Conditie sine qua non?

Examenul de muzica constituie proba de “aptitudini” eliminatorie pentru admiterea la seminarul teologic sau la facultatea de teologie. Se poate naste firesc, intrebarea daca lipsa calitatilor muzicale trebuie sa excluda pe cineva de la sacerdotiu? In principiu, da, si asta poate nu atat pentru ca preotul ar avea de cantat in timpul slujbelor, cat mai ales pentru faptul ca el trebuie sa indrume cu pricepere cantarea tuturor in biserica, iar cantarea este parte integranta si o componenta importanta a slujirii liturgice. Dar exceptiile ar trebui admise in masura in care alte calitati, din cele duhovnicesti cu precadere, reusesc sa compenseze lipsa celor muzicale. In orice caz, lipsa de aptitudini muzicale n-ar trebui sa excluda pe nimeni de la studiul teologic. Desigur, in vremea regimului comunist institutele de teologie erau destinate numai si numai pentru a pregati preoti, dar acum nu mai este asa.

In acelasi timp, daca am extinde exigentele in ceea ce priveste calitatile muzicale si la “simtul” valorii in cazul altor arte (literatura, pictura, arhitectura etc.) poate ca n-ar fi rau. O temeinica educatie nu numai muzicala, ci si, in general, in domeniul celorlalte arte este cat se poate de necesara viitorilor slujitori ai altarelor. Lipsa ei poate produce monstri artistici mai mici sau mai mari in biserici, de care apoi nu mai pop scapa pentru mult timp.

Totodata, oamenii nu trebuie sa fie descurajati. Este cert ca cei care nu au aptitudini muzicale se pot bucura, totusi de muzica, daca sunt oameni general sensibili (sensibilizati sub lucrarea Sfantului Duh), deschisi creatiei artistice muzicale si cultivati intru receptarea ei pertinenta, asa dupa cum cei cu aptitudini literare se pot bucura de literatura, cei fara darul creatie in sfera artelor plastice pot avea acces la producerile acestora etc.

Inceput si sfarsit. Prima aparitie a muzicii in Scriptura este o cantare instrumentala legata de exprimarea veseliei. Ea face referire la Laban, care, dupa ce-i reproseaza lui Iacob ca a furat fetele si dumnezeii (idolii), adauga: “Ca daca mi-ai fi spus, ne-am fi despartit in veselie si-n cantari de timpane si litere” (Facerea 31, 27). Ultima referinta scripturistica la muzica o aflam in Apocalipsa, cand un inger vesteste cum sfarsitul Babilonului va insemna, printre altele, si faptul ca de atunci nu se va mai auzi in el ” vocea titerasilor si-a muzicantilor si-a flautistilor si-a trambitasilor” (18, 22).

De data aceasta cantarea instrumentala pare sa fie insotita de cea vocala. Buna intelegere intre oameni inseamna pregustare a raiului, ca atare veselie acompaniata de muzica. In schimb, vremurile apocaliptice se caracterizeaza si printr-o incetare a muzicii, o blocare a capacitatilor de articulare sin-fonica a oamenilor, a puterii lor de a forma un cor drept slavitor. Pe de alta parte, sfarsitul lumii este anuntat de sunet de trambite ingeresti.

Dar. Muzica reprezinta fara indoiala un dar al lui Dumnezeu, si ar fi pacat sa nu fie primit cum se cuvine. Muzica adevarata se inalta si pogoara deodata – te cuprinde, te invaluie protector. Ca tare, muzica adevarata (= respectandu-si conditia de dar al lui Dumnezeu) este capabila sa te poarte spre Dumnezeu, o posibila cale spre El, cu conditia sa-si respecte constitutia. Muzica buna te poarta spre zonele cele mai imponderabile ale spiritualitatii. Orice muzica buna, bine realizata, are in ea, prin definitie, o componenta mistica. Poate ca aceasta mistica vine in parte si din ambiguitatea ei, dar in mod sigur, pana la urma depaseste aceasta ambiguitate intr-o siguranta neabatuta. Exista o curatie a muzicii bune, adevarate. Pe teritoriul ei esti mult mai putin expus la a face raul. Ea produce o purificare a fiintei. Intr-o sala de concert esti lucrat intru linistirea si asezarea fiintei. In mod normal, iesi de acolo mai disponibil celorlalti, mai capabil de hotarari generoase, cu un cuvant – mai bun. Sigur, asta nu este o regula. Sunt numeroase cazurile de oameni detestabili care gusta buna muzica clasica.

Omul nu traieste in mod normal numai intre zidurile bisericii. Ca atare, nici singura muzica buna si acceptabila nu este doar aceea care se canta in biserica. Asa cum exista o arhitectura laica, o literatura laica, in general o viata laica in toate componentele ei culturale sau artistice, exista si o muzica in afara bisericii respectabila si ziditoare. Totul este ca, asa cum oamenii seriosi traiesc in afara bisericii ca fiind in Biserica, asa cum ei realizeaza intreaga lume ca pe o Biserica cosmica, in care Dumnezeu este pretutindeni prezent in chip personal, asa cum trairile si producerile lor se afla in prelungirea celor din biserica si inrudite cu ele, tot asa si producerile muzicale nebisericesti sa afle aceasta stare si acest statut. Unii pot s-o faca deplin constient, altii mai putin sau deloc. Uneori, muzica, prin articulatia ei structurala corecta, data de Dumnezeu prin Creatie, ii obliga pe compozitori la productii corecte, in ciuda pregatirii lor religioase mai putin realizate. Simpla cunoastere scolara sau numai aptitudinile muzicale nu ajung pentru a accede la esenta muzicii. In chip paradoxal, aceste zone sunt uneori mai bine sesizate si mai profund receptate de cei mai putin dotati.

Nu numai muzica bisericeasca este o slavire a lui Dumnezeu, ci orice muzica buna, serioasa. Cea dintai slaveste explicit, celelalte doar indirect, prin cinstirea Creatiei in diferitele ei componente sau a relatiilor bine intemeiate ale oamenilor, durerile si bucuriile lor diurne. Numai cei nepregatiti se vor teme. Ceilalti vor sti sa aleaga de peste tot ceea ce este bun si chiar din zacamintele sarace sa extraga ceea ce este pretios si demn de pastrat.

Origine. Muzica vine firesc, nascuta ca urmare a nevoii omului de a exprima cat mai penetrant si convingator ritmul trairii sale. Functia ontologica a acestui ritm ar fi aceea de a ordona intalnirea personala sau comunitara a omului cu sine, cu semenii si mai ales cu Dumnezeu. Originea si pricina cantarii se afla in mare masura in slavirea lui Dumnezeu. Cuvantul slavitor da in imn, imnul in cantare, cantarea in dans – traire corporala a muzicii.

Catre Dumnezeu se cere indreptata cu precadere cantarea (Iesirea 15, 21). David, poetul cel mai reprezentativ al lumii Vechiului Testament, canta Numele Domnului Celui Preainalt (7, 17), binefacerile Lui si numele Lui (12, 5; 18, 53; 60, 8), mila si adevarul Lui (56, 12-13), puterea Lui (58, 19), mila si judecata Lui (100,1) etc. De altfel, el considera ca toata viata ar trebui sa fie o cantare adusa lui Dumnezeu (Psalmul 103, 34). In fapt, nu numai omul, ci tot pamantul canta Domnului (Psalmul 66, 3).

In privinta motivatiei de credinta a cantarii exista o continuitate intre Vechiul si Noul Testament. Ca atunci, si acum crestinii canta numele Domnului (Romani 9, 15), in traditia deschisa de Apostoli: “Pavel si Sila se rugau si-I cantau laude lui Dumnezeu ” (Faptele Apostolilor 16, 25).

Rugaciunea si cantarea. Probabil ca asa a aparut cantarea: ca incantatie slavitoare si invocatoare. Dar sunt texte care, in principiu, nu ar trebui sa se cante: Crezul – care este o marturisire de credinta; Tatal nostru – rugaciune pe care Mantuitorul a rostit-o intr-un moment de mare tragism, si nu a cantat-o; etc. Si asta pentru ca ele cer o limpezime totala a cuvintelor si o concentrata atentie pe masura. Totusi, cantarea este si ea o marturisire de credinta (Psalmul 56, 12). Lui Dumnezeu se cuvine a I se canta “cu intelepciune” (Psalmul 46, 7), “ca in fata ingerilor” (Psalmul 137,1).

A cantat Hristos? Da, din moment ce intra sa se roage ln templu. Dar iata si o marturie directa venita prin Sfantul Evanghelist Matei: dupa Cina cea de Taina, inainte de a Se duce sa Se roage pe Muntele Maslinilor si inainte de a fi prins si trimis la moarte, Hristos a cantat imnuri (psalmi) impreuna cu ucenicii Sai (Matei 26, 30). Cum va fi cantat Hristos? Probabil topindu-Si glasul cu cel al alesilor Lui, intr-o slavire unica, libera, linistita, explozie de bucuroasa impreuna-traire slavitoare.

Caracterul comunitar al cantarii. Prin cantare pulsatia fiintelor este mai lesne armonizata, adusa la impreuna-traire, sin-cronica si sin-patetica. Ideal ar fi ca cei adunati in biserica sa se constituie de obste intr-un cor total, in care cei cu calitati vocale sa-i poarte cu ei si pe cei lipsiti de ele, astfel incat bucuria sa fie impartasita total. Se spune ca mii erau cei care cantau raspunsurile Liturghiei in biserica Sfanta Sofia, in vremea de glorie a Bizantului. In orice caz, mai paziti sunt in biserica de ratacirea gandurilor cei care canta decat cei care numai asculta cantarile. Solistica incantarea bisericeasca este opusa menirii ei. Ea ar conduce la o afirmare a individualitatii intru separare. Solistul prevazut de “partitura” liturgica este preotul. Dar acest rol de solist al preotului nu are atat un temei muzical, cat unul preponderent duhovnicesc. De altfel, in slujbele ortodoxe, rolul preotului cedeaza, din punct de vedere al intinderii, preponderenta celui al stranei. Corul este expresia unei reale comunitati. Corul conduce la hora. In inima catedralelor medievale se afla, precum o inima, corul, spatiu al esentialelor insotiri ale unei comunitati, acelea intru Hristos. In Biserica, credinciosii se unesc slavind cu o inima si cu un glas, dar pastrandu-si totusi timbrul, marca distinctiva a persoanei. Ca o balustrada isonul vegheaza spre a nu se rataci drumul. Muzica instrumentala nu conduce la aceeasi insotire in duh, cei ce o asculta pot si ajung a calatori pe carari diferite, poate chiar divergente. Cel care uneste desavarsit este Cuvantul, iar vorbirea curata, cantata sau necantata, este icoana Lui.

Decadenta si devieri. Muzica pe care o cantam noi atat de adesea in biserici astazi, si indeosebi cea din “catedralele” noastre, mai degraba risipeste oamenii sau ii aduna prost. Ea arata o stare de decadenta, de supunere la slabiciunile acestui veac. La baza acestei caderi se afla o evidenta lipsa de educare a gustului artistic, o abatere de la traditia acreditata, o deteriorare grava a ei, astfel incat credinciosii, cu pastorii lor in frunte (din pacate!), ajung sa ia drept bun si sa le placa tot felul de (sub)produceri lipsite de suport duhovnicesc. Radacinile acestei decadente coboara in veacul trecut si urmeaza unor boli mai generale ale lumii in ceea ce priveste modalitatile de marturisire a credintei si de exprimare a acesteia intru slavirea pe masura a lui Dumnezeu.

Odata cu sectele au aparut cantarile sectante, dulcege si lipsite de consistenta, mai ales cand le comparam cu cantarile liturgice. Ele nu au prea mult de spus. Cuvinte slabe, rime precare, melodii plangarete… Oastea Domnului a incercat sa-i combata pe sectanti pe terenul lor, adica cu aceleasi arme. Cantarile lor, edulcorate si ele, au invadat multe din bisericile si manastirile noastre. Rezultatele sunt mai degraba nefericite. Credinciosii au fost deviati, lipsiti de teologia inalta a cantarilor acreditate deBiserica in vechime.

Dupa cum nici corurile de tip opera sau opereta pe care le intalnim uneori prin lacasurile noastre de cult de la oras nu sunt potrivite pentru biserica, risipind pe credincios si alterandu-i acuratetea rugaciunii. Adesea corurile acestea sunt alcatuite in mare parte din mercenari, din oameni care canta in primul rand pentru bani, eventual si pentru fala proprie. Rugaciunea este indepartata in favoarea unui divertisment mai degraba jalnic. Nu o data raspunsurile corului sunt precedate de dari de ton care ofilesc orice concentrare la slujba. As indrazni sa spun ca cea mai umila cantare omofona de strana este preferabila unui oricat de bun cor armonizat, cu cele patru voci ale sale. Este limpede ca adesea un astfel de tip de cantare tradeaza buna traditie si devine blasfematoriu. Adapostul acestor coruri armonice este cafasul, un element arhitectural tarziu in Biserica Ortodoxa, adaugat adesea brutal si stricand armonia vechilor linii, acoperind scene de pictura importante.

Dimpotriva, cantarile in biserica ale taranilor, atunci cand ele raman genuine si nu au fost alterate pe cale culta, reusesc sa exprime adecvat adancimea continutului teologic al textului liturgic, fara a fi neaparat “bizantine”. Se petrece acelasi fenomen ca in cazul icoanelor de sorginte taraneasca, si ele parasind adesea teritoriul strict bizantin, fara sa-l tradeze totusi.

Virtutile teologice ale cantarii taranesti strabat uneori in afara zidurilor ei. Dintre toate cantarile satului, colindele si iertaciunile de la nunta sunt cele mai evident religioase. Cele dintai reprezinta o subtila si delicata teologie a intruparii, si nu numai, daca ne gandim ca exista colinde si pentru alte momente ale anului liturgic. Cele din urma reiau cu multa si subtire intelegere istoria Vechiului Testament.

Dincolo de constatarea alunecarilor din muzica bisericeasca, mai importanta ar fi aflarea leacurilor pentru insanatosirea ei. Or, aceasta insanatosire nu poate porni decat dintr-o justa abordare teologica a structurii muzicale liturgice. Din pacate o teologie a muzicii este cu totul absenta din scolile noastre teologice, desi ea trebuie sa fi fost intrinseca gandirii Parintilor din vechime, care au construit sistemul muzical psal-tic si continutul slujbelor, si s-ar cuveni sa ajunga pana la nivelul tuturor celor preocupati de viata slavitoare a Bisericii. Manualele de muzica bisericeasca nu fac referiri la o serie de probleme, fie ele de principiu sau de detaliu, oricum de mare importanta pentru felul in care urmeaza sa fie inteleasa si constituita cantarea in biserici. Care este simbolica diferitelor cantari? De ce se foloseste un glas sau altul intr-o anumita situatie, intr-un anumit moment liturgic? Care este logica muzicala a inlantuirii cantarilor intr-o slujba? Care este intelesul denuminj diferitelor cantari? De ce anumite parti ale slujbelor se canta iar altele nu? – etc. Tot felul de intrebari la care este foarte greu sa afli un raspuns din manualele noastre teologice.

Oricum, este greu de acceptat acest comportament schizoid: permanenta clamare mandra a conditiei noastre ortodoxe insotita de deasa si iresponsabila ei tradare in tot ceea ce inseamna arta liturgica (arhitectura, pictura, muzica etc).

Nu trebuie insa trecuta cu vederea aparitia in ultima vreme a unor incercari sustinute de reintoarcere la vechea si corect ziditoarea cantare psaltica, incercari care, este drept, cel mai adesea au loc in afara scolilor muzicale, fie ele teologice sau laice cu preocupari de muzica religioasa.

Vocea si instrumentele muzicale. In Biserica Ortodoxa, cantarea instrumentala n-a fost admisa in cult, daca nu punem la socoteala dangatul vestitor, chemator si comentator al clopotelor ori bataia exorcizanta al toacei ori sunetul cel vesel al zurgalailor cadelnitei primenitoare. Muzica slujbelor ortodoxe este exclusiv vocala, insotind cuvantul rugator. De ce, se poate intreba oricine? Mai ales ca tot cantam la Laude versurile Psalmului 150 (“Laudati-L in glas de trambita, / laudati-L in psaltire si-n alauta. / Laudati-L in timpane si in hora, / laudati-L in strune si in flaute. / Laudati-L in cimbale bine rasunatoare, laudati-L in timbale de strigare ” – versetele 3-5). Caci David Psalmistul isi insotea cuvintele cu sunetele psalterionului, instrument care i-a si dat supranumele. Muzica psaltica (numai numele i-a ramas de la vechiul instrument al evreilor, nu si acesta) te aduna: in sine, impreuna cu ai tai si in jurul lui Dumnezeu.

In Biserica Catolica este admisa si muzica instrumenta, dar si acolo ea a aparut relativ tarziu. Cantarea gregoriana initiala era tot vocala. Si cat de penetranta si de potrivita unei bune comunicari cu Dumnezeu. Instrumentul dintai admis a fost orga, care sugera trecerea suflarii Duhului prin ea. Mai apoi au fost permise si altele, pana s-a ajuns la orchestre mai mici sau mai mari. In marile catedrale acest lucru era posibil, fara dificultati. Asa incat, destul de repede, muzica religioasa catolica a trecut in buna parte din biserica in salile de incert. Acum se intoarce cateodata in biserici, dar tratandu-le laic, tot ca pe niste sali de concert, cu o compunere privilegiatei si cu o acustica superioara salilor moderne.

Astazi s-a ajuns pana la a se folosi adesea in cult un soi de muzica folk. Nici rock-ul nu a fost lipsit de pretentii in ceea ce inseamna patrunderea in spatiul sacru (a se vedea celebra productie Jesus Christ superstar!).

Aggiornamento-ul propus de Conciliul Vatican n a adus o evidenta muiere a cantarii din bisericile catolice. Cu atat mai inviorat si mai intarit te simti cand dai de cate o manastire in care vechea cantare gregoriana este pastrata.

Dar chiar si in Biserica Catolica, vocea umana ramane suverana asupra instrumentelor.

Muzica si textul ei. Cantarea a inceput prin a fi insotitoarea cuvantului. Muzica era la inceput vocala, insotea cuvantul in decolarea lui. Chiar daca muzica nu este reductibila la cuvant, ii este ontologic atasata. Cuvantarea este starea normala, iar cantarea cea exceptionala. Cantarea intrerupe pentru rastimpuri relativ scurte vorbirea, iar nu invers. Mai tarziu, muzica s-a “eliberat” (in parte) de cuvant, s-a autonomizat. Dar numai pana la un punct. In ultima instanta, cantarea ramane o spunere, o forma de exprimare a gandurilor mai mult sau mai putin verbalizate. Altfel n-ar fi poate atat de capabila sa caracterizeze atat de pregnant o epoca sau o zona, sau o comunitate.

S-a discutat – si se poate discuta indelung – asupra gradului de interdependenta dintre text si muzica O muzica foarte buna poate insoti un text prost (la extrema – eretic). Daca muzica este ascultata de cineva care nu a cunoscut niciodata textul ce o insotea initial sau nu-i desluseste intelesul, va crede ca ea este o forma inspirata de slavire.

(Un exemplu mai clar. Mozart a scris atat muzica pentru Biserica Catolica, cat si muzica de folosinta masonica. La fel de “frumoase” amandoua. Pentru cine nu intelege cuvintele atasate muzicii, diferenta va fi aproape imposibil de sesizat. Daca vor fi lepadate cuvintele, cu atat mai mult. Un astfel de exemplu: recent, Rusia si-a alcatuit noul imn de stat pe baza muzicii unui mai vechi imn sovietic, pe care au fost brodate cuvinte noi.)

Concluzia ar fi poate aceea ca, in raport cu cuvantul, muzica pastreaza un grad mai mare de ambiguitate sau, pana la un punct, de neutralitate etica. In acelasi timp, muzica devenita autonoma este, dintre arte, cea mai putin posibil de descris prin cuvinte. Unde este atunci adevarul acelei muzici, exemplificate mai sus? In ea insasi, cuvintele respective fiind un balast care se cere aruncat peste bord fara nici o ezitare. Dar o data cu apa nu trebuie aruncat si copilul. In cazurile acestea, copilul este muzica.

Convergenta liturgica a artelor. In Biserica mult timp artele au con-lucrat, au con-curat, alergau impreuna spre aceeasi cununa a biruintei intru Hristos. Aceeasi gandire inalta si o divina coordonare se petrecea acolo unde (numai!) se putea petrece autentic: in Biserica. Astazi constatam cum fiecare dintre ele isi afirma autonomia, uneori si primatul, renuntand in general la co-laborarea principiala si directa cu celelalte arte.

Cuvantul mladiat in muzica, ritmat de trairea sa navalnica, se cere exprimat si corporal, trupul avand o fireasca dorinta de a insoti duhul in slavirea sa muzicala, de a intra in rezonanta cu el. In Biserica, dansul este continut fiintei, in afara sunt exprimate numai gesturi de o mare economie: inchinaciuni, metanii mari sau mici, cadelnitari, binecuvantari etc. Chiar si hora de la “Isaia dantuieste” din timpul slujbei de Cununie este destul de retinuta, dar cata bucurie sfanta este cuprinsa in ea.

Intre arhitectura vechilor lacasuri de cult si muzica exista o coniventa organica.Bisericile vechi cereau prin insasi tinuta lor arhitectonica o cantare mai grava, mai serios construita. Ele erau astfel gandite si proiectate incat sa promoveze si sa sublinieze exprimarile muzicii, sa-i sporeasca forta si taina.

Pana la urma, artele, in realizarea lor implinita, sunt unite ipostatic: exista o arhitectura si o poezie si o culoare muzicii adevarate, exista o poezie si o arhitectura si o muzica a picturii adevarate etc. Cand spun adevarate inteleg create intru Adevarul.

“Organele” cantarii. Gatlejul nu este decat instrumentul. Inima este aceea care canta in om, deoarece ea este cea care ritmeaza viata fiintei integrale (Efeseni 5, 19; Coloseni 3 16), dar si pe cea a lumii in integralitatea ei (” Toata suflarea sa laude pe Domnul!” – Psalmul 150, 6). Dar inima, la randul ei, este miscata de Duhul Sfant. Caci pana la urma cantarile adresate de om lui Dumnezeu sunt ” ale Tale dintru ale Tale”, ele formalizeaza frumos revarsarea duhovniceasca a omului in urma unei bune deschideri captatoare a darurilor Duhului Sfant. Apostolul Pavel le vorbeste si el, atat efesenilor (5, 19) cat si colosenilor, despre cantari duhovnicesti (” Cantati in inimile voastre lui Dumnezeu, multumindu-I in psalmi, in laude si-n cantari duhovnicesti” – Coloseni 3, 16). Pana la urma fiinta integrala canta, prin triada inima-duh-minte: ” Voi canta cu duhul, dar voi canta si cu mintea” (1 Corinteni 14,15). De aceea, chiar si cei care sunt afoni sau nu au voce simt pornirea fireasca de a canta. Si indraznesc a porni la ea, atunci cand sunt singuri si stiu ca nu vor tulbura pe ceilalti.

Cantarea insoteste momentele de exaltare ale vietii. Psalmistul subliniaza legatura dintre cantare si bucurie (Psalmul 67, 4). Isaia vorbeste si el despre cantarea care se face “cu bucurie in inimi” (Isaia 30, 29). Tatal, in bucuria imensa produsa de intoarcerea fiului sau risipitor, primeste pe acesta cu ” cantece si jocuri” (Luca 15, 25).

Cum maxima bucurie conduce la sarbatoare, muzica devine si ea un element esential al sarbatorii (Isaia 30, 29).

Tineretea este un timp privilegiat al cantarii (Osea 2, 17). Si aceasta pentru ca ea este o perioada a iubirii navalnice. Iubirea genereaza poezie, iar poezia este in sine o cantare deoarece se sustine prin ritmul cel mai fierbinte si mai autentic al fiintei, naste din vibratia ei totala si cea mai inalta (a se vedea, de exemplu, Cantarea Cantarilor). Dumnezeu este Iubitul prin excelenta: Psalmul 44 este subintitulat de David Cantare pentru Cel Iubit”. Desigur, nu orice cantare poate fi numita propriu muzica.

In intalnirea cea mai deplina cu iubita sau cu iubitul nu-i canti, ii vorbesti printre indelungi taceri. E adevarat ca vorbirea ta capata in aceasta situare conotatii poetice. Dar si tacerea devine in aceasta stare cantare.

Indemnul Sfantului Iacob (“Este vreunul dintre voi in suferinta?: sa se roage! Este cineva cu inima buna?: sa cante laude!” – Iacob 5, 13) pare sa arate ca momentele dificile ale fiintei trebuie sa conduca mai degraba spre rugaciune, in timp ce bucuria are ca mai adecvata exprimare cantarea. De altfel, acest lucru il poate proba fiecare in propria sa viata. Dar exista si cantare care vine din jale, tanguitoare. Ea este menita sa descarce si sa aline.

Tacerea. Ca si in vorbirea serioasa, tacerea in muzica are un rol esential, de multe ori ramas nesesizat la auditii superficiale. Tacerea in muzica este mai mult decat o simpla pauza, tacerea face parte din partitura, si ea trebuie ascultata pentru ca spune.

Ingeri si draci. Toti ingerii canta, probabil, dar privind iconografia catolica, in care pot fi intalnite numeroase reprezentari de ingeri muzicanti, de o frumusete cu adevarat paradiziaca, esti tentat sa crezi ca exista si ingeri specializati in cantare. Lumea de dincolo este si o lume a cantarilor (Apocalipsa 5, 8-9). Cantarea informala a pasarilor este atasata paradisului. Dar sa fie in rai numai cantare, o continua cantare? Greu de afirmat, caci vorbirea reprezinta o intrupare mai accentuata a gandului decat muzica. Comparatia maxima a lui Hristos s-a facut cu logosul, cu cuvantul. Cuvantul inchide in el toata gandirea istorica, etnica si personala precedenta.

Dupa ce a scapat de urmarirea egiptenilor, Moise a ridicat impreuna cu fiii lui Israel imn de slava lui Dumnezeu cunoscut de atunci sub numele de Cantarea lui Moise (Iesirea 15). Aceasta este cantata si in rai, fiind si Cantarea Mielului “Mari si minunate sunt lucrurile Tale, Doamne Dumnezeule Atottiitorule!… Drepte si adevarate sunt caile Tale, imparate al neamurilor!” (Apocalipsa 15, 3). Orice iesire este si o intrare. Iesirea din robie aduce o intrare in libertate, fie ea a Tarii Promise, fie ea a raiului, pe care, de altfel, cea dintai il preinchipuie si il prevesteste.

Dracii nu canta, cel mult imita, amagind, precum sirenele pe Ulise. Iadul nu poate fi un loc al muzicii reale deoarece nu este un loc al comuniunii si al comunicarii.

In aceasta lume exista fara indoiala o muzica draceasca. Ceea ce o caracterizeaza este faptul ca tulbura risipitor fiinta si o pune intr-o proasta vibratie, destramand-o.

Sfintii melozi. Cartile de slujba ale Bisericii au fost alcatuite de melozi. Unii dintre ei au ajuns a fi cinstiti ca sfinti: Roman (11 octombrie), Miles (8 martie), Andrei Criteanul (4 iulie), Clement Imnograful (30 aprilie), Iosif Imnograful (3 aprilie), Cosma s. a. Melodul este mai intai un poet. Totul se face la el sub adumbrirea Sfantului Duh.

Monahii. Monahii, cu mediul lor privilegiat, ar trebui sa fie principalii pastratori si promotori ai unei muzici psaltice continuatoare fidela a vechilor traditii si tezaurizari liturgice. Dar acest lucru nu se poate petrece decat printr-o transmitere neintrerupta. Recuperarile dupa sincope sunt extrem de dificile, in ciuda faptului ca dispunem de muzica notata acum mai multe veacuri, nu se mai stie exact cum se canta atunci, cum suna acea muzica. Poate ca in manastiri ar trebui organizate, prin grija eparhilor, scoli de vara prin care sa poata fi recuperata vechea cantare psaltica.

In Pateric se vorbeste de dulceata si forta cantarii de noapte (la Ava Grigorie Teologul, 4, de pilda), pe care monahii o apreciau cu osebire. In taina noptii, in linistea cuprinzatoare, muzica devine ocrotitoare si luminatoare. Aceasta cantare de noapte reprezinta o continuitate pe parcursul istoriei biblice. De ea vorbesc cu mare pretuire Isaia (30, 29) si Iov (35, 10).

Muzica din afara bisericii. Asa cum exista o poezie liturgica si una laica, o arhitectura cultica si una civila, nu poate sa nu existe si o muzica bisericeasca si una in afarabisericii. Exista biserica – locas de cult, dar exista si biserica cosmica, Cosmosul ca Biserica (a se vedea in acest sens si icoana reprezentand Pogorirea Sfantului Duh). Nimeni nu traieste permanent intr-un locas de cult. Chiar si monahii isi petrec un timp mai scurt sau mai extins cu rucodelia lor. Multi vad in orice muzica din afara bisericii o decadere. Cred ca lucrurile trebuie sa fie nuantate. Totul este ca ceea ce se petrece in afara zidurilor bisericilor sa prelungeasca pe cat posibil ceea ce se petrece inauntru, sa slujeasca acelasi duh, sa propage aceleasi precepte, sa conduca la ceea ce unii teologi contemporani au numit liturghia de dupa liturghie. Fara a fi neaparat bisericesti, manifestarile artistice, inclusiv muzicale, nu trebuie sa contrazica creatia, continutul ei ontologic si telul ei eshatologic.

Impartiri si ierarhie. Ca si istoria, muzica are periodizari: veche (antica), preclasica, clasica, romantica, moderna, contemporana. Ca si geografia, muzica are delimitari si determinari geografice. In aceeasi arie spirituala, muzica poate fi populara sau culta, grea sau usoara. Etc. Fiecare muzica avand virtutile ei; fiecare marturisind despre un timp sau despre un loc sau despre o anumita comunitate etnica sau religioasa, caracterizandu-le inconfundabil; fiecare cautand si afland o modalitate de exprimare muzicala specifica, valabila.

Dar, in muzica, precum in orice alt domeniu, exista o ierarhie, exista trepte simultane, care trebuie sa fie urcate si coborite, dupa situatie si dupa stare, care trebuie sa fie locuite si traite adecvat. Desigur, muzica Bisericii reprezinta treapta cea mai inalta, dar in mod obisnuit, in aceasta viata nu ramai continuu pe treapta cea mai inalta. Se cere in schimb ca pe fiecare dintre aceste trepte sa cauti vectorul ascensional, cel capabil sa-ti arate calea si sa te poarte spre treapta superioara.

Muzica poate conduce la o stare de vraja, nu numai pentru om dar si pentru intreaga creatie. Atunci fereca. Intri in cantare (in-cantare! cand ceva te rapeste prin frumusete esti incantati) precum un prizonier in locul detentiei sale.

Am mai amintit de sirenele care-l tintuiau pe Ulise. In general, exista un anumit tip de muzica care cauta si reuseste sa-l opreasca sau sa-l abata pe om din drumul sau spre Patria adevarata.

Mai este cunoscuta si povestea cu cel care scotea soarecii (raul?) din cetate cu ajutorul muzicii. Flautul fermecat ajuta la trecerea prin ispite.

Pentru scoaterea de sub vraja, taranul a inventat un tip de cantare de des-vrajire, si anume des-cantecele, un fel de cantari de lecuire. Dar de fiecare data lucrarea muzicii, in astfel de cazuri, pare sa fie pur mecanica.

Leac. Muzica constituie o modalitate de a obloji sufletul. Dar si trupul se intareste in suferintele sale prin muzica. Exista terapii care tin cont tocmai de caracterul taumaturgic al muzicii.

(Exista intr-un film – Inchisoarea ingerilor – o scena edificatoare. Se arata cum intr-o inchisoare americana destinata unor delicventi extrem de periculosi, multi dintre ei condamnati pe viata, la un moment dat, pe neasteptate, pe difuzoare s-a dat un duet dintr-o opera de Mozart. Toti acei detinuti, cu toata ticalosia lor, au ramas blocati, total ravasiti. Pentru un moment un sentiment de libertate nesfarsita a adiat prin ei. Muzica ajutase sa depaseasca zidurile, reintrand in sinele lor cel mai profund. Pentru cateva minute calea intoarcerii la Dumnezeu, locuind in ei, era deschisa. Intr-un alt film, mai vechi, francez de data aceasta – Umbrelele din Cherbourg, intreg dialogul, toate replicile erau cantate. Chiar si cele mai banale schimburi de cuvinte erau cantate de catre personaje. Rezultatul era acela al vestejirii oricarei porniri irascibile, al punerii unui temei de buna intelegere generala si pasnica impreuna vietuire.)

Muzica schimba omul. Pe aceeasi linie, cercetari mai vechi sau mai recente au aratat ca plantele cresc mai repede si mai sanatos sub revarsarea unei anumite muzici.

Muzica interioara. Exista si o muzica ascunsa, care nu se aude cu urechile trupesti. Pentru cei ce stiu sa citeasca o partitura, muzica le suna si in absenta instrumentelor. Le suna probabil ideal, neintrupata fiind exterior in sunete. Exista in Povestea lui Gosta Berling a Selmei Lagerlof un capitol miscator pana dincolo de lacrimi, in care un grup de fosti muzicieni, batrani neputinciosi acum, canta un concert intreg fara instrumentele respective, imaginandu-si-le numai, si tuturor el le suna deplin, triumfal, pana la epuizare. Toate acestea vor sa spuna ca in cele din urma muzica nu tine exclusiv de capacitatea fizica de a auzi, ci de resorturi ale fiintei cu mult mai subtile si mai adanci. In spatele constructiei sonore se afla un continut spiritual, si acesta poarta fiinta spre sine si spre intalnirea cu ceilalti, in cazurile cele mai fericite cu Dumnezeu. Pana la urma la izvorul muzicii sta gandul, iar gandul este forma nascanda a cuvantului. Muzica este si ea o spunere…

Nastere si moarte. Nu ne nastem cantand, nici nu murim cantand. Dar nasterea si moartea produc cantare celor din jur, spre exprimarea insotirii cu cel ce se naste sau moare. Cantarile cerului si ale pamantului au insotit Nasterea Mantuitorului. Cat despre moartea Lui… Cantarea vine o data cu Invierea. Ce altceva decat cantare era arderea inimilor lui Cleopa si a lui Luca in drum spre Emaus? Si pana la sfarsitul veacu rilor ne va insoti alinator cantarea Hristos a inviat!

Costion Nicolescu