Cauza decesului şi afecţiunea de care suferea poetul Mihai Eminescu au rămas timp de mai bine de un secol un mister şi o sursă inepuizabilă de teorii şi polemici. În ultimii 20 de ani, specialiştii au ajuns la concluzia că Eminescu a fost victima unui caz grosolan de malpraxis. A fost doborât de un tratament administrat greşit.

Pe data de 15 iunie 1889, în casa de sănătate, sau mai bine zis sanatoriul de boli mintale al doctorului Şuţu, situat pe Strada Plantelor din municipiul Bucureşti, la ora 4 dimineaţa, poetul nepreche Mihai Eminescu se stingea pe un pat metalic, la vârsta de 39 de ani . Ultima dorinţă a geniului care scrisese ”Luceafărul” sau ”Odă în metru antic” a fost un banal pahar cu lapte, pe care medicul de serviciu il strecurase prin vizeta metalică a ”celulei” în care şi-a petrecut ultimele ore din viaţă. I-ar fi şoptit celui care i-a făcut această favoare că ”sunt năruit”. A doua zi, pe 16 iunie, a fost constatat decesul, iar medicii Şuţu şi Petrescu fac formele legale şi pregătesc un raport oficial, destul de ambiguu, din care nu reiese clar cauza morţii poetului. De altfel aceştia semnalează doar simptomele unei tulburări psihice, nu şi fizice.

Mai mult decât atât, la autopsia efectuată de doctorul Tomescu şi mai apoi de Marinescu de la laboratorul Babeş, creierul nu a putut fi studiat, fiind uitat de o asistentă cu neglijenţă pe o fereastră deschisă, unde s-a descompus rapid. ”Din nefericire, nu aş putea să vă dau multe informaţii în privinţa creierului marelui şi nefericitului poet Eminescu. Creierul mi s-a adus de la Institutul Şuţu într-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvoluţiunilor”, îi scria medicul unui ziarist ieşean care–i ceruse date pentru scrierea unui articol.

După două zile, Eminescu este şi înmormântat. Este depus în prealabil la biserica Sfântul ”Gheorghe cel Nou” din Bucureşti, pe un catafalc împodobit cu ramuri de tei. În jurul sicriului, coroane din partea Academiei Române şi a prietenilor şi mesaje. Mai departe, după ora 17.00 a urmat înmormântarea, descrisă de Titu Maiorescu, într-o scrisoare trimisă Emiliei Hempel, sora sa. ”Emilia dragă, în Biserica Sf. Gheorghe nou, cosciugul deschis al lui Mihai Eminescu era încins cu crengi de tei, în amintirea poesiilor lui parfumate cu flori de tei. Am rupt o frunză de la cosciug şi pentru tine şi ţi-o trimit aici. Sub bandă primeşti şi un număr din «Constituţionalul» cu descrierea îngropării. Articolul e de Caragiali. Când am însoţit pe jos, cu capetele goale, pe Eminescu, de la biserică pe bulevard, până la cimitirul Belu, Rosetti, Laurianu, Mihăileanu, eu, Anicuţa şi vreo 600 de şcolari şi studenţi, admirabilul cor vocal de la Mitropolie, era singura pompă. Era vremea acoperită, liniştită, nu vânt, nu zgomot, câteva picături de ploae, vreo 5 minute, apoi iar bine. Cortegiul a pornit din biserică pe la 6 ore, a sosit la cimitir pe la 7. S-a luat loc de la Primărie un mormânt de veci pentru el, e ceva mai în fund la dreapta de la tata. Din întâmplare, un mare copac de tei e în apropiere. Pentru grilaj şi o piatră de mormânt – eu cred o mare stâncă brută de marmoră cenuşie, cu o singură parte netezită, pe care să fie inscripţia Mihai Eminescu şi poate 4 versuri ale lui, şi un tei înlăuntrul grilajului se vor face subscripţii. Părerea mea e de 50 de bani, pentru ca toţi şcolarii, şi din Transilvania, să contribue. Sâmbătă seara s-a înmormântat Eminescu”, scria junimistul.

Odată cu înmormântarea lui Eminescu în cimitirul Bellu, a fost îngropat şi misterul morţii sale. Pe parcursul a 129 de ani, specialiştii din diferite domenii, dar mai ales medical, au încercat să îi pună lui Eminescu un diagnostic clar şi să stabilească cu exactitate cauza morţii sale. ”Din păcate, nici acum nu se ştie cu certitudine totul despre moartea lui Eminescu”, spune specialistul Valentin Coşereanu, doctor în literatură şi eminescolog la Memorialul Ipoteşti din judeţul Botoşani.

În privinţa cauzelor morţii lui Eminescu se numără trei teorii importante.

Eminescologul Emil Coşereanu ne prezintă prima dintre aceste ipoteze apărute în presa vremii. Mai precis acesta susţine că a văzut la un dizident politic, păstrat în original, un articol din ziarul ”Universul”, mai precis numărul din 28 iunie 1926, în care se dădea de înţeles că Eminescu a murit din cauza unei lovituri aplicate de un alt pacient al Institutului ”Caritatea” al doctorului Şuţu. ”Era prezentată mărturia frizerului Dumitru Cosmănescu, căruia Eminescu îi spunea ”Dumitrache”. Acesta nu era un oarecare, a fost frizer al Regelui. Şi acesta povesteşte că l-a vizitat pe Eminescu la sanatoriu, acolo unde a avut loc o întâmplare neobişnuită. Eminescu se plimba prin curtea sanatoriului şi, când l-a văzut, l-a întrebat «Măi, Dumitrache, ştii tu să cânţi Deşteaptă-te Române? Frizerul i-ar fi răspuns «Nu». Eminescu l-a luat să-l înveţe şi a început să cânte cu vocea sa superbă de tenor, de plângeau ardelenii când îl auzeau.

Atunci un nebun din curte a venit şi l-a lovit pe Eminescu cu o scândură în cap. Poetul a căzut la pământ şi i-ar fi spus frizerului: «Dumitrache, chemă medicul că mă prăpădesc». Au venit doi brancardieri şi l-au luat pe Eminescu. A venit după aceea doctorul Şuţu şi a spus că totul este bine şi că Eminescu este bine. Peste două zile a murit însă. Probabil de la aceea lovitură puternică să fi păţit ceva. Este o supoziţie, apărută documentar”, povesteşte pentru ”Adevărul”, Coşereanu. 

Totodată, eminescologul nu crede într-o conspiraţie politică sau de orice altă natură la adresa lui Eminescu. „Eu, personal, nu cred într-o astfel de conspiraţie. Avea duşmani, într-adevăr. Supăra pe mulţi cu articolele sale, cu mesajul său, dar nu cred că s-a ajuns până acolo. În orice caz, de ce l-ar fi ucis? Era deja internat, scos din viaţa publică”, spune Emil Coşereanu. Cel care l-a lovit pe Eminescu s-ar fi numit Petre Poenaru şi ar fi fost director de şcoală în Craiova.

Un alt diagnostic vine din partea medicului Vineş, care l-a avut şi el în grijă pe Eminescu la ”Institutul Caritatea”. Acesta susţine că moartea poetului s-a tras de la o infecţie care a avut legătură tot cu lovitura dată de Petre Poenaru. Mai precis, acesta spune că rana de la cap s-a infectat, transformându-se într-un erizipel, care la rândul său a dus la alte complicaţii. ”Era o tăietură a pielii de 2 cm lungime. I s-au dat imediat îngrijirile medicale necesare, iar peste 3 zile buzele plăgii păreau reunite. Dar Eminescu care avea, după cum am spus, obiceiul de a strânge de pe jos tot felul de lucruri,din care unele erau murdare şi se freca cu ele pe corp şi pe cap desfăcându-şi pansamentul, a făcut un erizipel la nivelul plăgii, erizipel care s-a întins apoi la faţă, gât, membre superioare, torace, până la nivelul abdomenului.[…]

Cum se vede din cele de mai sus, moartea lui Eminescu nu este datoratã traumatismului cranian petrecut cu 25 de zile mai înainte şi care se vindecase complet, ci este consecinţa unei endocardite mai vechi (diagnosticată de regretatul profesor N.Tomescu, medic primar al serviciului de boli interne de la spitalul de copii, care era şi medic al institutului) de care era ameninţat în fiecare clipă şi care desigur s-a agravat după erizipel”, scria în raportul său medicul Vineş, raport citat de Nicolae Georgescu în lucrarea sa ”Eminescu târziu”.

Specialiştii contemporani, în primul rând medicii care s-au ocupat de cazul Eminescu, resping însă ambele ipoteze privind cauza morţii poetului. În urma ultimelor cercetări şi prin prisma ultimelor descoperiri din domeniul neurologiei şi psihiatriei, specialiştii au dat un verdict final în cazul lui Mihai Eminescu: poetul a murit în urma unui stop cardio-respirator provocat de intoxicaţie cu mercur.

Cu alte cuvinte, Eminescu a fost o victimă a sistemului medical românesc din secolul al XIX lea şi mai ales a unor medici care l-au diagnosticat şi tratat greşit. În primul rând Eminescu a fost diagnosticat încă din 1886 de doctorul Julian Bogdan de la Iaşi drept sifilitic, paralitic şi în pragul demenţei din cauza abuzului de alcool şi a gomelor sifilitice apărute pe creier.

Acelaşi diagnostic îl dă poetului şi doctorul Panait Zosin, care l-a consultat pe Eminescu pe 6 noiembrie 1886 şi scria că pacientul Mihai Eminescu suferea de o ”alienţie mintală”, provocată de apariţia sifilisului şi agravată de alcoolismul de care ar fi suferit secundar poetul.

Neuropatologul Ovidiu Vuia, care a studiat în amănunt fişele de observaţie, simptomele şi toate rapoartele medico-legale în cazul lui Eminescu precizează însă clar: Eminescu nu a avut sifilis. „Concluziile mele ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste o sută de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare: Eminescu nu a suferit de lues (sifilis) şi nu a avut o demenţă paralitică”, preciza Ovidiu Vuia într-un articol de specialitate publicat în New York în 1987 şi reluat în lucrarea sa ”Despre boala şi moartea lui Mihai Eminescu”.

A fost diagnosticat greşit, adaugă acelaşi neuropatolog în studiul său dedicat lui Eminescu. „Pentru prima oară, un oarecare dr. Julian Bogdan, în 1886, ascunzându-şi neştiinţa după o diplomă de Paris, pune diagnosticul la Eminescu de alienaţie mentală produsă probabil de gome sifilitice pe creier şi exacerbate de alcool. A fost pomenit şi un delirium tremens, şi el nefondat, fiindcă spargerea felinarelor pe stradă nu înseamnă că ai halucinaţii de animale mici, apărute mai ales la culcare, simptom tipic pentru un delirium tremens. Îmi pare rău că o scriu, dar doctorul de la Iaşi scotea diagnosticele (pur şi simplu din burtă), deci din auzite, şi nu din observaţia bolnavului”, preciza Vuia.

Din 1883, de la primele crize şi comportamente deviante ale lui Eminescu şi până în 1886, poetul a fost tratat în Austria şi Italia, de specialişti care au reuşit să-l pună pe picioare, după cum mărturisea prietenul bun al poetului, scriitorul Ioan Slavici. În 1886, suferă o cădere nervoasă şi ajunge pe mâna medicilor români. În special Julian Bogdan şi Panait Zosin. Imediat diagnosticat cu sifilis, după ce poetul trece prin calvarul de la mănăstirea Neamţului, unde era ospiciu de boli nervoase şi unde este bătut cu frânghia udă şi scufundat în butoaie, se trece la tratamentul cu mercur.

Întâi frecţii la Botoşani, aplicate de medicul Itszak, şi mai apoi la Bucureşti la sanatoriul medicului Şuţu, unde este şi injectat cu mercur. Profesorul doctor Irinel Popescu, membru corespondent al Academiei Române şi preşedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale din României, în cadrul unei sesiuni ştiinţifice întrunită tocmai pentru a discuta cazul Eminescu, spune cu certitudine că poetul a fost ucis din cauza intoxicării greşite cu mercur de către medicii din aceea perioadă. Intoxicaţia cu mercur i-a provocat stop-cardio-respirator care a fost şi cauza morţii poetului. ”Între lunile februarie – iunie 1889, lui Mihai Eminescu i s-a administrat intravenos clorură de mercur la Institutul Şuţu şi, probabil, că aceasta a fost cauza stopului cardiac, care i-a provocat moartea”, preciza acesta.

Părerea profesorului doctor Irinel Popescu este împărtăşită şi de un alt specialist, medicul Raul Neghina de la departamentul de parazitologie a Universităţii de Medicină şi Farmacie ”Victor Babeş” din Timişoara. Acesta precizează că poetul a fost ”tratat” de incompetenţi şi ţinut în mizerie, ceea ce i-a scurtat deasemenea viaţa. ”După ce am revăzut toate ipotezele medicale şi simptomatologia, concluzionăm că a suferit de tulburare bipolară şi a murit din cauza otrăvirii cu mercur, un tratament neadecvat administrat ca urmare a diagnosticării greşite cu sifilis. Spitalizat in locuri nepotrivite şi tratat de medici incompetenţi, a sufeit nu doar fizic, dar şi moral, murind prematur.

În urma unei scrisori adresate prietenilor, el pe bună dreptate s-a considerat un om sacrificat”, preciza medicul Raul Neghina, în studiul „Controverse medicale şi dileme privind boala şi moartea lui Mihai Eminescu”. Cu alte cuvinte, Mihai Eminescu a fost victima unui caz de malpraxis, fiind diagnosticat greşit, fiindu-i administrat un tratament neadecvat, care i-a provocat un stop cardio-respirator şi în cele din urmă decesul. Pe scurt Eminescu a fost omorât prin intoxicare cu mercur de un grup de medici incompetenţi. Profesorul doctor Irinel Popescu sublinia de altfel că mercurul era deja interzis ca şi tratament al sifilisului în Europa de Vest în secolul al XIX lea, tocmai din cauza efectelor sale adverse.

Cauza morţii poetului Mihai Eminescu este clară pentru medicii de astăzi. Ei arată şi că poetul a ajuns în sanatoriile unde a şi fost diagnosticat greşit din cauza unor tulburări psihice. Este vorba de tulburarea bipolară sau stări alternante de manie şi depresie, apărute pentru prima dată în 1883. ”Pentru sindromul bipolar al lui Eminescu există probe directe (relatările lui Şuţu despre tulburările de comportament, opinia renumitului psihiatru Eliot Slater – autorul celebrului tratat Clinical Psychiatry, care a primit de la Dr. Nica dosarul cu boala lui Eminescu şi a concluzionat, fără nicio rezervă, că este vorba despre o psihoză maniaco-depresivă) şi probe indirecte, printre care opinia unor psihiatri de renume că patologia afectivă domină la scriitorii cu probleme psihice, iar creativitatea artistică poate fi asociată cu bipolaritatea”, precizează specialistul în psihiatrie, profesorul doctor Dan Prelipceanu, prezent la aceeaşi sesiune ştiinţifică întrunită în 2014 pentru elucidarea bolii şi morţii lui Eminescu. Opinia sa a fost trecută în lucrarea ”Bolile lui Eminescu-adevăr şi mistificare”, a lui Nicolae Constantinescu, în Revista de Politica Ştiinţei şi Scientometrie.

Specialistul Emil Coşereanu susţine acestă părere şi spune că Eminescu s-a îmbolnăvit şi ca urmare a zbuciumului său interior, a dezamăgirilor provocate de societate şi mai ales a muncii istovitoare de la ziar. ”Eminescu a trăit la o intensitate peste conştiinţa înţelegerii noastre de astăzi şi de atunci încât un moment dat revolta faţă de ceea ce se întâmpla în jurul lui, în societate, şi-a spus cuvântul în mintea şi în sufletul lui. El a luptat cu morile de vânt şi cu troglodiţii. Şi pe deasupra erau şi dezamăgirile, era şi munca cumplită de la ziarul ”Timpul”. Păi ţinea aproape de unul singur un ziar în spate”, a precizat Coşereanu.

Neuropatologul Ovidiu Vuia spune că şi din punct de vedere medical munca susţinută, dar şi dezamăgirile din viaţa de zi cu zi, ca şi greutăţile materiale l-au îmbolnăvit. ”Înainte de a face criza, obosit şi depresiv, are fenomene provocate de munca susţinută şi grea de ziarist la ”Timpul”, deci nu pot fi calificate drept patologice. Aproape de scadenţa psihozei a prezentat simptome grave, toate însă de natură afectivă şi fără stigmate paralitice”, mai preciza Vuia.

 

Cosmin Pătraşcu Zamfirache