Muzeul Satului „Dimitrie Gusti” este unul dintre cele mai cunoscute, vizitate si iubite atractii turistice din Bucuresti si printre cele mai cunoscute din toata Romania, alaturi de Muzeul Taranului Roman, Cimitirul Bellu, Cimitirul Vesel din Sapanta si multe altele. Muzeul poarta numele celui care l-a gandit si care „l-a crescut inca de mic”, anume folcloristul si sociologului Dimitrie Gusti.
Muzeul va fi deschis in anul 1936, ca un muzeu in aer liber, intinzandu-se pe o suprafata foarte mare de pamant, langa Lacul si Parcul Herastrau. Intre frumoasele ei garduri, incinta cuprinde o multime de casa taranesti autentic romanesti, o moara de apa, bisericute si cruci, ustensile de gospodarie si casnice. Fanarele, patulele, gardurile impletite, barcile, carutele, presele de ulei si de macinat nu lipsesc nici ele. Acestea sunt adunate, cu multa grija si dragoste, de prin toate colturile tarii.
Muzeul Satului „Dimitrie Gusti” – scurt istoric
Muzeul National al Satului „Dimitrie Gusti”, infiintat in anul 1936, ca urmare a unor cercetari laborioase si al unei conceptii originale a profesorului Dimitrie Gusti, a devenit, in scurt timp, unul din cele mai active centre de cercetare, de restaurare si conservare a patrimoniului cultural, un model care a stat la baza infiintarii multor muzee in aer liber si un loc in care mesterii populari vin in fiecare an pentru a demonstra ca arta populara nu moare, ci se dezvolta continuu in alte forme
Cel mai vizitat muzeu din Bucuresti (340.000 de persoane in anul 2005), si al treilea, pe tara, dupa Castelul Peles si Castelul Bran, Muzeul National al Satului si-a dovedit perenitatea, confirmand valoarea ideilor care au stat la baza intemeierii sale. Istoria Muzeului National al Satului este legata de oameni si de magia satuiui traditional. Pentru a-l intelege trebuie sa-i descoperi secretele ascunse, sa-l iubesti, sa crezi in nemurirea mostenirii culturale, sa apreciezi sensibilitatea creatorilor populari si trainicia traditiei.
Muzeul National al Satului „Dimitrie Gusti” se intinde pe 16 hectare. Aici au fost aduse din locurile de origine gospodarii taranesti, constructii cu caracter comunitar si instalatii tehnice, pentru a reflecta cultura si civilizatia sateasca din Romania, modul de viata traditional din secolele al XVIII-XX. Interioarele constructiilor au fost reconstituite si dotate cu obiecte autentice, specifice fiecarei zone etnografice si epocii de provenienta a monumentelor.
Istoria Muzeului National al Satului este o istorie a satelor raspandite pe teritoriul Romaniei care s-au format si s-au dezvoltat pana in zilele noastre. Profesorul Dimitrie Gusti a ajuns la concluzia ca, „pentru a fi intelese, obiectele trebuie sa fie asezate astfel ca sa alcatuiasca un sat adevarat, nu in standuri, ci in batatura omului”. Pentru aceasta, era nevoie de un muzeu in aer liber
La infaptuirea si concretizarea acestei idei si-a adus contributia un grup de mari specialisti care au coordonat cercetarile monografice: Henri H. Stahl, Victor Ion Popa, Mihai Pop, Mac Constantinescu, Traian Herseni s.a. Preocupat de gasirea unui teren potrivit pentru organizarea viitorului muzeu, profesorul Dimitrie Gusti si colaboratorii sai apropiati au acceptat propunerea primariei Municipiului Bucuresti de a-l organiza in Parcul Carol al II-lea, pe o suprafata de 4.500 de metri patrati, la marginea Lacului Baneasa „de curand asanat si al carui prilej de deschidere sa fie festivitatile Lunei Bucurestilor din acest an”. Lucrarile pentru amenajarea terenului au inceput in luna martie 1936.
Fundatia Culturala Regala „Principele Carol” a sustinut moral si material proiectul. Pe parcursul lucrarilor, regele viziteaza de patru ori santierul, fiind dornic ca deschiderea Muzeului sa aiba loc la data stabilita cand se sarbatorea si implinirea a 70 de ani de la intemeierea dinastiei de Hohenzollem in Romania.
Constructiile selectate in timpul cercetarilor dupa criteriul reprezentativitatii au fost demontate si transportate la Bucuresti in 56 de vagoane de tren. Odata cu materialele de constructie, au sosit si 130 de mesteri, cunoscatori ai tehnicilor traditionale de lucru, care urmau sa refaca monumentele intr-un timp record.
Au fost aduse 29 de gospodarii, o biserica de lemn, cinci mori de vant, o moara de apa, un teasc de ulei, o povarna, o cherhana, o carciuma, sase fantani, cateva troite si un scranciob care, impreuna, insumau aproape tot ceea ce cuprinde un sat obisnuit.
Muzeul Satului Romanesc si-a deschis portile pentru public la 9 mai 1936, datorita unui efort deosebit al echipelor de mesteri veniti din sate, coordonati de Henri H. Stahl, Victor Ion Popa, Mihai Pop, Gheorghe Focsa, Traian Herseni, Mircea Vulcanescu, Alexandru Golopentia, Mac Constantinescu.
La deschidere, care a avut loc cu ocazia „Lunii Bucurestiului”, au participat regele Carol al II-lea, membri ai Guvernului, mari personalitati politice si din domeniul culturii, primarul Capitalei etc. De la inceput, muzeul s-a bucurat de un mare succes, fiind vizitat de un public numeros
La un an de la deschidere, considerat probabil o realizare efemera de unii reprezentanti ai municipalitatii, Muzeul a inceput sa intampine dificultati. Bucuria implinirii unui vis nu a tinut mult, deoarece asupra tarii s-au abatut nori grei care prevesteau inceputul razboiului. Prin incheierea pactului Molotov-Ribentrop in 1939, Romania a pierdut in anul urmator o parte din teritoriul sau, respectiv Basarabia si Tinutul Hertei, ocupate de U.R.S.S.
Ca urmare, un numar mare de romani au fost nevoiti sa se refugieze din fata trupelor rusesti, lasand acolo aproape toate bunurile lor. Autoritatile romane aveau datoria sa rezolve urgent problema locativa a mii de refugiati, in fata acestei situatii dramatice, Fundatia Principele Carol a oferit cu titlu provizoriu, spatiul Muzeului Satului Romanesc, ca solutie temporara, pentru gazduirea unui numar de refugiati.
La sfarsitul anului 1940, refugiati din Bucovina si Basarabia au fost gazduiti in casele Muzeului, urmand ca ulterior, sa se gaseasca alta solutie pentru acestia cu ajutorul Comitetului General al Refugiatilor. Adapostirea refugiatilor in muzeu a avut un impact negativ asupra patrimoniului si a scopurilor pentru care a fost creat, ceea ce a determinat Fundatia sa solicite in anul 1942 eliberarea constructiilor
Dupa terminarea razboiului, in anul 1948, este numit director Gheorghe Focsa, participant la cercetarile monografice, fost asistent al profesorului Dimitrie Gusti si unul dintre cei care au contribuit la constituirea muzeului prin aducerea gospodariei din satul Moiseni-Oas, una din cele mai valoroase.
Numirea profesorului Gheorghe Focsa marcheaza inceputul unei noi etape in dezvoltarea muzeului si transformarea definitiva a acestuia dintr-un muzeu sociologic intr-unul etnografic. Cu tenacitate si diplomatie, profesorului Gheorghe Focsa a reusit sa indeparteze multe pericole aparute ca urmare a neintelegerii valorii si importantei acestei institutii de catre noul regim politic instaurat in Romania.
Din anul 1948, au reinceput cercetarile de teren pentru refacerea si realizarea muzeului etnografic in aer liber pe principii stiintifice. Au fost organizate campanii de cercetare in cele mai importante zone etnografice ale tarii, in vederea completarii expozitiei cu monumente reprezentative, a recompunerii interioarelor deteriorate si a cresterii patrimoniului
Se poate afirma ca, dupa ani de activitate in perioada respectiva, Muzeul s-a dezvoltat considerabil, a devenit una din cele mai importante si reprezentative institutii culturale din Bucuresti si din tara. Mai mult, Muzeul Satului a fost luat ca model de multe tari care incepeau sa organizeze dupa razboi muzee in aer liber.
Ideea de baza de la care s-a pornit a fost aceea ca una din bogatiile cele mai de pret ale Romaniei o formeaza monumentele de arhitectura populara, aglomerarile rurale cu atmosfera lor incomparabila de autenticitate, aflate in pericol din cauza transformarilor rapide de dupa cel de-al doilea razboi mondial.
Daca cele doua mari muzee in aer liber din Romania infiintate inainte de anul 1940, Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj (1932) si Muzeul Satului Romanesc din Bucuresti (1936), s-au nascut din dorinta de a oferi vizitatorilor posibilitatea descifrarii semnificatiei si valorii culturii populare, dupa anul 1948, cea mai stringenta problema a fost salvarea numeroaselor monumente de arhitectura vernaculara aflate in mediul rural sau urban
In acest scop, au fost organizate ample cercetari pentru a depista monumentele reprezentative aflate in dificultate si a le transfera in unsprezece muzee regionale. Sute de case, constructii economice, mori de apa si de vant, pive, oloinite, steampuri, hanuri, zeci de mii de obiecte specifice gospodariei taranesti si satului traditional, devenite astazi dovezi peremptorii ale unei civilizatii rurale de exceptie, sunt in prezent ocrotite in cadrul acestor institutii.
Dupa obtinerea extinderii terenului, profesorul Gheorghe Focsa a propus reorganizarea muzeului in viziune etnografica. Au fost eliberate constructiile de locatari s-au restaurat monumentele aflate in stare avansata de degradare si au fost aduse noi constructii din zone nereprezentate anterior in Muzeu.
Ca urmare a cercetarilor de teren, alaturi de cresterea patrimoniului construit, a fost constituit un fond patrimonial important conservat in depozite. Dupa mai bine de 15 ani de activitate intensa, Muzeul Satului din Bucuresti a devenit o scoala in domeniul transferarii, reconstruirii si restaurarii monumentelor de arhitectura rurala in muzeele etnografice in aer liber. Echipei formata din Gh. Focsa, R Petrescu, B. Zderciuc, I. Chelcea, i s-a alaturat un grup de tineri entuziasti – G. Gruia, E. Ghenoiu, G. Stoica, N. Pascu, G. Lazar, Gh. Dinuta care au participat activ la campaniile de cercetare desfasurate intre anii 1955-1967 pentru remodelarea muzeului
Dar cum totul este istorie, dupa anul 1970, Muzeul Satului s-a aflat din nou in dificultate, datorita ideii absurde a conducerii Romaniei ca satul reprezinta un stadiu de inapoiere si, ca atare, Muzeul trebuie desfiintat. Din fericire, un numar insemnat de oameni de cultura – I. Frunzetti, Gr. lonescu, Ad. Gheorghiu, sau oameni politici – Corneliu Manescu, Manea Manescu, specialisti din diferite domenii, precum si personalul muzeului in frunte cu Gheorghe Focsa, au facut tot ceea ce Ie-a stat in putere pentru a tergiversa desfiintarea acestei institutii remarcabile.
O atitudine neasteptata a avut Dumitru Popescu in perioada in care a fost ministrul Culturii. Printr-o tactica de tergiversari, a rezistat presiunilor Comitetului Central care cerea desfiintarea urgenta a Muzeului pentru ca in momentul plecarii din aceasta functie, sa transmita Directiei Muzeelor o adresa in care se specifica clar: Muzeul Satului nu se desfiinteaza.
Dupa un inceput atat de promitator, in muzeu au loc doua incendii, unul in septembrie 1997, altul in februarie 2002, ceea ce a bulversat intreaga activitate pornita cu atata elan in 1990. Ambele incendii au provocat pierderi importante care au impus o reconsiderare cu privire la masurile de prevenire a incendiilor precum si aceea referitoare la paza patrimoniului
Dupa acest ultim sinistru, incepe o alta perioada in istoria muzeului. Intreaga activitate a echipei de conducere – instalata imediat dupa ultimul incendiu care a distrus cinci gospodarii, o cherhana si o moara – s-a concentrat, din primul moment, asupra refacerii sectoarelor afectate. Din luna martie pana in decembrie, gratie efortului si devotamentului colectivului muzeului, a multor prieteni cunoscuti si anonimi, urmele dezastrului au disparut. Casele afectate partial au fost restaurate folosind aceleasi tehnici si materiale.
La 70 de ani de la infiintare, Muzeul National al Satului a ramas singura institutie rezultata din stradaniile Scolii Sociologice de la Bucuresti, care se bucura de apreciere si succes. Emotiile starnite in toata tara in urma ultimului incendiu, manifestarile de simpatie, ajutoarele materiale venite de la institutii sau de la persoane anonime, dovedesc ca ideea infiintarii unui muzeu in aer liber a fost inspirata si continua sa fie viabila.
(sursa: crestinortodox.ro – Lelia Zamani)