Înainte de Paşti cu şase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Deci, mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare, căci, din pricina lui, mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus. A doua zi, mulţimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic şi a ieşit întru întâmpinarea Lui şi striga: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei”. Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise despre El şi că acestea I le-au făcut Lui. Aşadar, dădea mărturie mulţimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.

Modul nostru de pre­gătire – stimulat de post, de în­vă­țături speciale și de exemple ale sfinților – în vederea întâmpinării cu mai multă curăție a sărbătoririi anuale a Învierii Mântuitorului Hristos a ajuns în a patruzecea zi, ziua Intrării Domnului în Ierusalim. De la prezentarea la Templu, ca prunc, Iisus a venit la Ierusalim de multe ori. Era o obișnuință deprinsă din copilărie. În timpul celor trei ani de activitate publică, a venit, cu siguranță, de fiecare dată la Ierusalim cu ocazia Paștilor și chiar cu ocazia altor mari sărbători iudaice. Sfinții Evan­gheliști au consemnat câteva evenimente legate de vizitele Mântuitorului la Ierusalim. Toate semnalează dispute cu autori­tățile iudaice, generate (culmea!) de binefacerile pe care Iisus le făcea, prompt, fără amânare, persoanelor suferinde.

Sărbătoarea Floriilor marchează o intrare în Ierusalim cu totul aparte.

Așteptând venirea lui Iisus la Ierusalim, cu ocazia Paștilor, autoritățile iudaice luaseră din vreme măsuri pentru „rezolvarea” problemei pe care o constituia prezența fizică a lui Iisus în Ierusalim și chiar în afara acestuia. Apropiindu-se praznicul, ocazie cu care Ierusalimul se umpluse de pelerini, auto­ritățile îl căutau pe Iisus și se întrebau: „Ce vi se pare? Oare, nu va veni la praznic” (Ioan 11, 56). Acestea se temeau ca nu cumva, profitând de popularitatea Sa și de puterile neobiș­nuite, să le preia puterea. De aceea, au considerat că era ocazia să acționeze ele mai întâi, regizând reducerea lui Iisus la tăcere totală. În acest sens, „arhiereii și fariseii dăduseră porunci ca, dacă va ști cineva unde este, să dea de știre, ca să-l prindă” (Ioan 11, 57).

Fără ca să-i fi comunicat cineva ceva cu privire la măsurile luate de autorități împotriva Sa, Iisus prevestise Apostolilor, din vreme și de mai multe ori, suferințele pe care avea să le suporte, moartea și învierea din morți. Fiind cu El de trei ani, aceștia nu-și puteau imagina că Învățătorul lor, care, în ciuda tuturor formelor de rezistență a puternicilor zilei, se bucura de un succes deosebit, ar fi putut să suporte chinuri și să fie omorât. Considerau că toate prezicerile Lui erau metafore, de unde și modul ciudat de reacție la aceste preziceri (Petru Îl sfătuia să nu meargă la Ierusalim, iar ceilalți căutau să-și aranjeze eventuale funcții înalte în împărăția pe care intuiau că o va institui ­Iisus, ajungând la ­Ierusalim). Nici unii, nici ceilalți nu pricepeau marea taină care avea să se împlinească peste ­câteva zile.

Mântuitorul a venit spre ­Ierusalim, trecând prin Ierihon. Acolo a vindecat un orb care I s-a adresat cu apelativul „Fiul lui David”. Posibil ca acest apelativ să fi creat un anumit interes celor care au auzit modul de adresare al orbului şi pe care ­Iisus nu l-a corectat. Nu este ­exclus ca, din Ierihon, lângă ucenicii care-L însoțeau pe Iisus din Galileea, să se fi adăugat alții.

Mântuitorul a urcat spre Ieru­salim, se pare, pe drumul roman de pe Valea Kedron. A ajuns în Betania, la prietenii Săi, Lazăr, Maria, Marta și Simon Leprosul, sâmbăta de dinaintea Paștilor iudaice. Potrivit tradiției iudaice, în acea sâmbătă se cumpărau mieii care urmau să fie sacrificați cu ocazia Paștilor şi era marcată de o masă festivă. În Betania veniseră mulți din Ierusalim să-l vadă pe Lazăr, cel care, după patru zile de la deces, fusese înviat de Iisus. Sfintele Evanghelii relatează că, în cinstea lui Iisus, s-a făcut un ospăț deosebit în casa lui Simon Leprosul. Lazăr era unul dintre cei care stăteau la masă. Marta slujea, iar Maria a făcut oficiul de gazdă. La asemenea ocazii, gazda primea oaspetele (sau oaspeții), îi ungea fruntea cu untdelemn, îi dădea apă să se spele pe mâini și-i spăla picioarele.

Credinţa şi închinarea la Dumnezeu

Maria, sora lui Lazăr, a făcut ceva deosebit și vrednic pentru un distins prieten sosit din Galileea: a venit cu un vas din alabastru, conținând o litră (cca 350 g) de mir de nard curat, cu care a uns părul și picioarele lui Iisus, ștergându-i picioarele cu părul capului ei. Nardul este o plantă importată din India şi din a cărei rădăcină se scotea un parfum deosebit, din care se pregătea mirul. Era o mirodenie de mare preț. Cantitatea de mir de nard folosită de Maria pentru ungerea capului și picioarelor lui Iisus ar fi costat peste 300 de dinari, o sumă cu care se putea hrăni o familie săracă timp de un an. De aceea, ucenicii Mântuitorului au considerat gestul Mariei o risipă. Iuda a semnalat că ar fi fost mai bine ca banii cheltuiți pentru cumpărarea mirului să fi fost dați săracilor, la care Mântuitorul a răspuns: „Las-o în pace, căci ea l-a păstrat pentru ziua îngropării Mele. Pe săraci pururea îi aveți cu voi, dar pe Mine nu mă aveți pururea” (Ioan, 12, 7-8). Era un moment important: Mântuitorul nu a exclus obli­gația de a avea grijă de săraci, dar sunt momente în care cinstirea lui Dumnezeu nu trebuie neglijată pe motiv că săracii sunt obiectivul ucenicilor lui Hristos. Dacă Maria a îndeplinit (desigur, într-un mod mai special) ceea ce gazda trebuia să facă, aceasta înseamnă că Simon Leprosul făcea parte din familia ei. Gazda ar fi făcut un act de impolitețe lăsând ca altcineva în afară de ea însăși să facă acest oficiu. Posibil ca Simon Leprosul să fi fost tatăl celor trei prieteni ai Mântuitorului, vindecat cândva de Iisus de lepră. De aceea, probabil, când Lazăr era pe moarte, surorile L-au anunțat, știind că El poate să-l vindece. Gestul Mariei era unul de cinstire a prezenței lui Iisus în familia lor, un act de cult. „Ea aducea vasul cu mir, care este măsura desă­vârșită a credinței”, spunea Sfântul Chiril al Alexandriei (Comentariu la Evanghelia după Sfântul Ioan, PSB, vol. 41, 765).

Calitatea credinței se probează în modul în care îl cinstim pe Dumnezeu. Pornind de la gestul Mariei, Sfântul Chiril a remarcat că „este de cel mai mare preț iubirea săracilor, dar ea rămâne mai prejos de închinarea la Dumnezeu […] Timpul rânduit pentru cinstirea Mea sau pentru trăirea Mea aici vă oprește să puneți cinstea săracilor înaintea Mea […] El nu desparte pe cel milostiv de iubirea de săraci. Dar când e vorba de slujirea sau de slăvirea lui Dumnezeu, acestea trebuie împlinite înaintea iubirii săracilor. Căci aceasta se poate împlini după sfintele slujiri duhov­nicești” (Ibid., p. 766). Este un semnal pentru cei care neglijează închinarea la Dumnezeu pe motiv că ne angajăm în fapte ale „milei creștine”. Acestea vor rămâne doar fapte sociale dacă nu vor fi legate de slujirea lui ­Dumnezeu, păstrând, desi­gur, ierarhia slujirilor.

Gestul Mariei a avut o semni­ficație și mai profundă. În istoria poporului ales erau unși preoții (Exod, 30, 22, Levitic 8, 12), prorocii (I Regi, 19, 16), regii (I Regi, 10, 1; 16, 13) în vederea misiunii și a responsabilității lor. A fost uns locul prezenței lui Dumnezeu, cortul mărturiei (Exod 30, 26 și urm.; Lev 8, 10 și urm.). În Iisus se împlineau toate tipurile de ungere: El era Preotul cel ­Mare, Arhiereul care nu a adus jertfă pentru Sine, ci exclusiv pentru lume, El era Prorocul vestit de Moise (Deut. 18, 15), El era ­Mesia, descendent din nea­mul regesc al lui David, mlădiță din rădăcina lui Iesei (Isaia 9, 5 și următoarele; 11, 9; 33, 15; Iez. 34, 23; 37, 24; Amos, 9, 11; Miheea, 5, 1; Zah. 9, 9). El este Cel despre care Tatăl a spus: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, în Care am binevoit” (Matei 17, 5). El este „strălucirea slavei și chipul ființei” lui Dumnezeu (Evrei 1, 3; II Corinteni 4, 4; Coloseni 1, 15), în care „locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (Col 2, 9). De aceea, El este templul lui Dumnezeu, pe care-l pot dărâma iudeii, dar a treia zi și-L va reclădi (Ioan 2, 19). Toate tipurile de ungere vechi-testamentare trimit la slujirile Mântuitorului Hristos (împărătească, profetică și sacerdotală), pe care El le va afirma ­plenar în zilele următoare.

Împlinirea prorociei lui Zaharia

Iisus a venit să împlinească lucrarea Tatălui. Intenția Lui nu era să ocupe vreo funcție la Templu sau de ordin politic. Nu voia să fie un revoluționar, nici rebel față de autoritățile romane sau față de cele de la Templu. Nu cerea lumii supunere, ca un fel de rege pământesc teocratic, așa cum mulți L-ar fi dorit. El învăța că dincolo de împărăția Cezarului, dincolo de orice funcție la Templu, dincolo de orice funcție superioară bisericească, se află Împărăția lui Dumnezeu, care nu este din lumea aceasta. El a venit să pregătească lumea pentru acea Împărăție, care nu este, așa cum spunea Sfântul Apostol Pavel, nici mâncare, nici băutură (Rom 14, 17); nu este nici locul unde nu s-a întâmplat nimic, o nirvana în care se pierde identitatea personală, nu este nici petrecere împreună cu huriile printre munții de orez, nu este nici replica la alte dimensiuni a vieții de aici, ci dreptate și pace (Rom 14, 17), locul unde Apostolul Pavel a văzut ceea ce ochiul nu poate să vadă, urechea nu poate auzi, realități cu privire la care mintea omului nu poate gândi încât să le exprime în cuvânt. Pentru ca oamenii să creadă în această Împărăție, a venit Fiul lui Dumnezeu în lume. Pe aceasta, nu vreuna ­lumească, a propovăduit-o în cei trei ani de activitate publică.

Da, ungerea din Betania a fost pentru ziua îngropării Lui, care va preceda Învierea Sa din morți, dovada cea mai evidentă a existenței Împărăției lui Dumnezeu într-o altă lume, într-un alt timp și alt spațiu spre care toți oamenii au vocația și la care nu vom putea ajunge decât făcând dovada credinței și cinstirii Sale, după modelul Mariei și al prietenilor Săi din Betania. Mirul de mult preț al Mariei simboliza prețul inestimabil al jertfei Sale mântuitoare, taină pe care nimeni nu o intuia în acea zi și nici în cele următoare. Nu a fost jertfit de alții, ci S-a oferit ca jertfă, atunci când lucrarea pe care i-a încredințat-o Dumnezeu-Tatăl a împlinit-o. Ungerea din Betania era semnul văzut pentru începerea împlinirii totale și de netăgăduit a lucrării Sale mântuitoare, misiune specială și irepetabilă în istorie.

Plecând din Betania și apropiindu-se de Betfaghe, a trimis doi ucenici cărora le-a spus că, la intrarea în sat, va găsi legată o asină și mânzul acesteia. Pe acelea trebuia să i le aducă. Dacă stăpânul ar fi întrebat de ce fac acel gest, trebuia să le spună că ele sunt de trebuință Domnului. Trimiterea celor doi ucenici este un fel de delegație. Totdeauna regii evrei trimiteau delegațiile oficiale formate din două persoane. În caz de necesitate, regii lui Israel aveau dreptul să rechiziţioneze mijloacele de transport. Asinul era unul dintre acestea. De aceea, stăpânul animalelor a primit cu bunăvoință solicitarea. Aducându-i asinul, ucenicii și-au pus hainele pe el și Domnul s-a așezat peste ele. Mânzul asinei, care nu fusese deprins să suporte ceva sau pe cineva așezat pe spatele său, de data aceasta, L-a slujit pe Iisus, L-a purtat în spate cu blândețe pe Stăpânul cerului și al pământului.

Altădată, regii lui Israel nu foloseau calul decât în războaie. În alte împrejurări foloseau asinul sau catârul. Intrarea lui Iisus nu era una agresivă. Prin modul în care a optat să urce spre Ierusalim, Mântuitorul împlinea prorocia lui Zaharia: „Bucură-te, fiică a Sionului! Împăratul tău vine la tine blând, șezând pe mânzul asinei” (Zaharia, 9, 9). Sfântul Chiril al Alexandriei spune că asinul simbolizează neamurile păgâne, nedeprinse cu credința, care duce la evlavie, spre Ierusalimul cel de Sus (Ibid., p. 768). Probabil că nu întâmplător, chiar pe drumul spre Sfânta Cetate, la un moment dat, un grup de elini, veniți și ei la praznic, și-au exprimat dorința să-L vadă pe Iisus (Ioan, 12, 20-21).

Noul Legământ cu lumea întreagă

Urcarea spre Ierusalim s-a transformat într-o explozie de bucurie și de speranță. Mulți­mile prezente Îl întâmpinau pe Domnul purtând în mâini ramuri de finic, pregătite pentru sărbătoarea Paștilor (la Ierusalim nu crește finicul). Alții tăiau ramuri din copaci și le așterneau pe calea pe unde urma să treacă Domnul. Toți ovaționau: „Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului, Regele lui Israel” (Ioan, 12, 13). Copiii rosteau cuvinte pline de înțeles și cântau imnurile puterilor de sus (Sf. Ioan Hrisostom, Omilii la Matei, 57; PSB, vol. 23; p. 770).

Autoritățile au fost depășite de situație. Unii dintre cei care cunoșteau planurile acestora le-au zis: „Nu vedeți că nu folosiți nimic? Toată lumea ­merge după El!” (Ioan, 12, 19). Unii dintre farisei i-au zis Mântuitorului: „Învățătorule, poto­lește-ți ucenicii!” (Lc. 19, 39). Cărora El le-a răspuns: „Dacă aceștia vor tăcea, vor striga pietrele” (Lc. 19, 40). Cu alte cuvinte, în acele momente nu era vorba doar de un moment istorico-social, ci de începutul unor evenimente cosmice: natura întreagă participa la ele (oameni, animale, plante și chiar tăcutele pietre). Pe când toți erau cuprinși de entuziasm, Hristos suspina tăcut, dialogând discret cu Ierusalimul ca și cum ar fi fost o persoană, prevestind viitorul nefericit al Cetății Sfinte, pentru că nu a cunoscut vremea cercetării ei (Ioan, 12, 27-28), mâhnit că fiii ei nu s-au lăsat adunați sub „aripile” dum­ne­zeieștii Sale purtări de grijă, precum se lasă puii sub aripile ocrotitoare ale păsării (Mat. 23, 27), simțind pentru toți și pentru toate că sufletul îi era tulburat (Ioan, 12, 27). Ajuns în Cetate, Iisus a mers la Templu, unde, în mod firesc, i se cădea să fie. Acolo a fost întâmpinat de copii; a alungat afaceriștii din spațiul consacrat slujirii lui Dumnezeu și a depășit întâlnirea plină de capcane cu reprezentanții auto­ri­tăților, care inventaseră alte planuri pentru justificarea arestării Lui.

Evenimentele se precipitau. Intraseră în linie dreaptă. Dar nu autoritățile care pregătiseră asasinarea lui Iisus erau cele care controlau activitatea Acestuia, ci El Însuși era Cel care dispunea împărătește de timpul istoric rămas până la momentul izbăvirii lumii de păcat și de moarte, în trupul Său (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare). În zilele următoare, a învățat poporul pe față în Templu: le-a vorbit profetic mulțimilor despre drama dărâmării Ierusalimului, despre semnele sfârși­tului lumii și despre Judecata universală. Grupului restrâns al Apostolilor a descoperit o serie de taine care se refereau la relația Lui cu Tatăl, pe care nu le încredințaseră până atunci. Ca altădată Moise, a instituit Noul Legământ cu lumea întreagă, de data aceasta, fundamentat nu pe sângele animalelor, ci pe Trupul și Sângele Său. Când a constatat că lucrarea pe care i-a încre­dințat-o Tatăl a împlinit-o, S-a oferit spre Jertfă, în calitate de Mare Preot. Nu însă ca unul care jertfește pentru sine și pentru popor, ci precum Cel Care se jertfește ­exclusiv pentru lume, ca să-i dea acesteia posibilitatea de a avea acces la Împărăția pe care generația Lui o neglija aproape totalmente. Este vorba de Împă­răția pe care nu o percep cei care au stăpânit, stăpânesc și vor stăpâni colțuri din lumea de acum și de aici. Este Împărăția a cărei evidență Mântuitorul Hristos o va demonstra după ce, trecând prin proba zilei îngropării, a biruit moartea și a înviat din cei morți. El oferă astfel fericirea participării la acea Împărăție tuturor celor care L-au văzut înviat, care nu L-au văzut, dar au crezut, cred și vor crede acelora care, cu prețul vieții lor de aici, au dat mărturie că Hristos a înviat, precum şi tuturor celor care au trăit și trăiesc în perspectiva acestei Împărății.