Doamna doctor Galina Răduleanu este fiica părintelui Boris Răduleanu, mărturisitor al temnițelor comuniste și a avut, la rândul ei, parte de ani buni de închisoare. Ne împărtășește în cele ce urmează câteva gânduri privind noua ofensivă ideologică la care este expusă lumea noastră. Cuvântul doamnei doctor este cu atât mai important, cu cât, prin profesiunea de psihiatru pe care o practică de mai bine de cincizeci de ani, s-a situat întotdeauna aproape de oameni, de problemele lor, de patologiile lor psihologice și psihiatrice. 

„Una din cauzele care duc la dezaxări sau chiar la boli psihice este dependența din ce în ce mai puternică de micul ecran. Această dependență — fie de laptop, fie de calculator, fie de tabletă, fie de televizor — este asemănătoare dependenței de droguri: nu se mai poate trăi fără ea. E o dependență care se întinde și asupra maturilor, nu numai asupra tinerilor, dar asupra tinerilor este devastatoare. Sunt copii care își pierd nopțile, care nu mai pot să se ducă la cursuri, care ajung la insomnii cronice, copii care nu-și mai concep viața fără un mic ecran în față. Dacă nu au ecran mare, au tabletă și dacă nici asta, atunci telefonul mobil, care-i duc la o pierdere a oricărei vieți interioare și a relației cu cel de alături. Sunt tineri care au impresia sau pretind că se iubesc unul pe altul, dar, când se întâlnesc, fiecare are în față câte un calculator, și relația lor de „împreună” este să se uite fiecare la calculatorul lui. La asta s-a ajuns!

Se  observă o scădere a empatiei, a capacității de a comunica. De vreme ce nu comunici în viu cu cel de alături, empatia este într-o scădere continuă. Și, de fapt, „comunici” cu cineva virtual, exact cum ai „comunica” cu o fotografie, dar nu mai ai senzația de viu, de cald, de real. Este o problemă crescândă, și cred că ar trebui – dacă nu cumva este deliberat acest lucru! — să se ridice un fel de cruciadă împotriva acestei dezumanizări: pierderea vieții interioare. Viața noastră interioară este eul nostru, or ținta de pierdere a eului interior este o țintă perseverent urmărită. Înainte, în vremea comunismului, era urmărită prin metode brutale. Acum este urmărită prin metode mult mai subversive și mult mai acoperite – subtile și atrăgătoare.

Pe lângă aceasta mai este un lucru care înainte nu exista: dependența tinerilor și chiar a adulților de jocurile mecanice și jocurile de noroc. Am avut pacienți care s-au internat pentru dezintoxicare, dar nu există nici un medicament care să-i dezintoxice! A fost o perioadă în care s-au simțit bine, s-au despătimit de acest lucru, după care au recăzut. Își pierd familia, își pierd prietenii, pierd totul. Adică e un alt drog. A venit recent la mine un tânăr de 18 ani, în ultima clasă de liceu, care era incapabil să mai doarmă, pentru că ani de zile, în perioada când învăța după-masă, stătea nopțile la calculator. Și, când a ajuns în clasa a XII-a și trebuia să meargă dimineața la școală, i-a fost imposibil să mai meargă — pierdea orele, absenta… Nu mai putea să doarmă, i se dereglase somnul. Și, când mama lui a spus că-i închide calculatorul sau că îl dă din casă, a spus că se sinucide. Se sinucide! Și cred că ar fi făcut-o. Până acolo se ajunge. E înspăimântătoare această dependență, înspăimântătoare!

Observăm în zilele noastre o anumită deviație la mulți tineri: băieți tot mai feminizati și fete tot mai masculinizate. Atunci când L-ai pierdut pe Dumnezeu, totul este permis, spunea Dostoievski. Și atunci se tinde nu numai la înlăturarea lui Dumnezeu, dar chiar la substituirea Lui prin voința omului. În Rai, șarpele le-a spus primilor oameni: „Mâncați din pomul cunoașterii, că veți fi asemenea lui Dumnezeu” (cf. Facere 3:5). Ei, astăzi s-a ajuns la concluzia că este mai tentant să spui: „Vei fi ca Dumnezeu!” sau „Vei fi dumnezeu!“. Li se oferă tentația de a fi demiurgi, de a recrea omul ca identitate de gen, chiar și constituția anatomică a omului. Nu mai ești obligat să-ți accepți anatomia de gen, ci tu îți alegi ceea ce vrei să fii. Deci se ajunge la o substituire a Divinității.

Iar în ceea ce privește această nouă libertate de a-ți alege „orientarea sexuală”, este în totalitate o pierdere a sensului existenței noastre inițiale. Ceea ce s-a spus: „Va lăsa omul pe tatăl și pe mama sa, și se va uni cu femeia lui, și vor fi un trup” (Marcu 10:7-8) este așa de simplu, încât mai mult nu se poate spune! Cine vrea „altfel” este în afara creștinătății și în afara umanității. Vrem să creăm o altă lume – noi!— pe niște principii care duc la distrugere de ființă, distrugere de familie și, în cele din urmă, distrugere de omenire.

Cred că este un curent care îl face pe omul deviant să simtă că este un „avangardist”, un „înaintat” al vremurilor ce vor să vină. Și că „vechiturile” acestea trebuie să dispară, iar noua societate în care el se simte deja chemat trebuie să încheie și cu sentimentul, și cu relația bărbat-femeie, și trebuie să existe această lume „încântător de bună“, o nouă „lume nouă“. La fel ca „Minunata lume nouă” a lui Huxley, în care copilul se făcea în epubretă și nu existau decât relații comandate — dar culmea este că la Huxley, în această „Minunată lume nouă“, n-am văzut noțiunea de homosexualitate. Era un retrograd și el!

Într-o lume în care se manifestă pornirea aceasta, de a declara că o anormalitate este, de fapt, normalul, în cele din urmă se va ajunge ca normalul să devină anormalitate. Este o distrugere mai rea decât bomba atomică! Și nu numai atât, dar asistăm la o tendința despotică de teroare a minorității, care caută să impună ca normă de conduită această trăsătură a unei minorități și care vrea să-l dea la o parte pe cel care gândește altfel. Adică este totuși un fel de dictatură, ca pe vremea comunismului. Minoritatea dictează!

Aceste minorități sunt aduse în față tocmai pentru că alții, din spate, vor ca prin ele să influențeze masele. Până la urmă, cred că nu homosexualii în sine sunt problema — ei sunt doar portavocea. În spate se poate constata activismul pro-homosexual, în cele mai multe cazuri format din ideologi sau politicieni heterosexuali. Și înainte, comuniștii în România câți erau? Erau foarte puțini, dar în numele comuniștilor acelora puțini sau al proletarilor a fost dărâmată o întreagă societate, o întreagă structură… 

Sistemul dictatorial este îndeplinit de către o altă categorie, dar este același. Ți se pune o pecete. Așa cum pe vremea comunismului ți se punea pecetea de „dușman al poporului“, acum ți se pune o pecete de „incorect politic” sau de „fundamentalist“. Dacă nu intri și dacă eventual te opui – nici nu mai vorbesc dacă ai un simț critic!-ești stigmatizat și încetul cu încetul ai și niște consecințe practice. S-a ajuns ca pe vremea comunismului: foame, frig și tot felul de acțiuni aberante și antiumane, iar tu erai obligat să spui „Mulțumim din inimă Partidului!“. Ei, absolut la fel: nu ai dreptul să fii împotrivă sau să spui că noaptea este neagră și ziua este albă. Nu! Trebuie să spui că noaptea este albă și ziua este neagră. Și „Mulțumim din inimă!“. E același lucru. Vine numai o altă comandă, dar pe același mecanism de supunere necondiționată și depersonalizantă!

Să știți că, printr-o perseverență a aceleiași idei, încetul cu încetul, așa cum apa care roade stânca în cele din urmă o sfărâmă, prin publicitate, discuții și mass-media, începe fiecare tânăr să întrebe: „Dar nu cumva au dreptate? Nu cumva așa este?” Pe mine m-a întrebat odată un student la Medicină, la o lansare de carte, dacă nu cumva relația homosexuală este perfect normală. Deci deja începe să aibă roade și în mintea omului să apară ideea că „Domnule, în fond, asta poate că este chiar normal”. Pentru că, vedeți, așa cum spunea cineva: „Calomniaza, calomniază, că tot va rămâne ceva!” – deci perseverează cu aceeași idee, că până la urmă va rămâne ceva.

Dacă acum patruzeci de ani ideea de cuplu necăsătorit era privită cu foarte multă reprobare, acum a devenit un lucru firesc, pentru că s-a mers permanent pe această idee. Ei, eu nu știu dacă nu cumva, peste un număr de ani, ideea homosexuală nu va fi considerată perfect normală. Și ceilalți vor fi o minoritate. Pentru că, în Occident, facultățile sunt toate îmbibate de această idee. Și cine îndrăznește să spună altceva este eliminat!

Or, pe mine mă miră un lucru: cum de nu există și alte universități, universități teologice, în care să se ia atitudine? De ce Biserica nu ia atitudine fățișă și direct, fără să condamne, dar să spună: „Fratilor, ceea ce faceți este un păcat pe care l-a avut Sodoma și Gomora din Facere! Nu vă pot împiedica cu forța, dar vă pun în față, ca o oglindă, să știți că asta este. Aveți posibilitate să alegeți, dar riscați să vă pierdeți sufletul!”

Acest lucru trebuie spus, spus tare, spus cu putere, spus indiferent de consecințe, așa cum sunt atâtea lucruri care trebuie spuse cu foarte multă tărie. Despre spiritism, de exemplu, Biserica n-a spus foarte tare și fățiș că este un mare păcat, și concepția spiritistă este anticreștină profundă. Mulți intelectuali cred în reîncarnare. Eu am colegi, oameni apropiați, care cred în reîncarnare și se miră că eu îi combat: „Dar cum, noi suntem creștini!“. Nu se poate lucrul acesta!

Am cunoscut în existența mea două sau trei persoane homosexuale, dar care printr-un efort făcut și de către cei din jur, și de către ele, au ajuns, prin duhovnicie, să iasă din această situație. Și au ieșit! S-au căit și s-au pocăit. Deci se poate.

La noi, la Psihiatrie, deocamdată nu ajung homosexualii, pentru că, prin propaganda care se face, ei se consideră perfect justificați, chiar foarte „înaintați”, deci într-o anumită normalitate. Ei ar trebui să se considere în primul rând bolnavi, dar neconsiderandu-se, n-au de ce să ajungă la psihiatru. Dar eu, când am învățat Psihiatria, între patologiile psihiatrice erau și aceste perversiuni. Homosexualitatea era considerată perversiune — și este o perversiune, fără îndoială! — și era considerată o boală. Înainte de anii ’70 era considerată deviație sexuală și în manualul de „Diagnostic și Statistică al Asociației Americane de Psihiatrie”. Homosexualitatea este o anomalie. Este un nefiresc pe care se poate să-l capeți și prin imitație, prin dorința de a fi altceva, de a fi într-un mod superior celorlalți. Și, uite, simt plăcere. De altfel, din punctul ăsta de vedere, cred că Domnul Freud ar putea să fie foarte bucuros, pentru că s-a împlinit ceea ce a propovăduit, că “totul este sex”, indiferent că este artă, că este știință sau că este pur și simplu… sex. Totul este plăcere, și la asta trebuie să recurgem, ca nu cumva să refulăm și să apară boala. Deci trebuie să ne manifestăm în a ne alege plăcerea, iar societatea actuală face din plin acest lucru.

Homosexualitatea este promovată pentru că prăpastia atrage, nămolul atrage, întunericul atrage… Fiecare dintre noi are și lumină și întuneric, dar iată că întunericul pune stăpânire, mai ales când lumina nu este legată de Izvorul ei. Atunci întunericul ne covârșește, și pune stăpânire pe noi și pe toată lumea. Citim în Evanghelie că „Lumea întreagă sub cel rău zace“ (1 Ioan 5:19), dar noi nu îndrăznim să ieșim de sub stăpânirea celui rău. Hristos spune: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!“ (Ioan 16:33), dar noi nu îndrăznim, și rămânem numai la prima parte: „Lumea întreagă sub cel rău zace“…