Sărbătoarea Înălţării este pentru noi totdeauna prezentă, deoarece noi nu putem să ne întâlnim cu Domnul Hristos altfel decât cu Cel care S-a înălţat la cer. Nu putem să ne gândim la Domnul Hristos decât ca la Cel ce şade de-a dreapta Tatălui, nu putem să-L avem în vedere pe Domnul Hristos decât ca pe Cel ce este în cer şi pretutindeni, pretutindeni cu Dumnezeirea şi în cer cu firea omenească. De câte ori stăm în faţa Domnului nostru Iisus Hristos, noi stăm în faţa Domnului Hristos Celui ce S-a înălţat la cer.

Pomenim noi Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Naşterea Mântuitorului nostru, pomenim Botezul Lui, pomenim Schimbarea la Faţă, pomenim cu sărbătoare Jertfa Lui cea mântuitoare, Învierea cea de-a treia zi, Înălţarea la cer, însă toate acestea le pomenim şi le sărbătorim din perspectiva Înălţării, adică de pe poziţia noastră în faţa Mântuitorului nostru Cel ce S-a înălţat la cer.

Prin urmare, şi când pomenim Întruparea Fiului lui Dumnezeu la Bunavestire şi Naşterea Lui ca om la Crăciun, şi când pomenim toate celelalte, le pomenim învăluite cumva în gândul că Domnul nostru Iisus Hristos este în cer şi şade de-a dreapta Tatălui, şi este pretutindenea, şi este şi în sufletele noastre înălţat mai presus de lumea aceasta. (Teofil Părăian, Lumini de gând)

Cum S-a înălţat în slavă la ceruri Acela care, Dumnezeu fiind, este pretutindeni şi pe toate le plineşte?! Şi-a înălţat natura omenească. Este omul din El, cel pe care l-a înălţat la ceruri.

Domnul S-a înălţat şi S-a aşezat de-a dreapta Tatălui şi a lui Dumnezeu. Cum S-a aşezat de-a dreapta lui Dumnezeu Cel care petrece de-a pururi nedespărţit împreună cu El, într-o singură cârmuire şi şade pe acelaşi pristol? Este firea omenească cea pe care a aşezat-o de-a dreapta lui Dumnezeu, este omul din El, cel pe care l-a adus la împreună-împărăţirea cu Dumnezeu, la stăpânirea proniatoare peste toate cele văzute şi nevăzute.

Aşa s-a împlinit binevoirea lui Dumnezeu întru noi. Fiul lui Dumnezeu, coborât pe pământ, l-a urcat pe om pe umerii Săi, ca pe o oaie pierdută, şi l-a adus Tatălui Său. Să slăvim bunătatea şi înţelepciunea iubitorului de oameni Dumnezeu. Nu ne-a părăsit şi nu ne-a lăsat pradă nenorocirii noastre, ci a ruşinat viclenia vrăjmaşului şi, îndumnezeind în El fiinţa noastră, ne-a dăruit în chip mântuitor lucrul prin care fuseserăm la început amăgiţi, spre nenorocirea noastră.

Aşadar, să ne scuturăm acum, fraţilor, de şubrezenia gândurilor noastre şi, suindu-ne cu mintea la cer, să stăm în faţa pristolului lui Dumnezeu, la picioarele firii omeneşti slăvite în Domnul, şi să o contemplăm spre învăţătura noastră. (Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică)