Trăiau în părţile Lichiei, în cetatea Patara, doi dreptcredincioşi bogaţi şi din neam bun, numiţi Teofan şi Nona. Binecuvântata pereche ducea o viaţă plăcută lui Dumnezeu, cu obiceiuri bune, faceri de bine, milostenii şi rugăciuni. Şi le-a dăruit Domnul lor fiu, pe care l-au numit Nicolae, nume care se tâlcuieşte „biruitor de popor”, căci adevărat biruitor al răutăţii, spre folosul poporului, îi menise lui Dumnezeu să fie. De la naştere s-au arătat semne care mărturiseau că pruncul nu-i ca toţi ceilalţi: după naştere mama a rămas stearpă până la moarte, iar copilul nu sugea lapte miercurea şi vinerea decât o dată, seara. Şi s-a făcut precum zice psalmistul: „Ca un pom răsădit lângă izvorul apelor, care şi-a dat rodul său la vremea sa”.

Creştea copilul cu anii, dar şi cu obiceiurile bune, iar la vremea şcolii a dobândit cu sârguinţă cunoştinţele trebuitoare unui bun slujitor al lui Hristos. Desăvârşit cu cuvântul, se străduia să aibă viaţă desăvârşită, potrivită cu vârsta şi cunoaşterea sa. Având înţelepciune adevărată şi minte curată, cugeta mereu la Dumnezeu şi pentru aceasta petrecea multe ceasuri în sfânta biserică. Rugăciunile lui iubitoare de Dumnezeu se lungeau câte o zi şi o noapte neîntrerupt. Se pregătea pe sine pentru că înţelesese cuvântul Sfintei Scripturi: „Voi sunteţi Biserica lui Dumnezeu şi Du-hul lui Dumnezeu vieţuieşte în voi”.

Fericitul Nicolae avea un unchi episcop, care, văzându-i bunele obiceiuri, a sfătuit pe părinţii săi să-l îndrepte spre slujirea Bisericii. La scurtă vreme a fost hirotonit preot. Ca preot, Nicolae trăia cu post şi rugăciuni şi îngrijea de turma sa. S-a întâmplat ca unchiul său, vrând să se închine la Sfintele Locuri, să plece, lăsând grijile pe care le avea în seama lui Nicolae. Tot atunci dragii săi părinţi s-au mutat la cer, lăsându-i mare avere. Mult a împărţit Nicolae la săraci, dar averea fiind mare, i-a mai rămas.

Ingrijind de turma sa, Nicolae a aflat necazul unui tată sărman, pe care grijile şi sărăcia începuseră a-l copleşi. Avea trei fete, foarte frumoase şi cuminţi. Dar ajunseseră să n-aibă ce îmbrăca şi mânca. Gânduri negre şi necurate începură a-l bântui pe sărmanul om. Incepuse a se gândi să facă din căminul său casă necurată, iar pe fete să le dea desfrâul ui. Auzind Nicolae de sărăcia omului şi dezvăluindu-i Dumnezeu gândurile necurate ale omului, care seară de seară se ruga la Dumnezeu, plângea şi îi arăta că nu mai are altă cale decât cea a păcatului, a căutat să-l ajute. Noaptea a aruncat pe fereastră în camera omului o pungă de galbeni. A ajutat în taină pe sărman din două motive: pentru că se temea de lauda oamenilor, căci lauda sminteşte, şi pentru a scuti pe acel om, odinioară bogat, de umilinţă.

Dimineaţa, sculându-se, omul a văzut pe jos o legătură. A luat-o, a desfăcut-o şi – minune mare! – în legătură a găsit o pungă cu bani. Mai întâi s-a înspăimântat, căci credea că e o nălucire. Lua câte o monedă şi o întorcea pe toate părţile. Apoi a început a se minuna şi a se veseli. Domnul îl ascultase, Domnul îl salvase pe el şi pe fiicele sale. De bucurie, lacrimi fierbinţi curgeau pe obrajii omului. A tot încercat să afle cine era binefăcătorul, dar nu a reuşit. I-a mulţumit lui Dumnezeu. Şi când fata cea mare s-a măritat, i-a făcut frumoasă zestre din acea pungă cu bani. Aflând acestea, mult s-a bucurat fericitul Nicolae.

La scurtă vreme, în puterea nopţii a aruncat în casa omului o altă pungă cu aur, pentru ca şi cea de a doua fiică să fie ferită de păcat şi să se bucure de o nuntă după obicei. Găsind punga, bătrânul a căzut cu faţa la pământ şi, cu ochii scăldaţi în lacrimi, i-a mulţumit Domnului. A făcut nuntă frumoasă şi fiicei sale mijlocii, scăpând amândoi din cursele şi încercările diavolului.

Sărmanul om era convins că Dumnezeu îi va salva şi a treia fiică, drept care nu mai dormea noaptea, pândind fereastra pentru a afla cine era necunoscutul binefăcător trimis de Dumnezeu.

Nicolae a tăcut ca şi în celelalte daţi. Sub lumina lunii a venit la casa sărmanului om şi a aruncat punga pe fereastră. Auzind zgomotul monedelor, omul a alergat degrabă afară, a ajuns din urmă pe omul ce se depărta cu paşi repezi şi l-a recunoscut pe fericitul Nicolae. Omul a căzut în genunchi şi, cuprinzându-i picioarele, i-a mulţumit fierbinte şi i-a spus:

– Vai mie! Prin tine suntem mântuiţi de la amara cădere în păcat. Am fi pierit eu, ticălosul tată, şi sărmanele mele fiice.

Nicolae l-a ridicat, l-a mângâiat cu vorbe blânde şi i-a spus multe cuvinte de folos, cerându-i să nu spună nimănui despre cele întâmplate. După o vreme, vrând cuviosul Nicolae a merge în Palestina, a urcat pe o corabie şi a plecat într-acolo. S-a pornit furtună grozavă pe când erau pe mare. Fericitul le-a spus să îndrăznească a se ruga la Dumnezeu şi împreună cu aceia s-a rugat. Toată groaza s-a prefăcut în veselie când vântul s-a potolit, norii s-au risipit şi soarele s-a arătat. Navigând liniştiţi, au ajuns în port.

A zăbovit mult la Ierusalim, pregătindu-se şi năzuind a merge în pustie. Dar un glas dumnezeiesc l-a sfătuit să meargă acasă, căci Domnul nu voia ca făclia pregătită pentru sfeşnicul mitropoliei din Lichia să se irosească în pustie. S-a întors deci părintele Nicolae şi s-a retras într-o mănăstire, sporind comoara duhovnicească. Cum stătea el într-o noapte la rugăciune, a auzit iarăşi glasul:

– Nicolae, să intri în slujba poporului, dacă Mă iubeşti cu adevărat!

– Oare ce-mi spui, glasule? Ce voieşte Domnul de la mine? s-a înspăimântat şi a cugetat Nicolae. Şi glasul i-a spus:

– Nicolae, nu aceasta este holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă şi pe care o aştept de la tine. întoarce-te printre oameni, pentru ca prin tine să se preamărească numele Meu!

A înţeles Nicolae că Dumnezeu voia să lase liniştea şi să meargă să slujească oamenilor. Şi, voind să se ferească de slava omenească, s-a gândit să meargă într-o cetate unde nu-l cunoştea nimeni. S-a dus deci în cetatea Mira, unde trăia ca ultimul dintre săraci, de nu avea unde să-şi pună capul.

Tocmai în acea vreme s-a mutat la Dumnezeu arhiereul cetăţii Mira. S-au adunat episcopii ca să aleagă bărbat vrednic pentru acel scaun. Vrând să asculte de sfatul lui Dumnezeu, au început a se ruga. Şi unuia dintre episcopii mai bătrâni, în timp ce se ruga, i s-a arătat un înger, care i-a spus:

– Mergi în zori şi stai lângă uşile bisericii. Bărbatul care va intra primul în biserică se numeşte Nicolae şi pe acela să-l puneţi arhiepiscop.

Episcopul a făcut întocmai. S-a apropiat de cel ce venise primul în zori la Utrenie şi l-a întrebat:

– Cum te cheamă, fiule?

– Nicolae mă cheamă pe mine, stăpâne, robul sfinţiei tale, a răspuns acesta cu mare blândeţe.

După nume şi după blândeţea răspunsului, episcopul a ştiut că e bărbatul voit de Dumnezeu şi i-a spus:

– Urmează-mă, fiule!

L-a dus la episcopi, care l-au primit cu cinste şi i-au dezvăluit toate. Dar Nicolae nu voia să primească cu nici un chip. Insă şi-a adus aminte că avusese un vis: Dumnezeu îi dădea o Evanghelie aurită, iar Maica Domnului, haina arhierească. A ştiut că aceasta era voia Domnului şi s-a supus.

Ca arhiereu, viaţa lui a devenit pildă bună pentru toţi, după voia Domnului. Hainele lui erau simple şi mâncarea pustnicească, era tată sărmanilor, miluitor săracilor, mângâia pe cei ce plângeau, ajuta pe năpăstuiţi, făcând mult bine. Era mereu blând şi se ferea de îngâmfare.

Dar vifor pustiitor a cuprins lumea şi oamenii şi a ajuns şi în cetatea Mirei. în vremea lui Diocleţian şi Maximian, credincioşii trebuiau ori să se lepede de Hristos, ori să moară; şi viforul a ajuns şi în cetatea Mirei. Creştinii au fost întemniţaţi şi arhiepiscopul Nicolae o dată cu dânşii. Legat laolaltă cu ceilalţi, Nicolae nu prididea să-i mângâie şi să-i întărească în iubirea şi mărturisirea lui Hristos.

Cu vrerea Domnului, împăratul Constantin a biruit pe păgâni şi a adus pacea.

Nicolae s-a întors la îndatoririle sale, iar ceilalţi creştini la grijile zilnice. Primind multe daruri de la Cel de Sus pentru viaţa lui smerită, Nicolae se lupta cu necazurile oamenilor, vindeca pe credincioşi, dar şi pe necredincioşi şi cu darul lui Dumnezeu multe temple păgâne a risipit. Dumnezeu a vrut ca prin el să ajute celor credincioşi şi pe păcătoşi să-i întoarcă la smerenie.

Astfel, odată, când era foamete mare, Nicolae s-a arătat în vis unui negustor, care ducea grâu cu corabia într-un târg, poruncindu-i să-şi aducă grâul spre vânzare în cetatea Mira. Iar negustorul s-a îndreptat spre locul unde foametea făcea prăpăd şi oamenii au cumpărat grâu, au făcut pâine şi au slăvit pe Dumnezeu. Iar corăbierul, mergând în negoţul său, povestea cele întâmplate, preamărind pe Domnul.

Altă dată, când un dregător iubitor de bani, împins de clevetitori, a băgat la închisoare trei drepţi bărbaţi, pentru a le lua averile, fericitul Nicolae i s-a arătat aceluia în vis şi i-a poruncit să-i elibereze pe cei trei nevinovaţi. Mai întâi dregătorul a crezut că Nicolae a venit noaptea în dormitorul său, apoi s-a gândit la vrăji. în cele din urmă, luminat de Dumnezeu şi prin străduinţa în rugăciune a cuviosului Nicolae, a îndreptat răul, eliberând pe cei trei bărbaţi.

Când nişte corăbieri aflaţi pe mare au fost ameninţaţi de furtună, şi-au amintit că auziseră că, de chemi ajutorul lui Nicolae în rugăciuni, el mijloceşte la Dumnezeu. Nu văzuseră niciodată pe cuviosul, dar fiind deznădăjduiţi, s-au hotărât să încerce. In timp ce se rugau, Nicolae a apărut printre ei, pe corabie, şi le-a spus:

– M-aţi chemat, am venit să vă ajut. Nu vă mai temeţi. Vântul şi marea ascultă de Domnul.

Furtuna s-a potolit, corabia a scăpat teafără şi, împinsă de vânt lin, a ajuns în cetatea Mira. Corăbierii au căutat pe Nicolae să-i mulţumească şi mare le-a fost mirarea să-l vadă întocmai aşa cum li se arătase pe puntea corăbiei. I-au cuprins picioarele şi i-au mulţumit. Cuviosul i-a ridicat şi le-a spus: „Cunoaş-teţi-vă pe voi, cunoaşteţi-vă inima, cunoaşteţi-vă gândurile şi îndreptaţi-vă spre Dumnezeu. Credinţa voastră v-a salvat!”

Documentele care ne vorbesc despre Sfântul Nicolae

Sfântul Ierarh Nicolae este, probabil, cel mai cunoscut şi mai iubit sfânt al Bisericii noastre, şi nu numai. Popularitatea de care el se bucură se datorează în primul rând generozităţii sale faţă de cei săraci şi nevoiaşi. El este ocrotitorul prin excelenţă al marinarilor, pescarilor, farmaciştilor, parfumierilor, dogarilor, copiilor, fetelor care urmează să se căsătorească, şcolarilor, avocaţilor şi al celor care suferă nedreptăţi la judecată. Tot el este protectorul celor care fac comerţ pe mare, motiv pentru care, de exemplu, chipul său a fost aşezat pe stema Camerei de Comerţ din Bari.

Redactarea unei „Vieţi“ a Sfântului Ierarh Nicolae, în sensul pe care astăzi îl are cuvântul biografie, este aproape imposibilă. Acest lucru este cauzat în primul rând de faptul că unica „Viaţă“ a Sfântului, alcătuită în secolul al IV-lea sau al V-lea, şi despre care aminteşte preotul Eustratie din Constantinopol (cca 580), s-a pierdut. Din această operă s-au salvat doar două relatări: prima, în care se aminteşte de eliberarea miraculoasă a trei locuitori nevinovaţi din Mira, iar a doua, în care se vorbeşte despre eliberarea a trei comandanţi din armata lui Constantin, condamnaţi la moarte pe nedrept. Aceste două relatări vor constitui ceea ce istoricii au numit „Praxis de stratelatis“.

Participarea Sfântului Ierarh Nicolae la primul Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325, menţionată de Teodor Anagnostul (anagnost – citeţ – în Biserica „Sfânta Sofia“ de la Constantinopol), autor al „Istoriei Tripartite“, pare a fi singurul indiciu sigur privind istoricitatea Sfântului Ierarh Nicolae, de vreme ce documentele de care Teodor Anagnostul s-a folosit proveneau ori direct de la acest sinod, ori de la persoane care participaseră la el. Mare parte dintre informaţiile referitoare la viaţa Sfântului Ierarh Nicolae provin însă din texte separate, ca de exemplu: Encomionul (Cuvântare de laudă) Sfântului Andrei Criteanul († 740), redactat spre sfârşitul sec. al VII-lea, în care este menţionată încercarea Sfântului Ierarh Nicolae de a-l convinge pe Teognid (episcop în Niceea la 325, simpatizant al arienilor) să treacă de partea ortodocşilor.

O altă sursă importantă o reprezintă o biografie a Sfântului, scrisă de un anume Mihail Arhimandritul (sec. al VIII-lea sau al IX-lea), în care sunt amintite mai multe episoade din viaţa sa, ca de exemplu: întâmplarea cu cele trei fete care urmau să se căsătorească, alegerea sa ca episcop în Mira, deşi era numai un laic, ajutorul dat celor din Mira pe timpul foametei (este vorba, probabil, de foametea din perioada 311-313 sau 333-334) şi distrugerea templului zeiţei Diana. Din păcate, aceste relatări proveneau dintr-o tradiţie orală din Mira, consemnată de arhimandritul Mihail abia după 400 de ani.

În concluzie, „Viaţa“ Sfântului Ierarh Nicolae nu este decât o înlănţuire de episoade importante din viaţa sa, care scot în evidenţă în chip magistral personalitatea lui.

Mutarea sfintelor moaşte de la Mira Lichiei la Bari

Mutarea sfintelor moaşte de la Mira la Bari, în anul 1087, reprezintă în viziunea istoricilor momentul crucial al dezvoltării cultului Sfântului Ierarh Nicolae în lume. Totuşi, aducerea sfintelor moaşte la Bari nu este, după cum s-a crezut şi se crede astăzi, un fapt care urmărea, mai întâi de toate, răspândirea cultului Sfântului Nicolae în Occident, în condiţiile în care cei 62 de marinari din Bari le-au luat din Mira tocmai pentru a ridica prestigiul religios şi comercial al oraşului lor, dat fiind faptul că Sfântul Nicolae era unul dintre sfinţii care se bucurau de cea mai mare cinste în Occident în secolul al XI-lea.

Cu toate acestea, aducerea sfintelor moaşte la Bari (fapt care s-a răspândit ca vântul) va influenţa foarte mult răspândirea cultului Sfântului Ierarh Nicolae în Occident. Evenimentul din 9 mai 1087 (ziua în care au sosit sfintele moaşte la Bari), menţionat de toate cronicile şi analele timpului, va fi consemnat în mod detaliat de către Nichifor din Bari şi de diaconul Ioan (între 1087-1088), iar în următorii zece ani vor mai apărea alte două redactări: una în franceză şi una în rusă. Potrivit relatărilor timpului, sfintele moaşte au fost aşezate acolo unde s-a oprit carul cu boi care le transporta.

25 de biserici cu hramul Sfântului Nicolae, în Constantinopolul veacului al IV-lea

Cinstirea Sfântului Ierarh Nicolae îşi are originea în Asia Mică, începând cu secolul al VI-lea. Documentele vremii menţioneză faptul că, la Constantinopol, în această perioadă existau deja 25 de biserici închinate lui. Tot în această perioadă sunt consemnate pelerinaje la mormântul Sfântului, care se afla în afara oraşului Mira Lichiei. Cinstirea de care se va bucura Sfântul Ierarh Nicolae se va datora în primul rând numeroaselor scrieri redactate în limba greacă şi latină şi dedicate acestuia, ca de exemplu Encomioanele (Cântări de laudă): Encomionul Sfântului Nicolae, atribuit lui Proclu (sau Pseudo-Proclu), patriarhul Costantinopolului († 446), datat între secolele V şi VII, şi care conţine referinţe din „Praxis de stratelatis“; Encomionul Sfântului Andrei Criteanul († 740); Encomionul Sfântului Metodie, patriarhul Constantinopolului († 847), consemnat în codicele Vaticano Greco 824; Encomionul lui George Hartofilax (sec. al XIII-lea); Encomionul lui Nichita din Paflagonia; Encomionul împăratului Leon al VI-lea cel Înţelept († 912) şi Encomionul lui Neofit.

Printre scrierile care au ajutat la răspândirea cultului Sfântului Ierarh Nicolae în lumea creştină, se numără şi: „Praxis de tributo“, „Praxis de stratelatis“, Sinaxarul constantinopolitan, dar şi textele liturgice. Despre Sfântul Ierarh Nicolae fac referiri şi numeroşi autori, precum: Eustratie din Constantinopol (cca 580); Procopie din Cezareea († cca 565); Sfântul Teodor Studitul († 826); Metodie din Siracuza şi Sfântul Iosif Imnograful († 886). Cele mai importante texte rămân însă Vieţile Sfântului Ierarh Nicolae, ca de exemplu: „Vita Nicolai Sionitae“ (datată în sec. al VI-lea); o „Viaţă“ a Sfântului Nicolae redactată de Mihail Arhimandritul (sec. al VIII-lea sau al IX-lea) şi „Viaţa Sfântului Nicolae“, alcătuită de diaconul Ioan din Napoli (cca 890). Cinstirea Sfântului Ierarh Nicolae se va extinde din Imperiul Bizantin (de la Constantinopol şi din Grecia) atât în lumea slavă (începând cu Bulgaria, aşa cum precizează Sfântul Clement de Ohrida), cât şi în Occident (începând de la Roma şi Italia Meridională).

În America (la New York), cultul Sfântului Ierarh Nicolae se va răspândi odată cu venirea coloniştilor olandezi; de altfel, Sfântul Ierarh Nicolae este ocrotitorul oraşului Amsterdam, cunoscut sub numele de „Sinterklass“.

Anul morţii ierarhului din Mira Lichiei

Până în secolul al X-lea, data morţii Sfântul Ierarh Nicolae nu a interesat pe nimeni. Acest lucru s-a datorat, pe de o parte, lipsei datelor precise privind anul morţii Sfântului, dar şi faptului că hagiografii au fost mai puţin preocupaţi de redarea exactă a unor evenimente din viaţa Sfântului. Aceştia au căutat, mai întâi de toate, să se adreseze inimii şi apoi minţii. Primul dintre cei care vor propune o dată a morţii Sfântului Ierarh Nicolae este Ioan Diaconul (cca 880), care va redacta şi o Viaţă a Sfântului. În general, ca dată a morţii Sfântului Nicolae a fost recunoscută ziua de 6 decembrie 334, ca urmare a faptului că această dată a morţii Sfântului este indicată de cea mai răspândită lucrare a Evului Mediu, şi anume „Legenda Aurea“ („Legenda Sanctorum“) a lui Jacoppo da Voragine († 1298). Iată şi alte câteva indicaţii privind data morţii Sfântului Ierah Nicolae: († 312) – Nichifor din Bari, care menţionează mutarea moaştelor (1087) după 775 de ani de la moartea Sfântului); († 325) – Ioan Arhidiaconul (Diaconul), care spune că ar fi murit la scurtă vreme după Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325); († 333) – „Konungsannall“ (Analele islandeze); († 334) – „Vita Nicolai Sionite“ indică ca an al morţii pe cel de-al XXVIII-lea al domniei Sfântului Constantin cel Mare; († 341) – Michel Le Quien (1661-1733), care menţionează mutarea moaştelor (1087) după 746 de ani de la mortea Sfântului; († 342) – Sigeberto Gemblacense menţionează mutarea moaştelor (1087) după 745 de ani de la mortea Sfântului; († 343) – „Legenda Aurea“; († 345) – „Analele din Vendôme“; († 351) – Giacomo Filippo din Bergamo (sec. al XVI-lea); († 365) – Goffredo din Bussero (aprox. sec. al XIII-lea), care indică ca an al morţii Sfântului Nicolae pe cel de-al X-lea al păstoririi Sfântului Ambrozie al Milanului.

(crestinortodox.ro)

Colindul Sfantului Nicolae