În lumea contemporană, oamenii par a nu mai avea nici timpul, nici dispoziția interioară necesare unei priviri profunde îndreptate asupra realităților înconjurătoare. Pe acest fundal dezolant, în care lipsa de interes face casă bună cu graba de a emite opinii, de a-ți impune cu orice preț părerea, proliferează mania de a eticheta cu lejeritate oameni, fapte și situații. Termeni ca „naționalist”, „fascist”, „etnocentric” sunt folosiți ca și când ar transmite acelaşi înţeles, chiar dacă viața reală sau istoria intelectuală a acestor concepte contrazic utilizarea lor ca sinonime.

De aceea, se impune o redefinire a cuvintelor și conceptelor pe care le folosim.

Cum definim conceptul de „neam”?

Sociologii și antropologii au stabilit că neamurile – așa cum s-au profilat ele în istorie – s-au definit în funcție de trei trăsături esențiale: teritorialitate, o limbă comună și valori comune. Aceste caracteristici, deși obiective, par a nu releva esența spirituală a conceptului de „neam”. În scrierile filosofului și sociologului Mircea Vulcănescu, am descoperit o definiție mai amplă, fără rest: „Un neam – ne învață el – nu e niciodată o realitate închisă, sfârșită; ci o realitate vie. El nu e numai o realitate naturală, ci și o realitate etică; destinul unui neam nu e dat o dată pentru totdeauna, el se actualizează problematic pentru fiecare generație și pentru fiecare om. Istoria e plină de neamuri care s-au stins și sunt și neamuri care și-au trădat destinul. Pentru fiecare dintre cei care avem temeiuri să ne simțim români, neamul se-nfățișează ca o chemare”. Mircea Vulcănescu s-a ridicat la înălțimea chemării neamului românesc: prin preocupările sale multidisciplinare a deschis noi orizonturi în cultura română modernă, a servit exemplar interesele statului român (în calitate de subsecretar de stat în perioada guvernării antonesciene) și și-a împlinit destinul, acceptând să pătimească până la moarte, în temnițele comuniste, pentru Hristos și pentru valorile perene ale neamului românesc.

Cine va răsfoi, din curiozitate, culegerile folcloriștilor români va observa că definiția pe care o oferă Mircea Vulcănescu noțiunii de neam se verifică în mentalul nostru colectiv, arhaic. Indiferent dacă vom lua ca reper sărbătorile din ciclul calendaristic sau pe acelea din ciclul familial (naștere, nuntă, moarte). Neamul – ne învață străbunii noștri – este format atât din cei de aici, cât și din aceia care au trecut „hotarul de taină” dintre lumi. În satul românesc de odinioară, când murea un om, comunitatea din care făcuse parte credea că „dalbul de pribeag” a plecat în lumea de dincolo pentru a-și regăsi rudele, pentru a-și întregi neamul. La fel, în calendarul românesc, marile sărbători (Întruparea și Învierea Domnului) sunt precedate de numeroase pomeniri și parastase – un semn că timpul sărbătoresc este un timp diferit din punct de vedere calitativ de timpul profan: acum „cerurile se deschid” pentru ca cei vii și cei morți (întregul neam, cu alte cuvinte) să se bucure, să prăznuiască împreună.

„…căci tăcuții mucenici/ cu haiducii-s gemeni”

Destinul neamului românesc s-a împlinit și se împlinește (fiindcă el este o devenire începută în vremelnicie, dar care se va desăvârși în veșnicie) prin sfinții, mucenicii, mărturisitorii, dar și eroii care au răsărit din el. Poetul Radu Gyr are o poezie intitulată „Crez”, în care exprimă admirabil comuniunea străveche dintre sfinți și eroi: „Cred într-unul Dumnezeu,/ Tatăl Ziditorul,/ dar mai cred și-n neamul meu,/ înfrățit cu dorul./ Cred în sfinți, dar și-n voinici,/ cred în flori și-n cremeni,/ căci tăcuții mucenici/ cu haiducii-s gemeni”.

M-am bucurat când am aflat că în piciorul mesei Sfântului Altar din Catedrala Mântuirii Neamului, pe lângă părticelele din moaștele mucenicilor, au fost așezate și numele tuturor eroilor (cunoscuți) ai românilor. Iată că ideea comuniunii dintre sfinți și eroi străbate veacurile. Ea ar trebui să ne motiveze să fim mai uniți în fața adversităților de tot felul, care s-au înmulțit, parcă, în ultimul timp.

Eroii noștri naționali – modele de virtute

Istoria unui stat sau a unui popor poate fi privită și cercetată în diverse moduri. Te pot preocupa cauzele unui război, creșterea și decăderea imperiilor, rolul hazardului în soarta unei bătălii. Dar poți fi fascinat și de spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă un domnitor sau un erou pe câmpul de bătălie. Sau te poți mira în fața curajului, a demnității, a milosârdiei pe care le-au întrupat marile figuri ale istoriei noastre naționale. În rândul părinților, revine din ce în ce mai des întrebarea: cum le putem transmite copiilor noștri dragostea pentru trecutul nostru istoric? Povestindu-le acele întâmplări exemplare care pun în lumină virtuțile definitorii ale eroilor noștri.

De pildă, știm că Ștefan cel Mare a domnit 47 de ani și a înălțat 47 de locașuri sfinte. Dar puțini știu că după victoria repurtată la Vaslui – așa cum aflăm din cartea lui Neagu Djuvara, O scurtă istorie a Românilor povestită celor tineri -, Papa i-a acordat titlul de „Athleta Christi”, atlet al lui Hristos, semn că toți liderii Occidentului vedeau în el un apărător al culturii și civilizației creștine, o stavilă împotriva turcirii Europei.

S-a vorbit și se vorbește mult despre cruzimea fără seamăn a lui Vlad Țepeș, uitându-se sau trecându-se cu vederea lupta sa asiduă pentru eliberarea Țării Românești de sub jugul otoman și eforturile pe care le-a depus pentru ca noi, românii, să fim tratați cu demnitate de mai-marii vremii. Una dintre legendele istorice născute în sânul poporului român chiar despre demnitate ne vorbește: în ea se istorisește că Vlad-Vodă Țepeș, văzând că solii lui Mahomed al II-lea, intrând în sala de primire a domnului român, nu catadicsesc să își scoată fesurile pentru că „așa este obiceiul la stăpânitorii țării noastre”, le dădu poruncă slujitorilor să le bată în cuie fesurile, iar când îi slobozi, le spuse un cuvânt pentru măreţul Mehmed: „Mergeți de spuneți stăpânului vostru că el este obișnuit să sufere asemenea necinste din partea voastră, noi însă nu suntem învățați. Altă dată să nu mai trimită la noi, ori în alte părți și la alți stăpânitori, soli cu obiceiurile sale, că noi nu voim să i le primim”.

Constantin Brâncoveanu, „Boier vechi şi domn creștin” (cum îl cântă baladele româneşti), alege moartea martirică, împreună cu cei 4 fii ai săi şi cu sfetnicul Ianache Văcărescu, chiar de praznicul Adormirii Maicii Domnului. Îndemnul său către mezinul familiei îi transmite şi astăzi cititorului un fior sacru: „Mai bine să mori de o mie de ori decât să te lepezi de credinţă”.

Cuza-Vodă a rămas în memoria colectivă a românilor ca un iubitor și apărător al dreptății. Numeroase legende autohtone pun în lumină „dreptatea lui Cuza”: îmbrăcat în haine obișnuite vânează peste tot pricinile de nedreptate. Odată reinstaurată dreptatea în lume, legendele se încheie cam aşa: „Iar domnul, punând lucrurile la cale, se făcu nevăzut”. În timpul scurtei sale domnii, Cuza a împroprietărit 500.000 de familii de plugari. Un asemenea gest de omenie nu se uită uşor, poate el nu va pieri niciodată în uitare.

Poporul nostru nu a născut doar eroi. Ecaterina Teodoroiu moare la doar 23 de ani, în luptele de la Mărăşeşti, comandând un pluton de infanterie. Voia să răscumpere sângele celor 4 fraţi ai săi, jertfiţi şi ei pe altarul României. În secolul XX avem numeroase eroine anticomuniste, de la Elisabeta Rizea din Nucşoara (care a pătimit vreme de 12 ani în închisorile regimului bolşevic), până la Aniţa Nandriş-Cudla (care a înfruntat, pentru 20 de ani, vitregiile deportării în Siberia, a fost despărţită de soţul şi de mama sa şi a supravieţuit tuturor încercărilor destinului doar cu credinţa nezdruncinată în ajutorul dumnezeiesc).

Faptele exemplare ale sfinţilor şi eroilor noștri nu şi-au pierdut nici măreția, nici valoarea edificatoare. A le rechema, când şi când, din memorie nu este doar benefic, ci şi necesar: un popor unit şi puternic este un popor cu o memorie colectivă vie.

sursa: ziarullumina.ro