Pe Cuviosul Teodosie l-a odrăslit satul Mogarion, care se află în părţile Capadochiei, din părinţi binecredincioşi; tatăl său se numea Proeresie, iar mama sa Evloghia, care l-au crescut cu bunele obiceiuri şi cu învăţătura. Ajungând la înţelepciunea cea desăvârşită şi învăţând dumnezeiasca Scriptură bine, i s-a poruncit ca să citească din sfintele cărţi în biserică, către popor; pentru că era dulce grăitor şi iscusit cititor, ca nimeni altul.
Deci, citind cuvintele învăţătoare spre folosul celor ce ascultau, el singur a tras mari foloase pentru că, luând aminte la ceea ce a poruncit Domnul lui Avraam, ca să iasă din pământul şi din neamul său; iar altă dată, gândind la cele pe care le sfătuieşte Evanghelia, adică să lase tată, mamă şi fraţi, pentru viaţa veşnică, el se aprindea cu inima şi ardea cu duhul, ca pe toate să le părăsească şi să urmeze lui Hristos pe calea strâmtă şi anevoioasă.
La acestea totdeauna gândind, se ruga, zicând: „Povăţuieşte-mă, Doamne, în calea Ta şi voi merge întru adevărul Tău”. Apoi, încredinţându-se lui Dumnezeu, a luat calea către Ierusalim, pe vremea împărăţiei lui Marchian, care era aproape de sfârşitul vieţii lui, şi pe când se adunase în Calcedon Sinodul al patrulea, a toată lumea al Sfinţilor Părinţi, contra lui Dioscor şi a lui Eutihie.
Mergând prin Antiohia, Fericitul Teodosie a dorit să vadă pe Cuviosul Simeon, cel ce stătea pe stâlp, voind să se învrednicească de binecuvântarea lui. Deci, a mers acolo, şi când era aproape de stâlp, a auzit pe cuviosul strigând: „Bine ai venit, omule al lui Dumnezeu, Teodosie”. El, cum a auzit că acela îl cheamă pe nume, s-a mirat, căci niciodată nu-l văzuse şi nu-l ştia, şi, căzând în genunchi, s-a închinat părintelui cel înaintevăzător. Apoi s-a suit la sfânt, din porunca lui şi a căzut la cinstitele lui picioare. Iar el, cuprinzând pe tânărul cel insuflat de Dumnezeu, l-a sărutat şi i-a proorocit că va fi păstor al oilor cuvântătoare şi pe mulţi va răpi de la lupul cel vrăjmaş şi i-a spus mai înainte multe altele ce aveau să se întâmple; apoi, binecuvântându-l, l-a slobozit.
Teodosie, întărindu-se cu binecuvântarea cuviosului şi sfintele lui rugăciuni avându-le la călătorie, ca ale unui povăţuitor şi păzitor, a mers pe calea ce-i era înainte şi a ajuns în Sfânta Cetate a Ierusalimului, pe vremea patriarhiei lui Iuvenalie.
Străbătând toate locurile de acolo şi închinându-se sfintelor biserici, se gândea pe care din două vieţi să înceapă: pe cea singuratică, sau pe a celor ce se mântuiesc de obşte; şi a socotit că în singurătate se va linişti, neştiind însă că şi acolo se va lupta cu duhurile vicleşugului şi că nu este fără de primejdie. „Dacă cei ce ostăşesc în lume nu sunt atât de pricepuţi încât la începutul luptelor să se arunce în foc, fiind încă neiscusiţi şi nedeprinşi, cu atât mai mult eu – zicea sfântul întru sine -, neînvăţând încă mâinile mele spre luptă şi degetele mele la război, nici de sus fiind încins cu putere, cum voi îndrăzni să aleg singurătatea împotriva începătoriilor, puterilor şi stăpânitorilor lumii întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii celor de sub cer?
Se cade, mai întâi să mă împărtăşesc cu sfinţii nevoitori şi să învăţ de la părinţi cum mă voi lupta cu vrăjmaşii cei nevăzuţi; apoi, după o vreme, să adun roadele cele ce cresc în singurătate şi linişte”.
Socotind acestea cu înţelepciune, pentru că avea într-însul pe lângă alte fapte bune, şi înţelegerea cea desăvârşită, care ştie pe toate să le socotească bine, îndată şi-a căutat un povăţuitor. În acea vreme era mai iscusit între părinţii ce vieţuiau împrejurul Ierusalimului, un stareţ oarecare, anume Longhin, care avea chilia să lingă turnul ce se numea de cei vechi „al lui David”, unde, închizându-se, lucra cu iubire de osteneală, mierea cea dulce a bunătăţilor.
Mergând fericitul Teodosie la acest stareţ a făcut începutul ostenelilor monahiceşti şi, lipindu-se de acel stareţ cu tot sufletul, se povăţuia de dânsul la toată faptă bună; pentru că acel cuvios era mare cu cuvântul şi cu fapta. După multă vreme, a fost mutat de către stareţ, chiar fără voia sa, la locul ce se numea vechea şedere; şi aceasta pentru următoarea pricină: o femeie dreptcredincioasă şi văduvă cinstită, anume Glicheria, fiind slujitoare a lui Hristos, a zidit în acel loc o biserică Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, şi stăruia cu dinadinsul, cu multă rugăciune, pe lângă Cuviosul Longhin, ca să dea voie lui Teodosie să locuiască lângă biserica cea din nou zidită; dar mucenicul nu voia la început a se despărţi de părintele său, însă fiind ascultător, s-a sălăşluit acolo, după porunca părintelui; de aici a străbătut pretutindeni vestea de bunătăţile lui, pentru că fapta bună face arătat pe cel ce o săvârşeşte, precum şi luminarea aprinsă arată noaptea, pe cel ce o poartă. Au început a veni la dânsul cei ce căutau folos şi se adunau cei ce voiau ca să fie următori ai vieţii lui.
Vieţuind fericitul acolo câtăva vreme, s-a supărat de neodihnă, pentru că nu suferea să fie slăvit de oameni; deci s-a dus de acolo la un munte, unde era o peşteră, în care până astăzi se află sfintele lui moaşte; aici, precum se povesteşte de cei vechi, s-au odihnit de cale şi au dormit acei trei magi, care au mers la Hristos, în Betleem, cu daruri, şi s-au întors pe altă cale la ţara lor. Deci, în acea peşteră s-a mutat Cuviosul Teodosie.
Această mutare a lui acolo a fost cu dumnezeiască rânduială, ca astfel în acel loc să se ridice acea mărită lavră şi să se adune pentru Hristos Dumnezeu cete de oşti duhovniceşti. Fericitul, schimbându-şi locul petrecerii sale, şi-a schimbat totodată şi viaţa, începând a călători pe o cale mai strâmtă. Dorinţa lui era să împlinească totdeauna poruncile Domnului, iar mai vârtos era atât de cuprins de dragostea dumnezeiască, încât toate sufleteştile puteri spre nimic din cele ale lumii nu le încorda, fără numai spre Unul Dumnezeu, ca să-L iubească din tot sufletul, din toată inima şi cu tot cugetul.
O asemenea dragoste avea în osteneli şi nevoinţe, încât nu va putea nimeni să o spună cu amănuntul. Rugăciunea lui era neîncetată, privegherea de toată noaptea, lacrimile din ochi totdeauna curgeau ca din nişte izvoare; apoi ţinea postul fără măsură, pentru că 30 de ani n-a gustat nici pâine, ci mânca numai fructe de finic, sau linte, sau ierburi şi rădăcini de pustie, şi de acelea foarte puţine, numai să nu moară de foame. Când nu se găsea acea hrană prin pustie, hrana lui erau sâmburi de curmale, muiaţi în apă; iar sufletul neîncetat îşi hrănea cu cuvântul lui Dumnezeu, săturându-l cu dumnezeiasca râvnă dinăuntru.
Cu viaţa aceasta a strălucit ca o stea luminoasă şi a fost ştiut de cei ce locuiau în Palestina, căci este cu neputinţă a se ascunde cetatea stând deasupra muntelui; şi veneau la dânsul unii dintre cei iubitori de bunătăţi, voind mai mult să aibă împreună cu dânsul acea pustnicească şi liniştită viaţă în peşteră, decât cea luminată din cetăţi. Deci, la început avea şapte ucenici; ştiind că celor ce încep a vieţui după Dumnezeu nu le este mai de folos altceva decât pomenirea morţii, care este adevărata filosofie, le-a poruncit să sape un mormânt, ca, privind spre dânsul, să-şi aducă aminte de moarte, ca şi cum ar avea-o înaintea ochilor; iar după ce s-a gătit mormântul, s-a dus părintele să-l vadă şi, stând deasupra mormântului, a zis către ucenicii săi ca şi cum ar glumi, iar cu ochii sufleteşti văzând mai înainte cele ce aveau să fie: „Iată, fiilor, mormântul este gata, dar oare este cineva din voi găta de moarte, ca să-l primească mormântul acesta?”.
Acestea zicând sfântul, un ucenic din cei ce erau de faţă, anume Vasile, cu rânduiala de preot, apucând înaintea altora, a căzut în genunchi înaintea stareţului, şi plecându-şi faţa la pământ, cerea binecuvântarea ca să moară şi să fie pus în acel mormânt, zicând: „Binecuvântează-mă, părinte, ca eu să înnoiesc mormântul, eu să fiu mort mai înainte de fraţii care se gândesc la moarte”. Atunci stareţul s-a învoit.
Vasile intrând în mormânt, sfântul a poruncit a se face pomenire pentru Vasile, ca pentru un mort, împlinind câte porunceşte legea pentru cei răposaţi, la trei zile, la patru zile, la nouă zile şi la patruzeci de zile. Sfârşindu-se pomenirea toată, s-a sfârşit şi fericitul Vasile, neavând nici o boală trupească, ci adormind şi odihnindu-se ca întru-un somn dulce, a trecut către Domnul.
Trecând 40 de zile de la îngroparea lui, stareţul a văzut pe Vasile la pravilă, arătându-se între fraţi şi cântând cu cântăreţii; apoi s-a rugat lui Dumnezeu ca să li se deschidă ochii şi celorlalţi, să vadă pe cel ce se arătase, şi, văzându-l unul din fraţi, anume Aetie, de bucurie s-a repezit să-l cuprindă cu mâinile, dar cel ce s-a arătat era de necuprins şi îndată s-a făcut nevăzut. Apoi, ducându-se, zicea în auzul tuturor: „Mântuiţi-vă, părinţilor şi fraţilor, mântuiţi-vă, zic; iar pe mine nu mă veţi mai vedea aici”.
Aceasta a fost întâia mărturie a bunătăţilor Cuviosului Teodosie, căci avea un astfel de ucenic gata de moarte, cu a lui povăţuire, şi după moartea cea trupească arătându-se viu cu sufletul, după cuvântul Domnului din Evanghelie: Cel ce crede în Mine, de va şi muri, viu va fi. Despre celelalte daruri minunate ale stareţului, ce i s-au dat de la Dumnezeu, cuvântul de faţă le va arăta.
Sosind praznicul Învierii lui Hristos, ucenicii sfântului, care erau în acea vreme 12, se mâhneau că nu aveau ce să mănânce la praznic, nici pâine, nici unt şi nimic altceva din cele de mâncare; iar ceea ce era mai de întristare, era că nici dumnezeiasca Liturghie nu putea să se săvârşească, la un praznic ca acela luminat, nefiind prescuri, nici vin de slujbă, încât rămâneau lipsiţi şi de împărtăşirea Sfintelor Taine; deci, cârteau puţin între dânşii asupra cuviosului, în taină. El, având neîndoită nădejde spre Dumnezeu, a poruncit fraţilor să împodobească bine dumnezeiescul Altar şi să fie fără de grijă, apoi le-a zis: „Cel ce a hrănit pe Israil de demult în pustie şi mai pe urmă cu puţine pâini a săturat multe mii de oameni, Acela se va îngriji şi de noi; pentru că şi acum ca şi înainte, atât cu puterea, cât şi cu purtarea de grijă, acelaşi Dumnezeu este în veci”.
Acestea le-a grăit cuviosul cu nădejde şi îndată s-au împlinit cuvintele lui; precum de demult lui Avraam i-a stat de faţă – în Muntele Horeb -, berbecele gata spre jertfă, aşa şi acestui fericit stareţ, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu i s-au gătit toate cele de trebuinţă. Căci, apunând soarele, a venit un iubitor de Dumnezeu la peştera lor, aducând de la casa lui, pustnicilor din pustie, doi catâri încărcaţi cu fel de fel de hrană şi cu prescuri şi vin, spre săvârşirea dumnezeieştilor Taine.
Văzând acestea, ucenicii fericitului, s-au bucurat şi au cunoscut de ce dar s-a învrednicit de la Dumnezeu stareţul lor. Deci, au prăznuit cu veselie Paştele, iar hrana adusă le-a fost destulă în cele cincizeci de zile. După aceea, fiind iarăşi lipsă de hrană, fraţii se mâhneau, chinuindu-se de foame.
Un oarecare bărbat bogat făcea într-acea vreme milostenii multe tuturor mănăstirilor celor din Palestina, iar locaşul lui Teodosie, care era în peşteră, îl trecea cu vederea, neştiindu-l, şi prin acesta Dumnezeu îi încerca credinţa; deci, supărau fraţii pe părintele că şi pe sine şi pe dânşii să se facă cunoscuţi înduratului bogat, ca să ia şi ei, ca şi celelalte mănăstiri, milostenie spre hrană.
Cuviosul Teodosie, nevoind nicidecum să fie cunoscut de cineva din mireni şi nădăjduind nu spre oameni, ci spre Dumnezeu, care deschide mâna Sa şi satură pe tot cel viu de bunăvoie, mângâia pe ucenicii săi şi-i învăţa că în răbdare să aştepte mila lui Dumnezeu, nădăjduind spre Acela Care satură tot sufletul cel flămând; pentru că, dacă dă hrană dobitoacelor celor necuvântătoare şi puilor corbilor, celor ce-l cheamă pe El, cu atât mai vârtos făptura Sa cea înţelegătoare şi cuvântătoare nu o va lipsi de hrana cea trebuincioasă.
Astfel, mângâind sfântul pe fraţii cei împuţinaţi cu sufletul, a venit cineva la el, aducând un dobitoc încărcat cu multe bucate, şi acela mergea nu la peştera lui Teodosie, ci aiurea, ca să dea bucatele ce aducea; iar când era aproape de peşteră şi voia să treacă de ea, dobitocul a stat şi nu mergea mai departe din loc; deşi era bătut de stăpânul său, totuşi stătea nemişcat în loc, ca piatra; deci, cunoscând omul acela că voia lui Dumnezeu şi puterea nevăzută ţineau dobitocul de stătea nemişcat, i-a slăbit frâul şi l-a lăsat ca să meargă unde va voi. Dobitocul, ca şi cum ar fi fost tras cu mâna, a mers drept la locaşul Cuviosului Teodosie, care era în peşteră. Deci, cunoscând omul bunăvoire a Domnului şi purtarea de grijă pentru robii Săi, a dat toate bucatele cuviosului stareţ şi ucenicilor lui. Într-acea vreme au încetat ucenicii sfântului a se mai împuţina cu sufletul şi se sârguiau să fie râvnitori nădejdii şi credinţei celei tari către Dumnezeu, precum şi către părintele lor.
Înmulţindu-se fraţii în toate zilele, pentru că izvoarele darurilor de care era plin Sfântul Părinte chema la sine multe suflete care iubeau fapta bună, pe care ar putea cineva să-i numească cerbi înţelegători şi doritori de izvoarele cele duhovniceşti; căci mulţi senatori şi bogaţi au venit să locuiască cu dânsul. Însă peştera fiind strimta pentru a încăpea atât de mulţi, fraţii rugau pe cuviosul ca să lărgească mănăstirea afară de peşteră şi să facă loc mai mare oilor celor cuvântătoare. Ei ziceau: „Nu te îngriji, părinte, de cele pentru zidirea mănăstirii, ci numai porunceşte, căci mâinile noastre sunt de ajuns”.
Atunci văzând sfântul că este silit să fie păstor la o turmă mai mare şi se tulbură liniştea, se muncea de felurite gânduri, pe de o parte nevrând să lase liniştea, ca pe o adevărată maică, iar pe de alta îngrijirea pentru fraţi o socotea a fi mai mare lucru; pentru că omul este dator să vieţuiască nu numai pentru el însuşi, ci mai mult pentru aproapele, pentru care lucru însuşi Hristos Domnul a fost pildă, adunând ucenici şi apoi, fiind păstor oilor celor cuvântătoare, Şi-a pus chiar sufletul pentru dânsele.
Acestea gândind Cuviosul Teodosie, nu pricepea de ce să se ţină? De linişte, ori de grijă pentru mântuirea fraţilor; deci, uneori se ducea cu gândul la una, iar alteori spre cealaltă. Atunci, ce a făcut fericitul? Toate le-a îndreptat spre Dumnezeu, Care poate pe amândouă să le aducă spre folos; pentru ca şi de roadele liniştii să nu se păgubească, şi nici plata pentru mântuirea şi îngrijirea fraţilor să n-o lase. De vreme ce nu în singurătatea trupului, ci în bunăstare şi în alinarea inimii, se săvârşeşte viaţa monahicească.
Cuviosul avea în minte şi proorocia Sfântului Simeon Stîlp-nicul, care îi proorocise despre păstorirea oilor celor cuvântătoare.
Însă el încredinţa voii lui Dumnezeu lucrul ce avea să înceapă şi Lui se rugă ca să-i arate cu încredinţare, de îi va fi plăcută zidirea mănăstirii, şi cu semn de minune să-i arate locul pe care să se pună temeliile locaşului.
Luând o cădelniţă şi umplând-o de cărbuni stinşi, a pus tămâie şi umbla prin pustie, rugându-se astfel:
„Dumnezeule, Cel ce prin multe şi mari minuni ai încredinţat pe Israel şi pe plăcutul Tău Moise, prin felurite semne, ca să primească începătoria peste poporul Tău; după aceea toiagul l-ai prefăcut în şarpe, iar mâna ai umplut-o de lepră şi apoi ai însănătoşit-o; Cel ce ai schimbat apa în sânge şi sângele iarăşi în apă cu înlesnire l-ai prefăcut; Cel ce ai dat lui Ghedeon prin lina semnul biruinţei, Făcătorule al tuturor şi Atotţiitorule; Cel ce lui Iezechia, prin umbra cea întoarsă înapoi pe trepte, i-ai încredinţat adăugire de viaţă; Cel ce rugăciunile lui Ilie le-ai ascultat şi foc din cer ai trimis, pentru întoarcerea necredincioşilor şi ai ars lemnele, jertfele şi pietrele; Tu şi acum acelaşi Dumnezeu eşti, ascultă-mă pe mine, robul Tău, şi-mi arată locul unde va fi plăcut Stăpânirii Tale, ca să se ridice sfânta biserică şi să se facă locaş robilor Tăi şi ucenicilor mei. Vei arăta aceasta cu adevărat, în locul unde se vor aprinde aceşti cărbuni de la sine, în slava Ta, spre cunoştinţa multora şi spre încredinţarea adevărului”.
Acestea şi altele asemenea grăindu-le în rugăciune, înconjura locurile pe care le vedea, unele mai cuviincioase decât altele pentru mănăstire; şi a ocolit mult pământ pustiu până la locul ce se numea Cutil şi până la malurile iezerului celui cu smoală, având acei cărbuni stinşi în cădelniţă. Când a văzut că nu se aprind, nici dorirea lui nu se împlinea, a gândit să se întoarcă la peşteră.
Deci, întorcându-se şi nefiind departe de peşteră – o! cine va lăuda după vrednicie puterea Ta, Nemuritorule Împărate! -, îndată a ieşit din cădelniţă fum binemirositor, căci cărbunii s-au aprins. Atunci a cunoscut sfântul că acela este locul unde binevoieşte Dumnezeu să zidească locaşul, arătând nu cu graiul, ci prin minune. Îndată ucenicii sfântului s-au apucat de lucru, punând temelia; apoi au zidit biserica, chiliile, ograda şi locaş larg degrabă au făcut, cu ajutorul Celui Preaînalt; deci, lavra Cuviosului Teodosie s-a făcut vestită şi slăvită şi într-însa s-a început viaţă de obşte.
A dat Domnul în lavra aceea toată îndestularea, încât cei ce locuiau într-însa se îmbogăţeau nu numai cu duhovniceşti bogăţii de lucruri bune, ci şi de cele trupeşti nu se simţea trebuinţă; şi era acolo odihna nu numai a monahilor, ci şi a mirenilor, străinilor, călătorilor, săracilor, scăpătaţilor, bolnavilor şi neputincioşilor. Deoarece Cuviosul Teodosie era milostiv, iubitor de oameni şi îndurat, arătând că este din inimă tuturor părinte, tuturor prieten iubit, tuturor rob şi slujitor osârdnic, curăţind rănile bolnavilor, mângâind pe cei leproşi, adăpându-i şi făcându-le toată slujirea.
Apoi arăta mare dragoste spre cei ce veneau de pretutindeni, ospătându-i, odihnindu-i şi cu toate trebuinţele îndestulîndu-i; astfel, cuviosul era adăpostire de obşte a tuturor, de obşte primitor, de obşte casă, de obşte ospăţ, de obşte vistierie a neputincioşilor, flămânzilor, săracilor şi a străinilor; pentru că toţi se îndulceau de dragostea aceluia, de milă şi de îndurările sale şi nu era nimeni trecut cu vederea de dânsul. Aceasta au văzut-o cei ce slujeau la mese în mănăstire, căci uneori se întâmplă a se pune 100 de mese într-o zi, pentru toţi cei ce veneau, străini şi săraci; atât era de iubitor de străini Cuviosul părinte Teodosie.
Dar Dumnezeu Însuşi, fiind dragoste şi văzând atâta dragoste către aproapele în plăcutul Său, i-a binecuvântat mănăstirea lui; căci într-însa, fiind puţină hrană, se înmulţea nevăzut şi sătura multe mii de oameni.
Odinioară, fiind foamete în Palestina şi mulţime de săraci şi scăpătaţi adunându-se de pretutindeni la porţile mănăstirii, ca să-şi ia obişnuita milostenie, ucenicii s-au întristat şi au spus fericitului că n-au atâta hrană ca să dea tuturor care cereau; iar el, căutând cu mâhnire asupra lor, le-a defăimat necredinţa şi le-a zis: „Îndată să deschideţi porţile, ca toţi să intre”. Deci, intrând săracii şi scăpătaţii, au şezut la rând. Cuviosul a poruncit ucenicilor ca să pună pâine înaintea lor şi, mergând ucenicii mâhniţi la cămara cu pâine, crezând că nu vor afla nimic: o! minune, deschizând cămara, au găsit-o plină de pâini, pentru că mâna lui Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor, a umplut-o pentru credinţa robului Său.
Atunci fraţii au lăudat pe Dumnezeu pentru o minune ca aceasta şi s-au minunat de nădejdea cea mare a părintelui lor. Făcându-se praznic în mănăstirea lor, în ziua Adormirii Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, şi la praznic venind mult popor şi nefiind bucate îndeajuns pentru toată mulţimea, Cuviosul Teodosie căutând spre cer şi puţine pâini binecuvântând, a poruncit să le pună înaintea mulţimilor; înmulţindu-le Dumnezeu, a săturat poporul, precum s-a săturat odinioară din cele cinci pâini, ba încă şi pentru cale şi-au luat merinde.
Fraţii, adunând prisosul rămas, multe coşniţe au umplut, pe care păstrându-le, au mâncat din ele mult timp. De multe ori, mii de oameni fiind adunaţi la mănăstire, încât se părea că nici fântânile nu vor fi destule spre adăparea atâtor suflete, toţi erau hrăniţi cu mâinile hrănitorului celui milostiv. Apoi a zidit cuviosul multe case pentru străini şi multe bolniţe, pentru monahi şi deosebite pentru mireni, precum şi pentru cei prea îmbătrâniţi în osteneli. Ba încă cerceta şi pe cei ce erau în munţi şi în peşteri şi se îngrijea de dânşii ca un tată de copiii săi, miluindu-i cu îndurările. Drept aceea, le purta de grijă de toate câte trebuiau corpului şi sufletului, învăţându-i şi dojenindu-i şi pe mulţi izbăvindu-i de înşelăciunea satanei.
Dar în locaşul cuviosului erau fraţi nu numai de un neam şi de o limbă, de aceea a făcut şi alte biserici în care fiecare neam să binecuvânteze pe Dumnezeu în graiul său. Drept aceea, în biserica cea mare a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu erau grecii, într-a două erau iviriţii, iar într-a treia armenii, care cântau în limbile lor rânduiala bisericească, de şapte ori pe zi, după cum zice David: De şapte ori în zi Te-am lăudat, Doamne.
Însă pentru cei bolnavi biserică era deosebită. În vremea împărtăşirii cu Preacuratele Taine, toţi fraţii din toate bisericile se adunau în biserica cea mare, în care cântau grecii, şi împreună se împărtăşeau.
Deci, toţi fraţii petrecători aici, fiii cuviosului părinte, pe care duhovniceşte i-a născut şi în învăţătură păstoreşte i-a crescut şi la faptă bună i-a povăţuit, erau în număr de 693, din care mulţi erau conducători de la alte mănăstiri, învăţându-se aici ocârmuirea cea bună de la Sfântul Teodosie, cel plin de duhovnicească înţelepciune, care îşi păştea turma, nu certând-o cu toiagul, ci cu cuvântul păstorind-o; adică cu cuvântul cel dres cu sare, care mişca sufletul şi străbătea până la adâncul minţii; căci cu cuvântul şi cu fapta învăţa singur, făcându-se pildă a turmei. Pentru aceea, când sfătuia cu dragoste sau certă pe cineva, era înfricoşător. Cu toate acestea era iubit de toţi şi dulce la vorbă.
La dânsul era minunat şi lucrul acesta, că fiind neînvăţat în înţelepciunea cea din afară, nici iscusit în cărţile elineşti, dădea învăţătură cu atâta îndestulare de cuvinte, încât nici dacă ar fi îmbătrânit cineva în cărţi şi ar fi străbătut desăvârşit învăţătura retoricească cu vorbire frumoasă, nu putea să se asemene lui. Pentru că învăţa nu din înţelepciunea cea omenească, ci din darul lui Dumnezeu, care grăia către dânsul precum către proorocul Ieremia în taină: Iată, am dat cuvintele Mele în gura ta.
Apoi, fericitul grăia de la dânsul multe cuvinte alese, iar altele din cuvintele apostoleşti, din aşezămintele Sfinţilor Părinţi şi din cuvintele cele pustniceşti ale Marelui Vasile, al cărui urmaş era cu viaţa, şi râvnitor al Scripturilor celor de Dumnezeu înţelepţite, ale acestui sfânt. Este bine şi de folos să pomenim o învăţătură a lui, din cele multe şi mari; adică această:
„Rogu-mă vouă, fraţilor, zicea el, pentru dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, care S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, să ne îngrijim de sufletele noastre, să ne întristăm pentru deşertăciunea acestei vieţi trecătoare, să ne îndreptăm spre cele viitoare, în mărirea lui Dumnezeu şi a Fiului Său; să nu petrecem în lenevire şi slăbănogire, trecându-ne vremea de astăzi în trândăvie şi amânând începerea lucrului celui bun până mâine, că nu cumva să fim aflaţi fără fapte bune, de către Cel Care cere sufletele noastre şi ne vom lipsi din cămara cea de bucurie; atunci în deşert vom plânge pentru vremea vieţii cea trecută rău, tânguindu-ne, când nici un folos nu va fi celor ce se căiesc. Acum este vremea bine primită; acum este ziua mântuirii, acesta este veacul pocăinţei, iar cel viitor al răsplătirii. Acesta este al lucrării, iar acela al răsplătirii. Acesta este al răbdării, iar acela al mângâierii.
Acum Dumnezeu este ajutător al celor ce se întorc din calea cea rea, iar atunci va fi înfricoşător întrebător al faptelor omeneşti, al cuvintelor şi al gândurilor, înaintea Căruia nu este cu putinţă a se tăinui. Acum să ne îndulcim de îndelunga Lui răbdare, iar atunci vom cunoaşte dreapta Lui judecată, când vom învia, unii spre muncă veşnică, iar alţii spre viaţa veşnică; şi vom lua fiecare după faptele noastre. De ce întârziem dar să ne supunem lui Hristos, Celui ce ne-a chemat în cereasca Lui împărăţie? Oare să nu ne trezim? Oare să nu ne întoarcem de la viaţa cea deşartă, spre evangheliceasca desăvârşire?
Va veni ziua Domnului cea înfricoşată şi de spaimă, în care cei ce vor fi de-a dreapta lui Dumnezeu şi prin fapte bune se vor apropia de El, vor fi primiţi în Împărăţia cerească, iar pe cei de-a stânga, care vor fi lepădaţi pentru lipsa faptelor bune, îi va acoperi focul gheenei, întunericul cel veşnic şi scrâşnirea dinţilor.
Noi zicem că suntem doritori de cereasca împărăţie, iar pentru ca s-o câştigăm nu ne îngrijim; şi neostenindu-ne câtuşi de puţin la împlinirea poruncilor Domnului, în deşertăciunea minţii noastre nădăjduim să câştigăm cinstea cea întocmai ca a acelora care până la moarte s-au nevoit împotriva păcatului”.
Aşa învăţând cuviosul pe ucenicii săi, îi povăţuia să aibă multă sârguinţa spre mântuire. Însă acum este vremea să pomenim şi de râvna lui pentru dreapta credinţă; pentru că, deşi era blând cu obiceiul către toţi, însă unde se făcea nedreptate dreptei credinţe, acolo el era ca un foc arzător sau ca o sabie tăietoare, armă nebiruită asupra celui potrivnic.
În acea vreme împărăţea Anastasie (491-518), cel ce luase sceptrul după Leon cel Mare (457-474) şi după Zenon (474-491); împărăţia aceluia se părea ca un răi de plăcere, dar mai pe urmă s-a arătat ca un câmp pustiu, pentru că se făcuse ca unii din păstorii care risipesc şi pierd turma lor şi cu apă tulbure îşi adapă oile, fiindcă s-a vătămat cu eresul lui Eutihie şi al lui Sever cel fără de minte; astfel, tulbura Biserica lui Dumnezeu, lepădând al patrulea Sinod sobornicesc al Sfinţilor Părinţi, cel din Calcedon (451); apoi izgonea pe episcopii cei dreptcredincioşi de pe scaunele lor, iar pe cei rău slăvitori îi punea în locurile acelora; precum şi pe mulţi din cei dreptcredincioşi plecându-i spre a sa rătăcire, pe unii cu îngroziri, iar pe alţii cu cinste şi cu daruri.
Acela a îndrăznit cu meşteşugul lui cel înşelător a se atinge şi de acest stâlp nemişcat întru credinţă, de Cuviosul părintele nostru Teodosie. Vicleşugul era astfel: Anastasie a trimis 30 de litre de aur cuviosului, ca şi cum ar fi spre hrană şi îmbrăcămintea săracilor şi spre trebuinţa bolnavilor, iar în fapt el vina voinţa cuviosului pe care toată Palestina îl ascultă şi sfatul său îl urmă; iar marele părinte, cunoscând vicleşugul împăratului, s-a făcut ca un vultur zburător în nori, neajuns de nimeni, căci cuviosul mai ales vina pe împărat, care voia să-l prindă pe el.
Deci, aurul cel trimis nu l-a lepădat, ca să nu arate că defaimă credinţa împăratului şi să nu dea pricină mâniei lui; ba încă prin milostenia făcută din aurul acela să-i mijlocească de la Dumnezeu milă, povăţuindu-l pe calea cea dreaptă. Dar întru nimic n-a sporit milostenia, de vreme ce nu cu dreptate, ci cu vicleşug a fost trimis aurul. Însă împăratul nădăjduia să aibă pe Teodosie la un gând cu sine, de vreme ce luase aurul, dar deşartă i-a fost nădejdea lui.
Pentru că venind vremea în care împăratul, prin scrisorile sale, cerea de la cuviosul mărturisirea credinţei – însă o mărturisire cum el nădăjduia, unită cu a lui Eutihie şi a lui Sever -, atunci cuviosul, adunând pe toţi cetăţenii pustiului, ca un bărbat puternic şi povăţuitor de oaste duhovnicească, a stat cu tărie împotriva păgânătăţii eretice.
Împăratului i-a răspuns prin scrisoare astfel: „Când aceste două ne stau în faţă, împărate, adică, ori cu urâciune voind a vieţui fără minte, ori a muri cu cinste, urmând dogmelor celor drepte ale sfinţilor, să ştii că moartea mai mult o cinstim, pentru că nu primim dogmele cele noi, ci urmăm aşezămintele părinţilor celor care au fost mai înainte; iar pe cei care voiesc a născoci altele, pe aceia cu dreaptă credinţă îi lepădăm şi îi dăm blestemului şi din cei hirotoniţi de cei fără de minte, nu primim pe nici unul. Să nu ne fie nouă aceasta, Hristoase, Împărate!
Iar de s-ar întâmpla ceva într-aceasta, punând martor al adevărului pe Dumnezeul cel hulit de dânşii, împotrivă vom sta până la sânge; şi precum pentru patrie, astfel şi pentru dreapta credinţă ne vom pune cu plăcere sufletele noastre, chiar de am vedea Sfintele Locuri pierdute prin foc. Pentru că, ce trebuinţă este numai de nume, adică să se numească locuri sfinte, când acea sfinţenie suferă de la eretici ocară cu fapta. Drept aceea, noi nicidecum nu voim, nu numai să grăim, dar nici să gândim ceva împotriva sfintelor soboare a toată lumea. Dintre care cel dintâi a fost împodobit cu trei sute optsprezece părinţi, care s-au adunat la Niceea, contra lui Arie şi anatemei dându-l pe ticălosul acela, l-au înlăturat de la trupul Bisericii, de vreme ce necredinciosul dogmatiza pe Fiul lui Dumnezeu străin de fiinţa Tatălui şi aducea dogmele nedreptei credinţe.
Al doilea sinod, prin îndemnarea dumnezeiască s-a adunat la Constantinopol, contra lui Macedonie, care grăia hule asupra Duhului Sfânt. Al treilea s-a adunat la Efes, contra lui Nestorie cel cu limba necurată, care hulea trupul lui Hristos cel luat din Preacurata Fecioară. După aceasta s-a adunat în Calcedon soborul celor trei sute trei zeci de purtători de Dumnezeu părinţi, care au grăit întocmai cu sinoadele cele dintâi, iar pe cele grăite de cei de mai înainte le-au întărit; apoi, pe ticălosul şi hulitorul Eutihie, împreună cu Dioscor, l-a înlăturat de la sfinţitul şi bisericescul trup şi apostoleasca credinţă au întărit-o; iar pe tot cel ce gândea cele potrivnice l-a socotit străin de Biserica lui Hristos.
În faţa acestor sinoade să se aprindă asupra noastră foc, să se ascută sabie şi moartea cea mai amară să ne pună nouă în faţă, iar mai ales, de se poate, nenumărate morţi să fie, noi nicidecum nu ne vom lepăda de dreapta credinţă adevărată, nici prin eres nu vom necinsti cele ce părinţii bine le-au primit. Martori să ne fie sudorile şi nevoinţele cele multe, pe care le-au suferit Sfinţii Părinţi pentru credinţă. Ci acelea vor rămâne tari şi nemişcate pentru noi, ca şi pentru aceia cărora cu cuviinţă este a urma pe Dumnezeu, iar pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea, să fie povăţuitoare şi păzitoare stăpânirii tale.”
Cu această scrisoare cuviosul a arătat râvna sa pentru dreapta credinţă. Citind această împăratul, s-a ruşinat şi s-a mai potolit puţin; apoi şi războiul cel dinăuntru asupra celor dreptcredincioşi a încetat o vreme. După aceea, a scris cuviosului cu smerenie, aruncând asupra altora pricina tulburării bisericeşti, zicând: „La acest lucru nou nu suntem noi pricinuitori, omule al lui Dumnezeu, pentru care cu îndrăzneală chemăm ca martor ochiul lui Dumnezeu cel atotvăzător; ci de la aceia iese atâta tulburare, care mai mult decât alţii se cădea să cinstească dogmele. Căci ei, dorind fiecare ca să se arate şi cu cuvântul şi cu vrednicia mai întâi, unul pe altul se întrec şi caută să ne atragă şi pe noi către ei. Înştiinţat lucru să fie cuvioşiei tale, că unii din monahi şi din clerici, părându-li-se a înţelege drept nişte sminteli ca acestea, au pornit sârguindu-se, precum am zis, ca să se arate pe ei mai întâi”.
După aceasta, trecând puţină vreme, iarăşi s-a întărâtat împăratul, având nestatornicie, şi s-a ridicat asupra dreptei credinţe. Deci, iarăşi s-au dat în toate părţile, cum şi în sfânta cetate a Ierusalimului, porunci împărăteşti, care lepădau sfintele soboare, dar mai ales pe cel din Calcedon. Atunci, iarăşi s-a arătat duhovnicescul ostaş, Cuviosul Teodosie, care era acum bătrân cu anii, însă avea putere de tânăr. Căci toţi de frică tăcând şi cei mai mulţi învoindu-se cu împăratul, cuviosul venind din locaşul său, a intrat în sfânta biserică cea mare a Ierusalimului; apoi, urcându-se acolo unde este obiceiul preoţilor a face citire către popor şi cu mâna făcând semn de tăcere, cu mare glas a strigat: „Dacă nu socoteşte cineva pe cele patru sfinte sinoade a toată lumea, întocmai ca şi pe cele patru Evanghelii, anatema să fie”.
Acestea zicându-le, ca un înger a înspăimântat pe popor şi nici unul din potrivnici n-a îndrăznit să zică vreun cuvânt. Apoi, chemând pe ucenicii săi cei mai aprinşi în credinţă, umbla prin cetăţi şi prin sate, pierzând eresul şi întărind bună credinţă. Aflând împăratul despre acest lucru, l-a pedepsit cu izgonire, neştiind ticălosul că se apropia sfârşitul său. Deci, cuviosul a fost trimis în surghiun, iar împăratul Anastasie în curînd s-a lipsit de viaţa cea pământească, vremelnică. Atunci, îndată mărturisitorul lui Hristos, Teodosie, s-a întors în locaşul său, împreună cu toţi ceilalţi care au pătimit izgoniri pentru dreapta credinţă. Agapit, episcopul Romei vechi şi Efrem, episcopul Antiohiei, au scris către dânsul, fericindu-l cu multe laude pentru răbdarea ce a arătat şi pentru izgonirea ce a suferit pentru adevărata credinţă, încât era gata să sufere şi moarte.
Acum este vremea să trecem la povestirea minunilor Sfântului Teodosie.
În timpul acela, când porunca pagină a împăratului Anastasie se punea de faţă, în cetatea Ierusalimului erau adunaţi toţi părinţii din locaşurile Palestinei. Cuviosul Teodosie, precum am zis, venind acolo cu ucenicii săi, şi tot soborul acesta fiind în locul ce se cheamă Ierotion. În acel loc este un scaun mare, zidit de marele Constantin, unde în toţi anii se făcea înălţarea cinstitei Cruci a Domnului.
Atunci, o femeie oarecare, având în sinurile sale o durere pe care doctorii o numeau carchin (cancer), pătimind de multă vreme şi neavând nici o uşurare de la ei, a venit acolo şi stătea întristată aproape de ceata sfinţilor; apoi, apropiindu-se de unul din ei (acesta era Cuviosul Isidor, care mai pe urmă a fost egumen al locaşului Suchiei), i-a arătat, plângând, boala să şi l-a întrebat dacă este în acel sobor Cuviosul Teodosie şi cum este el la chip. Isidor i-a arătat cu degetul pe sfânt; deci, ea mergând către dânsul, nu într-alt chip, ci ca şi femeia aceea căreia îi curgea sânge şi care s-a atins de marginea hainei Domnului, aşa şi dânsa şi-a descoperit pieptul şi s-a atins în taină de haina monahicească ce era pe cuviosul şi îndată a câştigat tămăduire.
Aceasta nu s-a tăinuit de cuviosul, căci întorcându-se către femeie, i-a zis: „Îndrăzneşte fiică, căci Stăpânul meu a zis: Credinţa ta te-a mântuit”. Fericitul Isidor cu sârguinţă a alergat la femeie, vrând să vadă minunea ce se făcuse; şi a văzut că nici un semn nu se mai afla în acel loc, unde erau rănile netămăduite.
După moartea împăratului Anastasie şi după întoarcerea din surghiun a cuviosului părinte, obiceiul lui era ca să meargă în Betleem pentru rugăciuni. Odinioară, vrând să se odihnească de oboseală, s-a abătut din cale la locaşul Cuviosului Marchian; iar el, cu dragoste primind pe doritul oaspete, nu avea cu ce să-l ospăteze – pentru că într-acea vreme nu avea nici pâine, nici grâu, şi după îndestulată vorbă duhovnicească, când a fost vremea mesei, Marchian a poruncit ucenicilor săi ca, fierbând linte, s-o pună înaintea lor.
Teodosie, înţelegând sărăcia cea mare în care se afla Marchian, a poruncit ucenicilor săi să aducă pâinile ce le adusese de acasă în traistă pentru călătorie şi să le pună înainte. Plecând ucenicii, Cuviosul Marchian a zis către Cuviosul Teodosie: „Să nu te superi pentru aceasta părinte, că ţi-am făcut ospăţ sărac, nici să te mâhneşti că n-am pus pâine înainte, pentru că suntem foarte mult lipsiţi şi n-avem grâu nicidecum”.
Zicând el aceasta, minunatul Teodosie a căutat spre barba lui Marchian şi a văzut un grăunte de grâu, care nu se ştie de unde căzuse în barbă, pe care luându-l încetişor cu dreapta şi cu faţa veselă zâmbind, i-a zis: „Iată grâul; deci cum ziceţi că grâu nu aveţi?” Fericitul Marchian luând cu bucurie grăuntele din mâinile lui Teodosie, ca pe o sămânţă bine roditoare, a poruncit să-l ducă în jitniţă, crezând că binecuvântarea Sfântului Teodosie, fără osteneală, va aduce rod mai mult decât holdele cele lucrate.
Aceasta s-a şi întâmplat, pentru că a doua zi după plecarea lui Teodosie, ucenicii vrând să deschidă uşile jitniţei, au găsit-o plină cu grâu, încât nici uşile nu se puteau deschide. Deci, Marchian a trimis la Cuviosul Teodosie, înştiinţându-l despre minunea ce se făcuse, mulţumindu-i pentru înmulţirea grâului. Cuviosul i-a răspuns: „Nu eu, ci tu, părinte, ai înmulţit grâul, căci din barbă ta s-a luat acel grăunte”.
Altă dată o femeie cinstită din Alexandria a venit la locaşul Cuviosului Teodosie, cu micul său fiu, care văzând pe sfântul părinte de departe, a strigat către mama sa, arătând cu degetul spre fericitul: „Acesta m-a izbăvit de înecare în puţ, ţinându-mă de mână ca să nu mă afund în apă”. Iar mama, căzând la picioarele cuviosului, a zis: „Pruncul acesta, jucându-se cu alţii, a căzut din nebăgare de seamă în puţul cel mai adânc şi socoteam că s-a înecat acolo şi a murit.
Deci, tânguindu-ne pentru dânsul ca după un mort, am slobozit un om în puţ, ca să scoatem din apă trupul pruncului, iar el s-a aflat viu, şezând deasupra apei. Mirându-ne, şi întrebându-l cum de nu s-a afundat în apă, el ne-a spus că un monah bătrân, arătându-se, l-a apucat de mână şi-l ţinea deasupra apei. Deci, eu de atunci luându-mi pruncul, înconjor cetăţile, satele, munţii şi pustiile, până ce voi afla pe acel părinte; şi iată te-am aflat pe cuvioşia ta, pe care te-a cunoscut pruncul meu, cel mântuit de înecare prin tine”.
O altă femeie, pătimind grele dureri în toţi anii după naşterea copiilor pe care îi năştea morţi, deşi mult roditoare, tot nu avea fii; ea era mult roditoare, căci năştea adeseori, dar fără fii, căci rodul era mort mai înainte de a ieşi din pântece. Deci, a rugat cu lacrimi pe Cuviosul părinte Teodosie, ca şi el să se roage pentru dânsa, să înceteze pierzarea fiilor care se nasc dintr-însa şi să i se uşureze durerile cele grele.
L-a mai rugat pe cuviosul, că de va naşte vreun prunc de parte bărbătească, să-i dea voie, să-i pună numele Teodosie. Că zicea: „De vei porunci ca acela care are să se nască din mine să se cheme cu numele tău, nădăjduiesc că va fi viu pruncul”.
Cuviosul s-a învoit la cererea ei şi a făcut rugăciune către Dumnezeu cu dinadinsul pentru dânsa; când era să nască, n-a avut durerile de mai înainte, ci a născut mai uşor, şi cel născut era viu şi de parte bărbătească; apoi l-a numit cu numele cuviosului; iar înţărcîndu-l şi mai crescând puţin, l-a dus în locaşul cuviosului părinte şi l-a dat lui Dumnezeu spre călugărie.
Asemenea şi altă femeie din Betleem, întristându-se pentru copiii săi, care mureau, când a numit pe pruncul născut după numele cuviosului, l-a avut viu şi a crescut sănătos cu trupul, făcându-se om iscusit, fiind un zidar ales.
Odată supărau pe oameni în Palestina omizile şi lăcustele, dar cuviosul era foarte bătrân în acea vreme, neputând nici a umbla; însă a poruncit ucenicilor să-l aducă în câmp, unde se făcea pierzarea roadelor pământului; acolo a certat lăcustele şi omizile, zicând: „Aşa vă porunceşte vouă Stăpânul vostru cel de obşte al tuturor, să nu pierdeţi ostenelile omeneşti şi să nu mâncaţi hrana săracilor”. Îndată lăcustele s-au dus ca un nor, iar omizile au pierit.
Altă dată fraţii aveau trebuinţă de haine, încât erau foarte lipsiţi şi dezbrăcaţi şi-l supărau pe cuviosul, venind la el; iar el nu avea ce să le dea, ca să-şi cumpere haine şi-i era milă. Însă după făgăduinţa Stăpânului a toate, grăia către dânşii: Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, căci toate celelalte se vor adăuga vouă; pentru că Tatăl vostru cel ceresc ştie de ce aveţi trebuinţă mai înainte de cererea voastră.
Aşa mângâind sfântul pe fraţi, a venit un bărbat necunoscut de nimeni, care nici n-a spus cine-i şi de unde este. Acesta a dat cuviosului o sută de galbeni pentru trebuinţa mănăstirească şi s-a dus. Cuviosul, mulţumind lui Dumnezeu pentru o purtare de grijă ca aceea, a dat galbenii pentru îmbrăcămintea fraţilor şi s-au îndestulat toţi cu haine multă vreme.
Iulian, păstorul Bisericii Vostriei, care la începutul vârstei sale învăţase de la cuvios citirea cărţilor, a spus despre dânsul: „Am venit odată – zice el -, cu cuviosul părinte în Vostria; şi iată o femeie vestită cu răutatea, întâmpinându-ne, a căutat spre cuvios cu mânie şi l-a numit înşelător şi mincinos; dar îndată a ajuns-o pedeapsa lui Dumnezeu, căci, deodată căzând, a murit.
Mi s-a întâmplat, spunea acelaşi Iulian, a merge pe lângă o mănăstire în care erau monahi cuprinşi de eresul lui Sever, care, văzându-ne, au început a da în toaca bisericii spre adunarea fraţilor, mai înainte de obişnuita vreme a cântării; iar cuviosul, înţelegând că vrea să ne facă oarecare asupreală, s-a aprins cu dreaptă mânie şi prooroceşte a zis cuvântul Stăpânului nostru Hristos: Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească. N-a zăbovit împlinirea cuvintelor sale, căci, puţină vreme trecând, au năvălit agarenii (arabii) noaptea la mănăstirea aceea, şi, luând toate ce se aflau într-însa şi robind pe toţi monahii, au ars mănăstirea şi s-a risipit acel loc, după proorocia sfântului.
Un comite al ostaşilor greci de la răsărit, care se numea Chiric, îndrăzneţ la războaie şi cucernic spre Dumnezeu, mergând asupra perşilor, s-a dus mai întâi în Ierusalim să se închine la Sfintele Locuri şi să câştige ajutorul lui Dumnezeu asupra vrăjmaşilor; el a venit şi în locaşul lui Teodosie, de vreme ce, străbătând pretutindeni slavă pentru sfinţenia cuviosului părinte, îi atrăgea pe toţi la dânsul. Drept aceea, vorbind mult cu sfântul, s-a folosit de la dânsul; pentru că a auzit din sfinţita lui limbă ca să nu nădăjduiască numai spre arcul său, nici să se bizuiască pe zecile de mii de ostaşi, ci pe unul Dumnezeu să-L ştie de ajutător şi să nădăjduiască spre puterea Lui nebiruită, căruia şi este cu înlesnire să facă aceasta: adică, unul să gonească o mie, iar doi să biruiască zeci de mii.
Dintr-o învăţătură că aceasta, comitele acela a câştigat mare dragoste către sfânt şi a cerut de la dânsul rasă pe care o purta, s-o aibă ca pe o pavăză în războaie. Deci, când oastea grecească a luptat cu perşii şi se făcea mare măcel, comitele fiind îmbrăcat în rasa Cuviosului Teodosie, era nevătămat de săgeţi, de suliţe şi de săbii şi a arătat multă vitejie.
După sfârşitul războiului, a venit iarăşi la cuviosul şi i-a spus: „Pe tine însuţi, părinte, te-am văzut ajutându-mi în război şi făcându-mă înfricoşat vrăjmaşilor, până ce am biruit puterea persană”. Nu numai comitelui aceluia s-a arătat marele nostru părinte, fiind departe, ci şi la alţi mulţi se arăta în multe locuri, aducându-le grabnic ajutor; unora în corăbii, primejduindu-se în mijlocul valurilor şi al furtunilor, altora prin pustietăţi rătăcind şi altora, scoţându-i din gurile fiarelor sălbatice. Drept aceea, unora în vis, iar altora în vederea ochilor le stă în faţă, scoţându-i din primejdii.
Dar nu numai oamenilor le era grabnic ajutător, ci şi dobitoacelor celor necuvântătoare; astfel, odată un străin mergea cu catârul şi întâmpinându-l în cale un leu, s-a repezit la catâr, neuitându-se spre om, vrând să rupă şi să mănânce catârul; deci, omul tremurând, a chemat cu mare glas numele cuviosului, zicând: „Ajută-mi, omule al lui Dumnezeu, Teodosie”. Atunci leul, auzind de numele sfântului, s-a întors şi a fugit în pustie.
Să pomenim ceva şi despre înainte-vederea cuviosului. El a poruncit odată, nu cu mult înainte de sfârşitul său, ca să lovească în toacă spre adunarea fraţilor. Adunându-se fraţii la dânsul, a suspinat, a lăcrimat şi le-a zis: „Este trebuinţă a ne ruga, părinţilor şi fraţilor, este trebuinţă a ne ruga, căci văd că mânia lui Dumnezeu s-a pornit spre partea Răsăritului”.
După aceasta, trecând şase sau şapte zile, s-a auzit că a căzut Antiohia în urma unui mare cutremur al pământului şi a căzut chiar în vremea aceea când cuviosul, văzând mânia Domnului, poruncea fraţilor să se roage.
Apoi, Cuviosul părintele nostru Teodosie s-a apropiat de fericitul sfârşit, zăcând pe patul durerii un an întreg. Era rugăciunea neîncetată în gura lui, încât, chiar dormind, buzele lui se mişcau şi grăiau psalmii şi rugăciunile cu care se obişnuise. Când sfântul voia să se deştepte, afla psalmul în gura sa, încât se împlinea cu dânsul cuvântul lui David: Noaptea se înalţă cântărea de la mine. Apoi necontenit învăţa şi pe fraţi la fapte bune.
Mai înainte cu trei zile de sfârşitul său, a chemat trei episcopi iubiţi ai săi şi, spunându-le ducerea sa către Dumnezeu, le-a dat sărutarea cea de pe urmă; iar ei plângeau şi se tânguiau pentru despărţirea de el. După aceasta, a treia zi, rugându-se lui Dumnezeu, şi-a dat duhul, vieţuind peste 105 ani. Iar mutarea lui a cinstit-o Dumnezeu cu minunea aceasta: un om, anume Ştefan, de neam din Alexandria, era îndrăcit de multă vreme; acela, după mutarea cuviosului, atingându-se de patul lui, s-a izbăvit de chinuitorul său şi s-a făcut sănătos.
Auzindu-se pretutindeni despre sfârşitul Sfântului Teodosie, s-a adunat din toate părţile mulţime de popor, precum şi monahi din mănăstiri.
Apoi a venit şi Preasfinţitul Petru, întâiul stătător al Ierusalimului, cu episcopii săi, şi au îngropat cu cinste sfântul trup al Cuviosului, în peştera în care vieţuise de la început, întru slava Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine închinăciune, împreună cu Tatăl şi Sfântul Duh, în veci. Amin.
sursa:doxologia.ro