Moastele Sfantului Ciprian, aparator de vraji si blesteme.

Trecem pe langa ea facandu-ne cruce, dar fara sa stim ca intre peretii inveliti in picturi cu arhangheli si sfinti, Biserica Zlatari ascunde o comoara inca si mai de pret: mana Sfantului Ciprian, marele ocrotitor de vraji si blesteme. Prinsa in menghina unor blocuri matahaloase, biserica e tot ce a mai ramas din stravechiul Pod al Mogosoaiei, din imensul patrulater spiritual format candva in inima Capitalei: Sarindari, Batistei, Stavropoleos.
Stralucirea si fala de altadata au disparut pentru totdeauna: curtea cu havuzul ei din piatra fasonata de mesteri italieni, hanul zlatarilor, cimitirul cu morminte voievodale, arhondaricul cu odai boieresti, la care trageau patriarhul Alexandriei si alti oaspeti de vaza. Istoria, atat cat s-a pastrat, sta refugiata laconic pe usa ce duce la pangar: „Loc de inchinaciune al aurarilor (zlatarilor) greci, ridicat de Constantin Voda pe fundatia unui schit de la 1560”.
Cu greu gasesti in tot Bucurestiul o biserica mai stramtorata si mai oropsita, cu peretii afumati pana in tavan, cu frumoasele ei vitralii prafuite si, pe alocuri, sterse. Chiar si asa, parintele Diaconescu da slava lui Dumnezeu si multumeste pentru toate cate sunt acum. In anii 80, Zlatari ar fi trebuit sa fie rasa de pe fata pamantului. Era in capul listei de biserici dezafectate. Era prinsa in planul de sistematizare ceausist. Zi de zi, cohorte de activisti si arhitecti inspectau locul, in timp ce buldozerele incepusera deja sa curete zona, iar camioanele stateau gata pregatite sa incarce odoarele si sfintele icoane. Brusc si absolut inexplicabil, mai marii partidului s-au razgandit, lasand biserica la locul ei.
Nimeni nu stie cum anume a fost savarsita minunea, dar oamenii au inceput sa vorbeasca. Nu putea fi decat rodul credintei, rugaciunile fierbinti si lacrimile batranului preot Chiricuta, dar, mai ales, lucrarea Sfantului Ciprian, ale carui moaste se odihnesc de sute de ani langa altar, intr-o racla simpla de sticla si intr-un mic vesmant de argint, lucrat cu migala. De mai multe sute de ani, mana sfantului sta asezata ca un scut nevazut asupra bisericii, asupra celor care ii calca pragul. Prea putin cunoscut, Sf. Ciprian, zis si Magul, nu putea sa-si aleaga o casa mai potrivita caintei sale: chiar la drum, in inima unui Bucuresti smintit, agitat, plin de griji si de ganduri rele, inconjurat de magazine luxoase si sedii de banci, in mijlocul ispitelor si a necuratiilor de tot felul.

Strigatul Molitvelor:
„Teme-te… Fugi… Pleaca!”

Comoara Bisericii Zlatari
Icoana si racla cu mana Sf. Ciprian

Vineri, pe inserat, Biserica Zlatari forfoteste de lume. Nici un ac nu ai unde sa-l arunci. Tacuti, cu capetele plecate, oamenii asculta, isi fac semnul crucii si soptesc din cand in cand: „Amin!”.
Se spune ca aici, Molitvele Sfantului Vasile sunt cele mai puternice, ca nicaieri nu gasesti ajutor mai grabnic in dezlegarile de blesteme si vraji. Necazul nu alege. Tineri si batrani tresar deopotriva, auzind vocea apasata a preotului: „Teme-te… Fugi… Pleaca… Departeaza-te…! Din smarcuri, din apa, din fantani, din paduri, din copaci, din scorburi, din crapaturile pamantului… Din locuri banuite si nebanuite, de unde stim si de unde nu stim”.

La fiecare noua catisma citita, atmosfera din biserica capata o gravitate aparte, tulburatoare. Nu oricine poate rosti Molitvele si nu in orice stare, ci cu pregatire, cu post si rugaciune. Glasul suitor al preotului si imprecatiile adresate necuratului reverbereaza in incapere puternic, neabatut. De partea sa, parintele nu are decat armele simplitatii si ale pravilei crestine: crucea, antimisul si, undeva alaturi, pavaza cea de mare pret – moastele Sfantului Ciprian, cel mai vestit vrajitor al Imperiului Roman, adorator al lui Apolo si al zeitei Artemis, ghicitor in stele si carti, care, printr-o minune, s-a crestinat, a devenit episcop si, intr-un tarziu, a infruntat cu mare barbatie proba cumplita a muceniciei: biciuit, sfartecat cu unghii de fier, bagat intr-un cazan cu apa clocotita si apoi decapitat, nevrand sa se intoarca la vechile lui practici diavolesti.
Figura lui prelunga, siriana, cu ten masliniu si ochi negri, patrunzatori, vegheaza din icoana. In tacerea sfarsitului de slujba, oamenii trec la miruit si se opresc apoi in dreptul raclei cu moastele cele sfinte – o mana maronie si subtire ca de copil, surprinsa in gestul mistic si plenar al binecuvantarii. Se inchina, se reculeg o clipa, isi striga tacut si-n felul lor suferinta, dupa care se ridica parca mai intariti si cu nadejde. Cand si cand, de la distanta, parintele Stancu ii cerceteaza atent cu privirea. Nu vrea sa discute despre acest subiect, dar recunoaste ca in casa sfantului, lupta cu cel fara chip si fara de rusine este mare. Se intampla cateodata ca la Zlatari, pe langa credinciosi cu probleme, sa intre si vrajitoare, venite cu gand ascuns si necurat, ca sa arate ca biserica le incuviinteaza in ceea ce fac sau sa ia o aschie, macar, din rama sfantului, pentru a-si spori si mai mult lucrarea necurata: legaturi si farmece, descantece si meniri. Rar i-a fost dat parintelui ca o asemenea femeie sa vina la taina spovedaniei, sa recunoasca deschis farmecele facute si sa se caiasca din inima, dar asta nu-l impiedica sa observe ca in ultimul timp, s-au inmultit, peste fire, si vrajile, si cei care le faptuiesc. Cum e posibil ca intr-o lume tot mai pozitivista si cu stiinta de carte, sa se petreaca atatea rataciri si eresuri, asta e greu de dezlegat. Cert este ca ghicitoarele din jurul Bucurestiului nu numai ca prospera, ridicand palate si incoronandu-se cu jalnica titulatura de „Regina a magiei albe”, dar primesc si vizita unor personaje sus puse: politicieni, sportivi celebri si mari oameni de afaceri. „Ratacirea e mai mare ca oricand”, zice parintele, neintelegand curiozitatea unora de a-si ispiti viitorul, de a ghici in carti sau gramolnic, de a vorbi cu mortii sau de a se lega necuratului pentru castig la loto, pentru case si masini luxoase.

Farmece, vraji, blesteme

Parintele cumpaneste fiecare cuvant si cauta a vorbi scripturistic, fara adaos ori trunchiere. Domeniul acesta al vrajitoriei ascunde multe piedici si capcane, excese si rataciri grele. Unii cred prea mult in farmece. Suspecteaza orice necaz sau opreliste din viata lor – fie paguba, fie certuri in familie. Suspecteaza pana si gestul sau privirea insistenta a vecinului. Nu cumva le meneste de deochi? Nu cumva umbla cu vraji? Altii, dimpotriva, zambesc. Refuza sa creada ca necuratul are forta lui. Considera fermecaturile drept superstitii, practici babesti, pe care nu trebuie sa le iei in seama.
Desi, ca duhovnic, a intalnit cazuri din cele mai cutremuratoare, evita sa vorbeasca in amanunt despre ele, despre felul in care se fac si se propaga farmecele si vrajile. Ceea ce il intereseaza mai mult si i se pare mai de folos oamenilor este ca ei sa stie cat de grea si de cumplita poate fi lucrarea blestemului. Spuse din ura adanca sau la un moment trecator de furie, blestemele se savarsesc cu o putere intreita: prin ele insele, prin forta gandului negativ si, mai ales, prin cuvant. Parintele e convins ca totul pleaca de la cuvant, care este Logos intrupat in istorie. Adica, Dumnezeu Cuvantul, Iisus Hristos. Traim intr-o lume zgomotoasa, o lume a vorbelor spuse cu sau fara cumpanire. Luam totul in usor, sporovaim vrute si nevrute si nu intelegem nici mistica rostirii si nici forta uriasa pe care o declansam. Ne jucam cu focul si nu banuim macar ce inseamna o vorba aruncata la nervi sau chiar una rostita la icoana. Nu trebuie sa blestemi pe nimeni, dar nici sa te legi singur in fata altarului. Daca o faci totusi, trebuie negresit sa implinesti legamantul cu orice chip. E legamantul tau, la care nu te-a obligat nimeni.
Parintele isi aminteste de o femeie din Pitesti. Era foarte credincioasa si, la un moment dat, a ajuns cu multe sacrificii in Tara Sfanta, pe muntele Eleon. Acolo, la Manastirea rusa de maici, s-a jurat sa se calugareasca, sa intre in ceata mireselor lui Hristos, pana la sfarsitul zilelor. Nu a facut-o, amenintata fiind de mama ei ca, daca o paraseste, se va sinucide pe mormantul parintilor ei. Si-a incalcat legamantul, crezand ca face o fapta buna, si imediat viata ei a devenit un calvar – familia i s-a destramat, un copil a murit ars intr-o explozie, iar altul s-a sinucis din dragoste. Fara sa vrea, femeia a incalcat porunca Mantuitorului: sa nu faceti juraminte in fata lui Dumnezeu. Ce este da sa fie da, ce este nu, nu. „Cuvantul atrage realitatea”, repeta parintele de mai multe ori, certandu-i pe cei care iau cuvantul Domnului in desert, care se joaca cu vorbele si habar nu au ce urgie atrag asupra lor si asupra altora.
Din experienta sa de pana acum, poate spune ca din toate, cel mai cumplit este blestemul de mama. Parintele isi aminteste ca la el, la tara, o femeie s-a certat cu fiul ei, si la nervi l-a blestemat sa moara singur, sa vada cat de greu e sa nu ai pe nimeni langa tine. Nu a durat mult timp si baiatul a plecat la padure, rasturnandu-se cu tractorul. Oricat s-a zbatut, nu a mai putut iesi de sub greutatea tractoruui. L-au gasit mort, dupa cateva zile. Nu avea nici o fractura, nici cea mai mica lovitura. Murise de foame si de spaima. Murise singur, strigand intruna, cu disperare, dupa ajutor. Blestemul parintesc e atat de puternic, incat se intampla ca nici sapte preoti sa nu-l dezlege de prima data. Remediul sta tot in cuvant – in rugaciune, in rostirea psalmilor, in cainta si spovedanie. Degeaba spui duhovnicului: „Am savarsit toate pacatele stiute si nestiute. Dezleaga-ma, parinte”. Ca iertarea sa fie deplina, trebuie sa pronunti fiecare pacat, sa recunosti prin vorbire ceea ce ai gresit si iti apasa cugetul.

Tamaduiri facute la racla Sf. Ciprian

In Biserica Zlatari, oamenii intra si ies pana noaptea tarziu, pana se pune lacatul pe usa. Unii se reculeg in linistea stranei, altii asteapta tacuti rand la spovedanie. Toti au o problema si nadajduiesc in ajutorul sfantului. O femeie intre doua varste nu se sfieste sa povesteasca cum a ajuns la Zlatari. Era in Biserica „Darvari” si, la un moment dat, a observat ca icoana Mantuitorului se uita fix la ea, si in ochi avea o sclipire ca de lacrimi. I s-a parut ca e o simpla inchipuire, si-a schimbat locul, dar icoana o urmarea in toata biserica. Tulburata, s-a asezat sa se roage la icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, cand, fara veste, langa ea a pocnit un neon atat de tare, incat preotul a iesit speriat din altar ca sa vada ce se intampla. Intr-un tarziu, a plecat acasa. Inca mai spera ca totul fusese o nalucire, o parere de om obosit, cand o masina gonind nebuneste s-a suit pe trotuar, putin lipsind sa o striveasca de un stalp. Indepartandu-se ingrozita de locul accidentului, a mai facut cativa pasi si, imediat, a simtit o mana nevazuta cum o opreste. In secunda imediat urmatoare, un turtur urias s-a desprins de pe acoperis si a cazut langa picioarele sale. Noaptea, in somn, va visa altarul unei biserici, in timp ce o voce repeta numele Sfantului Ciprian. Acum, poate spune ca a fost un semn de sus. Un semn de intarire. Rugandu-se la racla sfantului, in viata si familia sa a pogorat pacea. Se simte aparata, si toate necazurile ei legate de serviciu si de o mostenire teribil de incurcata s-au rezolvat parca de la sine.
La intrarea in biserica, o batrana in haine cernite sta ca un paznic umil, fara sa se miste. Nu cerseste, nu intinde mana, dar oamenii ii dau ceva bani, o punga cu mancare. Accepta orice milostenie, ca apoi, din darurile primite, sa ajute la randul ei o bolnava de care se ingrijeste de mai multi ani. O cheama Maria si umilinta ei este canonul de multumire pentru toate indreptarile din viata ei primite de la Sf. Ciprian. Totul a inceput in urma cu cativa ani, cand sotul, care o iubea si era om asezat, a inceput din senin sa o bata cu salbaticie si sa o dea afara din casa. Maria si-a dat seama ca ceva necurat se intampla, cand in camera usile se deschideau mereu, ca bantuite de fantome, si in fata apartamentului gasea tot felul de lucruri urate: batiste insangerate, gheare de gaina… Nu s-a pierdut cu firea. Rugandu-se si postind, a facut 40 de zile la rand acatistul Sf. Ciprian si, chemand preotul, a sfintit casa in cateva randuri. Brusc, lucrurile s-au linistit. Farmecele au incetat, sporul casei a revenit si mai manos ca inainte, iar fiica ei si-a implinit visul cel mare – sa se casatoreasca si sa emigreze in Canada.
Alaturi, la pangar, sta tot timpul sora Eugenia. O gasesti zi de zi, cu cartea de rugaciuni in mana, repetand mereu acatistul sfantului si rugaciunile de multumire. Nu se teme prea tare de farmece, dar le cunoaste bine puterea malefica. In urma cu 30 de ani, fiica unei vecine vrajitoare s-a indragostit de fratele ei, dorind sa se casatoreasca cat mai repede. Cum fratele si parintii maicii Eugenia nu au fost de acord, vrajitoarea a vrut sa se razbune. Din clipa aceea, lucrurile au inceput sa mearga din rau in mai rau. La inceput, au murit toate animalele din curte. A urmat tatal ei, atins de farmece si ritualuri diavolesti, cu papusi intepate in inima. A murit pur si simplu, stingandu-se pe picioare si fara ca medicii sa-si dea seama ce se intampla. De suparare, mama ei a cazut la pat. Apoi, au urmat boala grea a unui unchi, necazurile cumplite ale fratelui, ca intr-un final, sa piarda o casa si sa pagubeasca ani la rand, pana ce rugaciunea parintelui Argatu si lucrarea Sfantului Ciprian i-au adus linistea sufleteasca si impacarea familiei, atat de incercata de-a lungul anilor.

Lupta cu necuratul

E multa durere in Biserica Zlatari. Fiecare om are povestea si necazul sau. Nu e nici simplu si nici usor sa le asculti fara sa te tulburi. De aproape 20 de ani paroh al bisericii, parintele Diaconescu incearca sa se tina tare, dar tot el recunoaste cat este de greu, cum in unele zile se intoarce acasa ravasit, ranit sufleteste, iar noaptea se intampla sa aiba vise urate. Se bucura cand vede puterea tamaduitoare a Sfantului Ciprian, cand oamenii vin sa multumeasca la altar, insa lupta cu vrajmasul este teribila si fara sfarsit. Fara sa vrea, se incarca din plin cu uraciunea traita de altii, cu razbunari de neinchipuit si vijelii de neliniste.
Din cate a vazut si a auzit, cele mai grele vraji sunt legate de mort: legaturi, unghii, par, bucati smulse din vesminte, pamant din mormant. Urmeaza apoi vrajile cu particele sfinte: fragmente de icoane, de moaste, de straie preotesti. Cu o umbra de tristete in priviri, ne arata racla sfantului, inchisa cu doua randuri de chei. Ne arata apoi golurile din iconostas si ornamentele stirbite de pe margine, oamenii rupandu-le in ascuns, fie ca sa introduca biletele, fie sa foloseasca aschiile de lemn traforat, in fermecaturi sau alte mizerii.
Comoara Bisericii Zlatari

In biserica Sfantului Ciprian, lupta cu necuratul este crancena. Unii ii cer parintelui sa le faca particele si sa le ghiceasca in Evanghelie, sa le deschida cartea cu cheia sau sa le meneasca in Vinerea Mare; altii lasa tot felul de batiste sub racla Sfantului, la intrare sau langa altar. Indiferent cu ce gand vin oamenii la biserica, parintele trebuie sa-i trateze pe toti la fel – cu dragoste si intelegere, fara banuieli sau judecata. Ii refuza daca cer lucruri necuvenite, dar, cat poate, ii si invata dreapta credinta, sfatuindu-i sa indeparteze inchipuirile de toata noaptea si sa se apropie de Dumnezeu, increzatori in ajutorul si protectia Sa neabatute. Important este sa nu ne pierdem nadejdea, zice parintele. Sa nu ne amagim ca vom scapa de vraji prin alte vraji. Oamenii alearga prin tara si cauta leac de vindecare, atrasi fiind de renumele unui schit, al unui duhovnic batran, al unei icoane facatoare de minuni, dar se intampla ca minunea si comoara vindecarii sa fie la doar cativa pasi de ei – la Zlatari, de pilda. Stinghera si aproape acoperita de blocuri, bisericuta aurarilor greci sta ca o pavaza nevazuta asupra orasului si a tuturor celor aflati in suferinta, contra legaturilor pline de uraciune ale farmecelor si blestemelor de tot felul. Prea putin cunoscut, Sfantul Ciprian nu putea sa-si aleaga o casa mai potrivita – in mijlocul unui Bucuresti galagios, grabit, incarcat de griji si ganduri rele.