Umblatul cu icoana pentru a vesti Nașterea Domnului este o rânduială foarte veche, urmele ei pierzându-se în anii de început ai erei creștine. Astfel, această tradiție ne apare încă din primele secole ale creștinismului, încă de pe când sărbătoarea Nașterii Domnului și cea a Bobotezei se sărbătoreau împreună, în ziua de 6 Ianuarie. Sărbătoarea Epifaniei (a Arătării Domnului), cum erau numite cele două mari praznice, s-a săvârșit astfel până în anul 379, când cele două mari evenimente s-au separat în două zile diferite. Din anul 379, Crăciunul a început a se sărbători la data de 25 Decembrie, umblatul cu icoana fiind încă de atunci ceva binecunoscut.

Umblatul cu icoana înaintea Crăciunului este o frumoasă slujbă misionară, având măreața datorie de a anunța nespusa dragoste a lui Dumnezeu față de om, anume aceea de a se întrupa “pentru noi și pentru a noastră mântuire”. Se vede cum această vizită a preotului pe la casele creștinilor este o datorie, ca un fel de strigăt de bucurie ce nu poate fi oprit. Fiecare preot vestește Nașterea Domnului în parohia lui. Astfel, în funcție de mărimea parohiei, preotul poate începe să umble cu icoana mai devreme sau mai târziu. La sate, această vestire se petrece în chiar ajunul Crăciunului, ori cu vreo două zile mai înainte. In schimb, la orașe, unde parohiile sunt mai mari și credincioșii mai numeroși, preoții pot începe chiar cu câteva zile bune mai devreme.

Preotul își pune doar epitrahilul (dintre veșmintele liturgice), iar în mână poartă icoana Nașterii Mântuitorului. Împreună cu un dascăl, care îl însoțește, și cu credincioșii la care se oprește, preotul cântă Troparul Nașterii Domnului, dând celor de față spre sărutare, rând pe rând, icoana Nașterii Domnului. Bucuria Nașterii Domnului se pregusta încă de pe acum. Credincioșii simt mare bucurie față de această vizită a preotului cu icoana. Preotul vine cu Sfânta Icoană în casa fiecaruia, binecuvântând pe toți cei de față, cât și pregătirile casei pentru întâmpinarea mărețului eveniment al Nașterii. Fiecare dintre cei ai casei se îngrijește de câte ceva, colindele se aud lin spre seară, părintele poartă în mâini Sfânta Icoană a Nașterii Domnului, iar credincioșii se umplu de bucurie sfântă, totul vestește sărbătoarea.

În comunitatea rurală tradițională, după momentul cântării troparului Nașterii, preotul binecuvintează alimentele pregătite cu grijă și așezate pe masă, lângă icoane. După ce alimentele au fost binecuvântate pot fi oferite de pomană pentru sufletele celor adormiți, astfel încât și aceștia să se bucure de de vestea cea minunată a Nașterii Domnului. Pentru sufletele celor adormiți se pregătesc colăcei, bob fiert, grâu fiert, prune uscate, sărmăluțe de post, precum și fructe, printre care mere și nuci.

Cu toate acestea, sunt încă și unii dintre cei aflați în parohie care nu se bucură de acest lucru, ba mai mult se arată chiar mâhniți de vizita preotului, neprimindu-l pe acesta în casele lor, pentru a vesti Nașterea Domnului. “Vine prea târziu sau prea devreme. Ne deranjează.” Acestea sunt gândurile unora ca aceștia. Cei care nu vibrează deloc la aceasta sunt, în mare parte, oameni de la oraș, la țară păstrându-se încă mult mai vie conștiința bucuriei Crăciunului, vestită prin preot. Preotul însă nu se supără, căci el are datoria de a vesti celor ce au „urechi de auzit” și de a mângâia pe cei bucuroși de Nașterea Domnului. Frumos dă mărturie un suflet cuprins de nostalgia copilăriei, spunând astfel: “Ce păcat că sunt din ce în ce mai puțini oameni care să iasă din casă și să vadă “pe unde a ajuns parintele”, așa cum făceau părinții și vecinii mei. Cât de mult mi-aș dori să-l mai aud pe tata spunând: “E pe la nea Ion”, adică la cinci case distanță de noi.”

(crestinortodox.ro)