În urmă cu două veacuri, în ianuarie 1821, în Țara Românească se desfășura un eveniment care avea să genereze o profundă schimbare a ­istoriei naționale și care, prin urmările sale, a ­contribuit la definirea identității naționale și la înscrierea spațiului românesc pe traiectoria modernizării. De-a lungul timpului, definirea istoriografică a faptelor petrecute în anul 1821 s-a ­încadrat între termenii ­de revoltă, răscoală țără­nească ori revoluție, în timp ce în limbajul ­popular al epocii a fost numită „zaveră”. Așadar, se ridică întrebarea: Oare ce s-a petrecut la 1821 ­în Țara Românească și cum pot fi încadrate ­evenimentele de atunci?

Poate cel mai bun răspuns – și încadrare în realitățile istorice – este cel al academicianului Florin Constantiniu, care în celebra sa lucrare „O istorie sinceră a poporului român” a scris următoarele: „Ceea ce se anunţa o revoluţie a rămas o răscoală. De reţinut este solidaritatea din faza de pregătire şi de debut a tuturor forţelor social-politice ale societăţii româneşti în efortul de emancipare de sub dominaţia Porţii, solidaritate care a unit sub acelaşi steag pe marele boier şi pe pandurul ţăran” (p. 205).

După alți 50 de ani, idealurile mișcării de la 1821 aveau, în sfârșit, să fie materializate prin crearea unui stat românesc unit și independent. Aserțiunile anterioare ne deschid drumul spre istorisirea în rândurile de mai jos a primei mari revoluții a românilor în veacul deșteptării lor naționale, dar și spre povestea tragică a luptei și sfârșitului conducătorului acestei mișcări.

Țările Române în contextul anului 1821. O biografie a ,,domnului Tudor din Vladimiri” 

Suntem în anul 1821, iar lumea românească părea încremenită în regimul fanariot: prin cele câteva orașe mai răsărite puteau fi zăriți în trăsuri fastuoase marii boieri ai țării îmbrăcați după moda orientală așa de ușor adoptată de mai toată lumea înstărită, care odată cu moda a adoptat și împănat vocabularul cu limba elină, limba greacă. Banii sunt puțini, iar cei care-i dețin îi învârt cu grijă pentru a cumpăra funcții de la domn care să le aducă și mai mulți bani. Nu întâmplător în această vreme se nasc versurile „cu gogoși și cu turtele te făcuși vornic mișele”, care descriu perfect atmosfera aceasta când mita, lingușirea și prefăcătoria sunt instrumentele care asigură ascensiunea pe scara socială. La sate, țăranii sunt storși de vlagă și mereu pregătiți să fugă prin codrii atunci când funcționarii ispravnicului vin să le ia ceea ce a mai rămas din bunurile lor. Dinicu Golescu, vorbind despre satele muntene ale epocii fanariote, descrie astfel starea de fapt generată de regimul fanariot: „Aceste nedrepte urmări şi nepomenite peste tot pământul i-au adus pe ticăloşii locuitori întru aşa stare, încât intrând cineva într-acele locuri, unde se numesc sate, nu va vedea nici biserică, nici casă, nici gard împrejurul casei, nici car, nici bou, nici vacă, nici semănăturile omului pentru hrana familiei… ci numai nişte odăi în pământ ce le zic bordeie”. Din aceste sate vin toate resursele prin care în orașe răsar case somptuoase ori ținutele și bijuteriile cu care doamnele epatează lumea. Alte bogății, și nu puține, se scurg spre Constantinopol pentru a hrăni orgoliul imperiului și al nu­meroșilor funcționari mai mici ori mai mari care gestionează soarta domnitorilor din Țările ­Române. Așadar, toată lumea e nemulțumită și dorește o schimbare.

Lumea aceasta românească de la 1821 o întâlnim portretizată cu multă măiestrie în romanul lui Nicolae Filimon – „Ciocoii vechi și noi”. Este o lume fără scrupule, în care singurul scop este îmbogățirea cu orice preț pe spinarea celor mulți. Ca să fim drepți, trebuie să spunem că ­există însă și nuanțe. Lumea ­fanariotă are și părți bune, căci într-un fel sau altul știința de carte, ideile progresiste se răspândesc și acest fapt se datorează domnilor fanarioți, care încearcă o timidă modernizare. Prea puțin însă și de aceea peste tot se simțea nevoia unei schimbări a stării de fapt. Și în Europa, mișcările revoluționare din Spania, Grecia, Italia începeau să-și facă simțite revendicările, prefigurând ceea ce trei decenii mai târziu avea să devină „primăvara popoarelor” – Revoluția europeană din 1848. Moartea la 19 ianuarie 1821 a domnului Țării Românești avea să deschidă această cale a transformării în spațiul românesc, iar cel care avea să-și asume misiunea declanșării revoltei față de lumea fanariotă și exponenții săi a fost Tudor Vladimirescu.

Biografia lui Tudor Vladimirescu ne arată că acesta s-a născut în jurul anului 1780 (data exactă a nașterii sale nu se cunoaște) în satul Vladimiri din județul Gorj, ca fiu al lui Constantin și al Anei. Tatăl său a murit când Tudor era încă mic. Familia sa era una de moșneni, adică de mici proprietari de pământ. Tudor Vladimirescu a crescut așa cum era obiceiul vremii la curtea boierului Glogoveanu din Craiova. La vârsta matu­rității, Tudor se ocupă cu comerțul cu animale și cereale și reușește să strângă o avere însemnată (el deține moșii la Cloșani, Purcari, Cerneți și Topolnița), fapt care îl proiectează printre oamenii importanți ai Olteniei. Precum mai toți oamenii însemnați ai epocii sale, el ctitorește și bisericile de la Prejna și Cloșani. În plus, el călătorește la Viena, Pesta ori în Balcani, iar acest fapt îi înlesnește și învățarea unor limbi străine.

Un alt moment important al tinereții sale este acela al participării la războiul ruso-turc din 1806-1812. Alături de o trupă mare de panduri pe care o conduce, Tudor activează ca voluntar în armata țaristă, iar vitejia dovedită îi aduce o decorație importantă și statutul de sudit rus, care presupunea o serie de scutiri fiscale oferite de faptul că se afla sub protecția unei puteri străine. Un alt aspect al biografiei sale este acela că Tudor Vladimirescu nu a fost căsătorit și nici nu a avut copii, întrucât logodnica sa, Florica, sora lui Iancu Jianu, avea să moară în circumstanțe tragice.

Moartea ultimului domnitor fanariot, Alexandru Suțu, ocazia declanșării revoluției

În ziua de 19 ianuarie 1821 a murit ultimul domn fanariot al Țării Românești, Alexandru Suțu (1758-1821), cel care a rămas în istorie și prin faptul relevant pentru epoca fanariotă că a sosit de la Constantinopol în Țara Românească în 1818 cu o suită de 800 de persoane și cu 80 de rude apropiate, iar toată această suită a fost pusă în ranguri însemnate cu scopul clar de a se „chivernisi” rapid pentru că domniile erau scurte. Moartea domnitorului a fost semnalul pentru marea boierime locală de a organiza o mișcare capabilă să producă o schimbare a regimului fanariot și să lase puterea în mâinile lor. Trei mari boieri – Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica și Barbu Văcărescu, un veritabil triumvirat, au alcătuit un „Comitet de Oblăduire” și i-au dat lui Tudor Vladimirescu o împuternicire pentru a declanșa o acțiune care să ducă la atingerea obiectivului național: „Fiindcă este să se facă obştescul folos neamului creştinesc şi patriei noastre, drept aceea ca nişte buni şi credincioşi fraţi creştini toţi şi iubitori ­neamului pe dumneata sluger Teodore te-am ales să rădici norodul în arme şi să urmezi precum eşti povăţuit”. După cum reiese din aceste rânduri, marii boieri îi atribuiseră lui Tudor Vladimirescu doar rolul de comandant militar și de executant al ordinelor, în timp ce ei sperau să joace un rol important – să controleze numirea domnului de către Poartă și evident să conducă țara. În același timp, pe scenă se proiectează și mișcarea eteristă care sub conducerea lui Alexandru Ipsilanti spera să elibereze Grecia și Balcanii de Imperiul Otoman, bazându-se pe un iluzoriu sprijin al țarului, un sprijin care avea să nu mai vină, ci dimpotrivă, țarul a condamnat acțiunea eteriștilor. Realizând că marile puteri nu vor permite dezordini și vor interveni brutal, marii boieri fug la Brașov.

Tudor Vladimirescu, plecat în Oltenia, realizează că singur trebuie să ducă această luptă, că marea boierime nu îl va sprijini la greu și rostește către un prieten că este conștient că dacă declan­șează această mișcare el a îmbrăcat „cămașa morții”. Găzduit la Tismana în noaptea de 22 spre 23 ianuarie, Tudor va lansa a doua zi la Padeș, o localitate aflată la 14 km de Tismana, celebra sa proclamație în care i-a chemat la luptă pe „frații locuitori ai Țării Românești, veri de ce neam veți fi” pentru a schimba starea de ­lucruri și regimul împilator existent. Proclamația sa circulă în toată Oltenia, iar adeziunea masivă a țăranilor la mișcarea sa confirmă dorința de schimbare a stării de fapt existente.

Din acest moment, în jurul lui Tudor Vladimirescu se vor strânge tot mai mulți oameni și, la sfârșitul lui februarie 1821, avea să înceapă lungul marș spre București.

Rândurile acestea și-au propus doar să evoce contextul lui ianuarie 1821 pentru a marca bicentenarul izbucnirii mișcării sociale și naționale conduse de către Tudor Vladimirescu și a aminti câteva date biografice ale acestei tragice personalități a istoriei noastre. Cu siguranță, vom mai vorbi în alte episoade despre acest moment care a însemnat începutul deșteptării naționale a românilor din veacul în care ei și-au luat soarta în propriile mâini.

ziarullumina.ro