos moartea va fi pe deplin învinsă.

Învierea lui Lazăr și Taina Pocăinței

Lazăr s-a îmbolnăvit, a murit, dar a înviat pentru că era prieten al lui Hristos. Deci, nimeni nu trebuie să-și piardă nădejdea, chiar dacă se află în răul extrem. În ceea ce s-a întâmplat cu Lazăr, prin dezlegare, aflăm ceea ce se împlinește cu fiecare dintre noi când este scăpat din moartea sufletească. Prin pocăință omul devine viu. Dar aceasta nu ajunge, este nevoie și de dezlegarea pe care o dă preotul, după cum a fost nevoie ca și Lazăr să fie dezlegat de Apostoli la porunca Mântuitorului.

Lazăr episcop al Ciprului

După omorârea arhidiaconului Ștefan, Lazăr împreună cu surorile lui, au mers în insula Cipru. Era și el căutat pentru a fi omorât. Când Pavel și Barnaba, aflați în prima lor călătorie misionară, au poposit în Cipru, l-au întâlnit acolo și l-au hirotonit episcop al Ciprului. Tradiția spune că, după ce a fost înviat de Hristos, a mai trăit 30 de ani, apoi a murit.

A fost îngropat în localitatea Larnaca din Cipru. Peste mormântul lui s-a zidit o bisericuță. Pe la 890, împăratul Leon Înțeleptul a mutat moaștele la Constantinopol. În schimbul sfintelor moaște, a oferit bani și meșteri care au ridicat, în Larnaca, biserica „Sfântului Lazăr”, care se vede și astăzi. În 1204, când cruciații au cucerit Constantinopolul, au dus în Occident moaștele lui Lazăr. Păstrate inițial în Marsilia, au fost purtate apoi în alte locuri, încât astăzi s-a pierdut urma lor. În anul 1972, în timpul lucrărilor de restaurare a bisericii „Sfântul Lazăr” din Larnaca, s-a descoperit sub altar un sicriu din marmură cu un fragment din moaștele sfântului. Pe sicriu scrie: „Lazăr cel de a patra zi, prietenul lui Hristos”.

La fiecare pomenire a celor adormiți, Sfântul Lazăr este chemat să se roage pentru ei: „…pentru rugăciunile sfântului și dreptului Lazăr cel înviat   zi din morți…”

Să ne identificăm cu Lazăr

Părintele Alexander Schmemann ne atrage atenția că toată săptămâna a șasea a Postului Mare ne invită să devenim martorii celor întâmplate cu Lazăr și să ne identificăm cu el. Astfel, luni ni se spune: „Astăzi, umblând Hristos pe lângă Iordan, I S-a arătat boala lui Lazăr…”, marți: „Ieri și astăzi a fost boala lui Lazăr…”, miercuri: „Astăzi, Lazăr, murind, este îngropat și îl jelesc surorile…”, joi: „Două zile are astăzi Lazăr cel mort”, iar vineri: „Mâine, Domnul vine să ridice pe fratele cel mort al Martei și al Mariei”.

Dureros pentru noi este că ne-am obișnuit cu moartea, atât de mult încât am ajuns să o considerăm firească. Nu mai suntem conștienți de faptul că omul nu a fost creat să moară, că moartea a fost înghițită de biruința (1Cor. 15, 50-54). Învierea lui Lazăr este invitația sau chemarea de a ieși din moarte și a intra în Viață.