Cuviosul Stelian se naşte dintr-o familie de buni creştini într-o vreme în care Răsăritul ortodox era frământat de prigoanele unor împăraţi ai Bizanţului dezlănţuiţi pentru defăimarea sfintelor icoane. Atunci cad victime luptătorilor contra icoanelor numeroşi ierarhi, teologi, preoţi, călugări şi credincioşi. Părinţii pruncului Stelian, oameni înstăriţi, treceau însă printr-o altă durere, aceea a pierderii copiilor lor la scurtă vreme de la naştere.

Singurul rămas în viaţă a fost Stelian, către care se îndreaptă dragostea părintească împletită cu teama de a nu-l pierde. De aceea, el va creşte cu o dragoste nestinsă pentru copii şi cu milă pentru cei în suferinţă, căci lipsa fraţilor şi surorilor din casa părintească va lăsa urme pentru tot restul vieţii Cuviosului Stelian. Aplecat spre cele duhovniceşti şi îndrumat în permanenţă de părinţi pe calea bisericii, drept mulţumire pentru darul vieţii primite, Stelian va găsi în biserica din oraşul său o a doua casă, iar în atmosfera religioasă din timpul slujbelor bisericeşti, adevăratul suflu al vieţii sale. De aceea, rămânând orfan prin moartea celor doi părinţi ai săi, va vinde toată agoniseala părintească, va împărţi tot ce avea la săracii lui Dumnezeu, iar el se va îndrepta spre una din numeroasele mânăstiri care împodobeau, în vremurile de atunci, pământul creştin al Asiei Mici (Turcia de azi). Se va stabili aşadar într-o asemenea vatră de trăire duhovnicească în provincia Paflagonia, în apropierea străvechii aşezări creştine a Cezareei Capadociei, patria Sfântului Vasile cel Mare. Era o provincie muntoasă în care înflorea viaţa călugărească şi pustnicească pe înălţimile munţilor sau în numeroasele peşteri. Unele din acestea, rămase pustii după năvala turcilor, păstrează până azi frumuseţea picturilor creştine.

Într-o astfel de mânăstire se va adăposti şi tânărul Stelian, făcând ascultare şi urmărind îndeaproape sfaturile duhovniceşti ale bătrânilor călugări. Cunoscând râvna pentru trăirea monahicească şi dragoste pentru Hristos, stareţul rânduieşte pregătirea lui Stelian pentru treapta preoţiei. Dar el, socotindu-se nevrednic a îmbrăţişa un cin mai presus de al îngerilor, ca oarecând Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu sau Sfântul loan cel cu Gura de Aur, cere duhovnicului îngăduinţa de a se pustnici într-una din peşterile din preajma mânăstirii. Într-o asemenea peşteră va vieţui ani îndelungaţi, în post şi rugăciune necurmată. Dar starea sa aici, în mijlocul stâncilor şi doar cu mintea înălţată la Domnul, nu va împiedica pe Stelian să reverse mai departe dragostea şi mila sa faţă de creştinii în suferinţă. De aceea, atunci când va afla de la credincioşii care veneau la el să-i ceară sfat duhovnicesc sau să înalţe rugăciuni pentru ei, că în părţile acelea bântuie o molimă cumplită care seceră în primul rând copiii, Stelian, amintindu-şi de plânsul părinţilor săi, se va aprinde de milă. Atunci el îşi deschide inima spre Dumnezeu şi înalţă rugăciuni smerite pentru îndepărtarea acestei molime.

Şi ca un alt llie, care înviase pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului, rugăciunile sale fierbinţi la Dumnezeu sunt bine primite, molima încetează şi mulţi copii sunt salvaţi de la moarte. Cunoscând căldura inimii sale iubitoare de copii şi mila faţă de toţi cei ce erau în suferinţă, precum şi puterea rugăciunilor lui Stelian înălţate lui Dumnezeu, mamele cu prunci bolnavi încep să vină la peştera lui Stelian pentru a câştiga, cu rugăciunile sale, sănătatea şi viaţa copiilor lor.

Rugăciunile sale aveau atâta tărie încât de cele mai multe ori mamele se întorceau fericite la casele lor. Faima sa creşte tot mai mult şi se răspândeşte în ţinuturile învecinate, dar smerenia lui Stelian depăşea cu mult cinstirea pe care încercau oamenii să i-o aducă. În această stare de dragoste aprinsă către Dumnezeu şi de milă jertfitoare în rugăciune pentru toţi cei care suferă, Cuviosul Stelian va trece la cele veşnice, dar minunile săvârşite în peştera în care a trăit nu vor înceta.

Trupul său neputrezit va fi adus la biserica mânăstirii sale de metanie şi va avea aceeaşi tărie în vindecări ca atunci când Stelian se afla în viaţă. Cunoscând evlavia mulţimilor, puterea dragostei cu care acestea înconjurau memoria Cuviosului, precum şi minunile care se săvârşeau înaintea moaştelor sale, Biserica hotărăşte canonizarea sa, adică trecerea sa în rândul cuvioşilor făcători de minuni, rânduind ca zi de pomenire 26 noiembrie, ziua trecerii sale la cele veşnice.

sursa: doxologia.ro