În fiecare an la 29 mai ne amintim de Bizanţ şi de gloria lui milenară, pentru că în această zi, în anul 1453, a căzut sub otomani Constantinopolul, capitala imperiului cunoscut în istorie sub numele de „Bizantin”. Cultura şi civilizaţia bizantină au continuat şi după căderea Constantinopolului în spaţiul ortodox, sub forma Bizanţului după Bizanţ, concept formulat de istoricul Nicolae Iorga. Prin aceasta, el descrie aderarea culturală a ţărilor ortodoxe, în special a celor române, la spaţiul cultural bizantin.

Oraşul Byzantion, de unde vine numele de Bizanţ, a fost fondat pe malul vestic al Bosforului, în jurul anului 660 î.Hr. Adevărata glorie a oraşului începe însă în timpul domniei lui Constantin cel Mare, cel care îl transformă în capitala imperiului şi îi dă numele. În anul 330 d.Hr., odată cu inaugurarea „Noii Rome”‑Constantinopol începe istoria de peste o mie de ani a Imperiului Bizantin.

Din punct de vedere cronologic, Bizanţul a succedat Imperiului Roman, deschizând o eră nouă. Chiar dacă în structura sa a păstrat o serie de norme ce au susţinut edificiul imperial roman, evoluţia sa ulterioară ne descoperă o direcţie diferită. Rolul Imperiului Bizantin în istoria europeană şi a poporului român nu poate fi neglijat, chiar dacă mulţi îl trec uneori cu vederea. De fapt, întreaga istorie a creştinismului din momentul în care a devenit religie liberă s‑a desfăşurat în cadrul acestui imperiu.

În ceea ce ne priveşte pe noi, românii, Bizanţul a avut un rol hotărâtor în continuitatea daco‑romană, în consolidarea şi răspândirea creştinismului pe teritoriul ţării noastre, în procesul de formare a poporului şi a limbii române, în organizarea şi viaţa bisericească, în cultură şi artă. În perioada migraţiei, Imperiul Bizantin a reprezentat singura formaţiune politică din sud‑estul Europei care a reuşit să se impună în faţa barbarilor, obligându‑i pe aceştia să dea libertate de viaţa şi de credinţa strămoşilor noştri. De la Bizanţ a fost condusă activitatea misionară de creştinare în părţile noastre, mai ales printre migratorii barbari, şi de susţinere a autohtonilor creştini. După secolul al XIV‑lea, când s‑au constituit statele feudale independente româneşti, întemeierea mitropoliilor şi organizarea bisericească, formele pe care le‑a îmbrăcat monahismul, toate, s‑au făcut în strânsă legătură cu Bizanţul. După căderea lui, domnitorii noştri au considerat că este datoria lor să continue spiritualitatea şi cultura bizantină, ba chiar unii au dorit să o restaureze la Constantinopol. De aceea este ispirată expresia lui Nicolae Iorga: „Bizanţ după Bizanţ“. Nu înseamnă că Ţările Române au avut, după 1453, un rol conducător, ci Iorga a vrut să arate prin aceasta cum s‑au continuat civilizaţia şi spiritualitatea bizantină în ţările ortodoxe. Cum Ţările Române erau într‑o semidependenţă de Imperiul Otoman, neexistând o putere străină pe teritoriul lor, noi plătind doar un tribut către Poartă, putem spune că aveam o anumită libertate aici. Turcii nu au construit în acest areal nici o moschee. Rolul conducător al Bisericii Ortodoxe îl avea tot Patriarhul Ecumenic, dar el era unul formal. Toată Peninsula Balcanică era supusă turcilor, care exercitau o exploatare feroce. Atunci s‑a încercat aflarea unui domnitor român care să preia stindardul luptei antiotomane. Unii au văzut această personalitate în Mihai Viteazul, urmat, o jumătate de secol mai târziu, de Vasile Lupu şi alţii. Dar fără ajutor politic occidental nu s‑a putut face lucrul acesta.

Prin formula pusă în circulaţie, Nicolae Iorga a relevat supravieţuirea Bizanţului timp de câteva secole după căderea Constantinopolului. Pentru Iorga, Bizanţul înseamnă o continuitate a lumii antice târzii şi o supravieţuire a sa în lumea modernă. Pentru Iorga exista un Bizanţ real (330‑1453) şi un „Bizanţ” ideal, care se prelungeşte până în pragul veacului al XIX‑lea. Astfel, continuitatea bizantină este triplă: politică, de civilizaţie şi umană.

Continuitatea politică este dată de faptul că el reprezintă Noua Romă. De asemenea, împăraţii bizantini s‑au denumit pe ei înşişi „împăraţi ai romanilor”. Bizanţul a fost protectorul romaniilor populare prin care s‑a păstrat latinitatea în această parte a Europei. Continuitatea de civilizaţie este dată de faptul că Bizanţul încearcă să fie mereu legat de apus, de la care preia şi căruia îi transmite forma de cultură şi civilizaţie. Conform lui Nicolae Iorga, şi supravieţuirea e triplă. El supravieţuieşte prin instituţii. În toată zona răsăritului, instituţiile sunt de tip bizantin. Bizanţul supravieţuieşte prin civilizaţie. Unitatea politică bizantină este înlocuită cu o unitate de civilizaţie dominată de Ortodoxie după căderea Constantinopolului. De aici regăseşte rolul semnificativ pe care l‑a avut Biserica Ortodoxă în păstrarea unităţii de neam a popoarelor din această parte a Europei care va sta la baza formării conştiinţei lor naţionale. Supravieţuirea este şi umană, deoarece, după căderea Constantinopolului, exilaţii din imperiu s‑au retras în răsăritul Europei, şi mai ales în Ţările Române, unde au venit marile familii bizantine ale Paleologilor, Cantacuzinilor şi Mavrocor­daților. Exilaţii din Constantinopol au rămas fideli unui model de civilizaţie pe care l‑au răspândit şi în Ţările Române.

Într‑adevăr, după căderea Constantinopolului, mulţi bizantini au fugit în ţările ortodoxe. Unii au fugit în Bulgaria sau Serbia, dar nu au rămas multă vreme acolo, pentru că tăvălugul turcesc a ajuns şi pe acele meleaguri. Alţii au venit la noi, iar Iorga vorbeşte de aceşti fugari care cutreierau Ţările Române legaţi cu lanţuri la mâini şi la picioare, atrăgând prin aceasta atenţia asupra nefericirii lor, căutând să obţină ajutoare băneşti. Unii dintre aceştia au rămas la noi, alţii au trecut în Transilvania. Un exemplu îl constituie familia Cantacuzinilor, care a rămas definitiv şi a intrat mai apoi în componenţa clasei domnitoare din Ţările Române.

La Constantinopol a rămas Academia, sprijinită în continuare de Patriarhia Ecumenică, unde s‑au format mulţi oameni, dintre care putem aminti pe Sfântul Antim Ivireanul, ca să dăm doar un exemplu. Aceşti oameni au fost remarcaţi de domnitorii români – Sfântul Constantin Brâncoveanu a fost cel care l‑a adus la curtea sa pe Sfântul Antim Ivireanul – şi, venind, au contribuit la edificarea vieţii religioase şi culturale de la noi. Apoi, Ţările Române, prin Academiile Domneşti de la Bucureşti şi Iaşi, în secolul al XVIII‑lea, au fost un fel de universităţi pentru lumea balcanică. Când nu s‑a mai putut face la Constantinopol operă de culturalizare, centrul cultural și intelectual al învăţământului s‑a mutat la Bucureşti şi la Iaşi.

Cultura şi civilizaţia noastră românească sunt profund influenţate de civilizaţia bizantină. Cele mai importante monumente bisericeşti româneşti sunt de inspiraţie spirituală şi culturală bizantină. Pentru noi, Bizanţul este viu prin spiritualitatea, arta şi cultura sa, pe care le regăsim în tot spaţiul ortodox. Formula istoricului român Nicolae Iorga, Bizanţ după Bizanţ, este actuală şi defineşte cel mai bine continuitatea bizantină în lumea ortodoxă.

sursa: ziarullumina.ro