În fiecare an, în prima vineri după Paști, Biserica Ortodoxă sărbătorește Izvorul Tămăduirii. Este un praznic închinat Maicii Domnului, menit să arate rolul Fecioarei Maria în lucrarea mântuirii oamenilor. Numele de Izvorul Tămăduirii amintește de o serie de minuni săvârșite la un izvor aflat în apropierea Constantinopolului.

Potrivit tradiției, Leon cel Mare, cu puțin timp înainte de a ajunge împărat, se plimba printr-o pădure din apropierea Constantinopolului. Întâlnește un bătrân orb care îi cere să-i dea apă și să-l ducă în cetate. Leon va căuta în apropiere un izvor, dar nu va găsi.

La un moment dat, a auzit-o pe Maica Domnului spunându-i: „Nu este nevoie să te ostenești, căci apa este aproape! Pătrunde, Leone, mai adânc în această pădure și luând cu mâinile apa tulbure potolește setea orbului și apoi unge cu ea ochii lui cei întunecați”. Leon va face ascultare și astfel, va găsi un izvor din care îi va da orbului să bea. Îi va spăla fața cu această apă, iar orbul va începe să vadă. 

După ce a ajuns împărat, Leon a construit lângă acel izvor o biserică. Mai târziu, împăratul Justinian (527-565), care suferea de o boală grea, s-a vindecat după ce a băut apă din acest izvor. Ca semn de mulțumire a construit o biserică și mai mare. Această biserică a fost distrusă de turci în anul 1453.

De-a lungul timpului, apa acestui izvor a vindecat multe boli și a tămăduit diferite răni și suferințe.

Credincioșii care merg la Istanbul (numele nou al vechii cetăți a Constantinopolului), se pot închina în biserica Izvorului Tămăduirii. Actuala construcție este din secolul al XIX-lea, dar la subsolul acesteia se află un paraclis din secolul al V-lea unde există până astăzi izvorul cu apa tămăduitoare din trecut.

De Izvorul Tămăduirii, se sfințesc apele

Creștinii ortodocși vin în această zi la biserică pentru a lua parte la slujba de sfințire a apei, cunoscută și sub numele de Aghiasma Mică.

În vorbirea populară, aghiasmei i se mai spune și aiasmă. Cuvântul aiasmă vine de la iazmă. În DEX, cuvântul iazmă, iezme, cu sensul de „arătare urâtă și rea, nălucă, vedenie”, este indicat ca și în DLR cu etimologie necunoscută.

Se cere o explicație în legătură cu sensul cuvântului iasmă-iazmă, de „arătare urâtă și rea, nălucă, vedenie”, contrar sensului originar de „apă sfințită”. Explicația este următoarea. 

După ce preotul a sfințit apa, îi stropește pe credincioși în timp ce se cântă troparul: „Mântuiește, Doamne, poporul Tău, și binecuvîntează moștenirea Ta, biruință binecredinciosilor creștini asupra celui potrivnic dăruiește, și cu crucea Ta păzește pe poporul Tău”. Astfel, s-a reținut în popor că scopul urmărit prin aiasmă este de a alunga „arătarea urâtă și rea”, adică duhul cel rău.

Izvoare tămăduitoare în România

Mănăstirea Ghighiu este cunoscută nu doar prin icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, adusă aici în anul 1958, ci și prin izvorul ei tămăduitor.

La Mănăstirea Dervent, pe locul unde Sfântul Apostol Andrei a făcut o minune, există un alt izvor cu apă vindecătoare.

Un alt loc în care putem găsi izvor cu apă vindecătoare este Mănăstirea Horaicioara. Pelerini din toată țara vin la cele trei mânăstiri să primească apă de la aceste izvoare minunate.

Izvorul Tămăduirii-Tradiții și credințe populare

În această zi, în unele zone ale țării, tinerii adolescenți fac legământul juvenil. Acest legământ se făcea, cu sau fără martori, în casă, în grădini sau în jurul unui copac înflorit. Tinerii treceau prin mai multe momente rituale prin care făceau jurământul respectiv: pronunțarea cu voce tare a jurământului, schimbul colacului și al altor obiecte cu valoare simbolică, de obicei o oală sau o strachină din lut, însoțite întotdeauna de o lumânare aprinsă, îmbrățișarea frățească, ospatarea cu alimente rituale și dansul.

Profesorul Ion Ghinoiu menționează că în unele zone etnografice, ceremonia se repetă anual, la aceeași dată, până la intrarea în joc a fetelor insuratite și băieților infartatiti. Persoanele legate, veri, varute, surate, frați de cruce etc., se întâlneau anual sau, după căsătorie, la Rusalii. După încheierea solemnă a legământului, copii și apoi oameni maturi își spuneau până la moarte surată, vere, fârtate, verișoară și se comportau unul față de altul ca adevărați frați și surori: se sfătuiau în cele mai intime și grele probleme ivite în viață, își împărtășeau tainele, nu se căsătoreau cu sora sau cu fratele suratei sau fârtatului, se ajutau și se apărau reciproc până la sacrificiul suprem.

Adrian Cocoșilă