Foarte curând, Domnul i-a chemat la El pe cei doi părinţi ai săi, iar el, având totdeauna drept călăuză cuvântul Evangheliei care zice: ”fiţi milostivi”, şi-a împărţit averea la săraci şi şi-a închinat în întregime viaţa Slăvirii Celui Preaînalt. Este cunoscută şi vrednică de uimire vestita sa faptă de binefacere prin care a ajutat noaptea şi pe ascuns trei surori cu o sumă însemnată de bani, ca nu cumva ele să fie nevoite, din pricina sărăciei, să fie trase spre viaţa de necinste.

Sfântul Nicolae, mişcat de o sfântă dorire, a hotărât să călătorească spre a se închina la Sfintele Locuri. În timpul călătoriei pe mare, au început să sufle vânturi foarte puternice şi a izbucnit o furtună cumplită. Călătorii şi echipajul îşi pierduseră cumpătul şi aşteptau să se înece. Nicolae, însă, îngenuncheat, se ruga cu stăruinţă către Domnul şi, iată!, minunea s-a întâmplat. Vânturile au încetat şi marea îndată s-a liniştit. Însă un marinar care era la catarg, a alunecat şi a căzut pe punte mort. Toţi s-au mâhnit că s-a pierdut viaţa unui om. Dar prin rugăciunile puternice ale Sfântului, marinarul a înviat ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un somn adânc.

După pelerinajul la Sfintele Locuri s-a întors la Patara, unde a trăit în cuvioşie şi dreptate. Dumnezeu l-a învrednicit să fie hirotonit preot şi, după moartea Arhiepiscopului Mirelor Lichiei, să fie ales el Arhiepiscop. Nutrea o mare dragoste faţă de cei săraci şi neputincioşi. A întemeiat în arhiepiscopie un aşezământ pentru săraci, o casă de oaspeţi, un spital şi alte asemenea aşezăminte de binefacere.

În momentele grele ale prigoanelor lui Diocleţian şi-a încurajat turma şi mai ales pe cei tineri. Pentru aceasta a fost arestat, închis şi chinuit. A îndurat însă toate prigoanele şi necazurile spre slava Domnului. După oprirea prigoanelor de către Împăratul Constantin cel Mare, şi-a reluat lucrarea pastorală în Mirele Lichiei. La anul 325 d.Hr. ia parte la Sinodul I Ecumenic care are loc în Niceea Bithiniei şi mustră cu îndrăzneală şi curaj ereziile lui Arie. Apără cu tărie Ortodoxia şi se dovedeşte ”îndreptător credinţei” şi învăţător al Evangheliei. Spre întărirea lui în această lucrare i S-a arătat Hristos, Care i-a dat o Sfântă Evanghelie, şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care i-a dat un omofor.

După ce s-a întors de la Sinod, şi-a continuat lucrarea pastorală până la adânci bătrâneţi, când şi-a predat duhul în mâinile Atotbunului Dumnezeu la anul 330 d.Hr. Domnul l-a cinstit în chip osebit pentru viaţa lui creştină virtuoasă caracterizată de credinţa profundă în Atotputernicul Dumnezeu şi de nemăsurata dragoste a Sfântului pentru oameni. Domnul l-a arătat râu de tămăduiri şi izvor de minuni. A făcut minuni cât a trăit, iar după moartea sa minunile sale s-au înmulţit nenumărat.

La anul 1087, din pricina tulburărilor, a avut loc mutarea sfintelor lui moaşte din Mira Lichiei la Bari în Italia. Încă şi în timpul săvârşirii dumnezeieştii liturghii a mutării moaştelor s-a revărsat atât de mult mir, încât credincioşii îl adunau în vase ca leac de mult preţ pentru vindecarea diferitelor boli! În acelaşi timp, destui dintre creştinii prezenţi la liturghie leşinau din pricina puternicei miresme a mirului.

Biserica îl cinsteşte cu cele mai frumoase cântări. ”Îndreptător credinţei şi chip blândeţelor, învăţător înfrânării” îl numeşte imnograful şi ”mare păstor” îi spune. Deopotrivă Răsăritul şi Apus recunosc locul lui aparte în rândul Sfinţilor. Sfântul Nicolae este marele protector al navigatorilor. La cârmă, la prora fiecărui vas, este aşezată icoana lui. Nenumărate sunt vapoarele de prin porturi, de pe insule şi de la promotorii, care poartă numele lui, nenumărate sunt şi făgăduinţele navigatorilor făcute în clipe grele, care îl cheamă stăruitor: ”Sfinte Nicolae, ajută-mă!”. Biserica noastră Ortodoxă cinsteşte pomenirea Sfântului Nicolae pe data de 6 decembrie, iar mutarea sfintelor lui moaşte pe 20 mai, dar şi în fiecare zi de joi se cântă Sfântului Nicolae prea frumoase cântări, pentru că joia este acea zi a săptămânii consacrată de Biserica noastră celor 12 Apostoli şi Sfântului Nicolae.

Minuni ale Sfântului Nicolae

Sfântul Nicodim Aghioritul, plin de uimire şi de bucurie înaintea pildei de viaţă a Sfântului Nicolae, descrie în Sinaxaristis-ul său următoarele semne minunate arătate de ”cel între Sfinţi Părintele nostru Nicolae, Episcopul Mirelor”:

Nicolae, cel numit cu numele biruinţei [gr. Νικόλαος, cuvânt compus din νίκη, ”biruinţă, victorie” şi λαός, ”popor”, şi înseamnă ”biruitorul poporului”, ”biruinţa poporului”. n.tr.], a făptuit multe minuni, după cum dă mărturie şi lunga lui viaţă. A izbăvit şi trei oameni de la moarte, fiind ei calomniaţi pe nedrept. Aceşti oameni erau închişi într-o închisoare din Constantinopol, şi au aflat de hotărârea omorârii lor, urmând ca a doua zi să fie decapitaţi. Când însă l-au chemat în ajutor pe Sfântul Nicolae – aducându-şi ei aminte de el, şi ştiind că în Lichia Sfântul a scăpat pe cei trei oameni care şi ei urma să fie omorâţi în chip nedrept – îndată Sfântul Nicolae a ascultat cererea lor şi s-a arătat în vis împăratului Constantin şi eparhului Avlavios. Pe eparh l-a mustrat pentru că pe nedrept i-a pârât pe cei trei nevinovaţi înaintea împăratului. Iar pe împărat l-a învăţat că nu cei trei condamnaţi de el erau vinovaţi şi i-a spus că numai din invidie au fost pârâţi cum că ar nişte răzvrătiţi vrednici de moarte. Aşadar, prin această vedenie i-a eliberat Sfântul de la condamnarea la moarte.

Nu doar aceasta, dar şi alte multe minuni a săvârşit minunatul Nicolae. Astfel, Nicolae, fiind în viaţă, îşi iubea mult turma, pentru aceasta nici după moarte nu a uitat-o bunul ei păstor, ci aproape în fiecare zi şi ceas, dăruieşte celor care cer binefaceri şi daruri şi eliberează din orice primejdie şi orice situaţie pe cei care îl cheamă cu credinţă. Pentru că binefacerile şi darurile acestui mare Părinte sunt multe şi nenumărate, pentru aceasta eu doresc să le las pe toate celelalte şi doar una singură să amintesc. Să nu fie necredincios cel ce aude această minune, care este destul de aproape de zilele noastre, şi să creadă că aşa ceva este cu neputinţă, pentru că nici un lucru nu este cu neputinţă la Dumnezeu.

În Constantinopol trăia un creştin evlavios şi credincios, iubindu-l mult foarte pe cuviosul Părintele nostru Nicolae, şi, în chip reciproc, şi el era iubit de Părintele Nicolae. Acesta, aşadar, voind odată să călătorească în alt loc pentru o nevoie a sa, a mers mai întâi la biserica Sfântului Nicolae şi s-a rugat din adâncul inimii. Apoi şi-a salutat rudele şi prietenii şi s-a urcat în corabie. Pe la ceasul al nouălea al nopţii s-au sculat marinarii să întoarcă pânzele corabiei, pentru că se schimbase vântul. S-a sculat şi acel prea evlavios om ca să meargă afară pentru nevoia udului. Şi pentru că toţi marinarii se ocupau să întoarcă pânzele, creştinul acela s-a încurcat şi s-a împiedicat (după se întâmplă uneori în asemenea situaţii) şi din greşeală a fost aruncat în mare. Marinarii nu au putut să mai facă nimic ca să îl tragă pe om din mare. Pe de o parte, pentru că era întuneric, iar pe de altă parte, pentru că vântul sufla cu putere şi împingea corabia cu viteză mare înainte. Pe urmă, văzând aceasta marinarii au stat şi au bocit, şi au plâns pentru moartea amară a acelui bărbat.

Creştinul acela, după ce a căzut în mare aşa cum era îmbrăcat cu toate hainele sale, în timp ce se scufunda el în adâncul mării, şi-a amintit de Sfântul Nicolae şi a zis în mintea sa: ”Sfinte Nicolae, ajută-mi!”. Făcând această strigare cu mintea – o, minune!, multe şi de neînţeles sunt minunile Tale, Doamne! – s-a aflat îndată în casa sa. Şi neînţelegând aceasta, creştinul acela credea că este încă în adâncul mării. Încât şi acolo mai striga, dar nu doar cu mintea, ci şi cu glas: ”Sfinte Nicolae, ajută-mi!”. Atunci, vecinii, auzind strigătele lui, s-au sculat. La fel şi oamenii casei sale s-au sculat şi au aprins lumina. Dar şi cei din afară auzind, au alergat şi l-au văzut pe el în mijlocul casei sale strigând. Vedeau şi că curgea multă apă de mare din hainele pe care le purta. Pentru aceasta, din pricina uimirii şi a neînţelegerii, au rămas fără grai şi tăcuţi, neştiind ce să spună. În timp ce creştinul acela striga: ”Fraţilor, ce este aceasta ce văd? Căci eu ştiu foarte bine că ieri pe la ceasul al nouălea al zilei v-am salutat pe voi, pe toţi, şi m-am urcat în corabie. Şi pentru că sufla vânt puternic, am ajunsesem destul de departe pe mare. Pe la straja a doua sau chiar a treia a nopţii (adică pe la ceasul al nouălea al nopţii), am ieşit pentru nevoia udului, şi împiedicându-mă de marinarii care întorceau pânzele, am căzut în mare. Atunci l-am chemat pe Sfântul Nicolae în ajutor. Cum de acum mă găsesc aici nu ştiu. Atunci voi să îmi spuneţi că eu sunt ieşit din sine-mi şi altul din altul am devenit”. Iar creştinii adunaţi acestea auzind, văzând şi apa mării care curgea din hainele lui, s-au uimit peste măsură, vorbind între ei despre această taină de neînţeles a minunii. După care s-au bucurat cu fratele salvat şi au plâns de bucurie pentru aceasta. Şi mult timp au strigat ”Doamne, miluieşte!”. Iar creştinul acela, dezbrăcând hainele ude şi îmbrăcând altele, a mers la biserica Sfântului Nicolae. Şi acolo a petrecut restul nopţii, stând în genunchi, cu lacrimi, la icoana Sfântului, şi rugându-se, şi mulţumiri aducând cu minunare şi uimire.

Când a venit vremea utreniei şi s-a adunat popor în Biserica Sfântului după obicei, atunci s-a făcut tuturor cunoscută minunea Sfântului. Atunci mirosind acele miresme dulce-mirositoare şi prea-mirositoare pe care le-a adus Sfântului acel creştin scăpat de la înec, văzând ei şi Biserica Sfântului, care era plină de lumină, se întrebau unul pe altul care să fie pricina acestei întâmplări. Şi aflând-o, s-au minunat cu toţii, slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind Sfântului Nicolae. Această minune cu adevărat minunată şi suprafirească şi faptă măreaţă a Sfântului, s-a răspândit în întreaga metropolă a lui Constantin. A ajuns chiar şi la urechile împăratului de atunci, precum şi la ale Patriarhului. Atunci aceştia l-au chemat pe acel creştin salvat de la moarte să se înfăţişeze înaintea Sinodului. Care creştin, înfăţişându-se înaintea tuturor, a istorisit cu îndrăzneală cum şi în ce chip şi când i s-a întâmplat lui minunea înfricoşătoare şi neobişnuită. Pe care auzind-o cu toţii au strigat cu glas mare: ”Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!”. După care, răspândind pretutindeni cuvântul despre minunea aceasta, s-au adunat creştinii în biserica Sfântului Nicolae şi au făcut litanie şi priveghere, slăvind şi binecuvântând pe Dumnezeu şi aducând mulţumire şi acestui credincios tămăduitor şi făcător de minuni, Nicolae.

sursa:pemptousia.ro