Împăratul Constantin a schimbat faţa lumii: a restaurat Imperiul Roman şi a făcut din el un imperiu creştin. Domnia lui a marcat o evoluţie a puterii imperiale. În epoca bizantină, el este un simbol, de aceea o serie de împăraţi au preluat simbolic titlul de `Noul Constantin”. Poate că nici un suveran din istoria bizantină nu merită mai mult recunoașterea apelativului „cel Mare” decât Constantin, deoarece el a luat două decizii care au modificat viitorul lumii civilizate: recunoaşterea creştinismului și transferul capitalei imperiale de la Roma la Constantinopol.

În istoriografia constantiniană se dovedeşte a fi decisiv momentul 312, mai precis bătălia de la Pons Milvius din 28 octombrie şi viziunea pe care a avut-o înaintea acesteia, care s-a dovedit apoi relevantă în privința comportării sale față de creștinism. Pe scurt, faptele istorice s-au petrecut astfel: în 306, Constanţiu (tatăl Sfântului Constantin) a murit la York, în Anglia, unde trupele sale au decis să-l proclame pe Constantin „Augustus”. După mai mulţi ani de lupte, Constantin reuşea, în 312, să-l elimine pe adversarul său cel mai periculos, Maxenţiu, în bătălia de la Pons Milvius, lângă Roma. Constantin a devenit atunci stăpânul părţii apusene a imperiului, înainte de a cuceri în 324 şi partea răsăriteană. Dintr-un punct de vedere pur istoric, Constantin este cel care restaurează imperiul şi reuşeşte acolo unde Diocleţian eşuase. Reformează sistemul monetar, armata – unde creează nişte unităţi de elită pentru a apăra graniţa, administraţia – unde separă funcţia judiciară şi fiscală de funcţia militară. Pe scurt, în timp ce imperiul fusese întreţinut mai ales prin armată şi printr-o administraţie minimală, Constantin a dezvoltat funcţia publică, instaurând un stat adaptat unui imperiu universal. De altfel, Constantin a restaurat toate însemnele de glorie ale Imperiului Roman: o dovedesc Arcul de Triumf pe care-l zideşte lângă Colosseumul din Roma, statuia sa colosală de pe forum (al cărei cap se poate vedea astăzi la muzeul de pe Capitoliu) sau, după cucerirea părţii răsăritene, întemeierea unei noi capitale, Constantinopol, în locul fostului Bizanț. Totuşi, există un însemn al gloriei romane pe care Constantin îl abandonează: când îşi face intrarea triumfală ca învingător la Roma, în 312, după bătălia de la Milvius, refuză să urce pe Capitoliu ca să sacrifice lui Jupiter, aşa cum era tradiţia. În statuia colosală pe care a ridicat-o mai apoi ţine în mână o cruce cu un stindard purtând monograma lui Hristos.

În 313, Constantin dă edictul de la Milano, în urma căruia creştinismul devine o religie licită şi bunurile confiscate în timpul persecuţiilor lui Diocleţian sunt restituite. Constantin se proclamă creştin şi îi încurajează pe cetăţenii romani să se convertească, lăsându-le totuşi libertatea de alegere. Ia diverse măsuri care arată tuturor favoarea de care se bucura creştinismul (spre exemplu, instaurarea duminicii ca zi de odihnă). Construieşte locaşuri de cult: la Roma, palatul de la Lateran este oferit episcopului, în timp ce o mare bazilică este construită pe colina Vaticanului, deasupra locului moaştelor Sfântului Apostol Petru. Sfânta Elena descoperă Sfânta Cruce la Ierusalim şi Constantin zideşte Bazilica Sfântului Mormânt.

O religie care creștea prin propria sa energie, cum era cazul creștinismului, nu își putea dori altceva decât să fie liberă și în siguranță; acest lucru i-a fost acordat de către Constantin. De aceea, în vremea sa vedem cum în lumea romană se înmulțesc bisericile și are loc o activitate teologică intensă. El i-a favorizat pe creștini să intre în administrație și a încurajat chiar comunitățile alcătuite îndeosebi din creștini.

Convertirea lui Constantin a fost un act de o importanță capitală. Până atunci, creștinii constituiau o minoritate în imperiu și aparțineau mai cu seamă populației modeste de la orașe. Aristocrația senatorială era în majoritate păgână, în afară poate de Africa și Egipt. În aceste condiții, șansele creștinilor de a avea un împărat dintre ei erau mici, iar fără un împărat creștin, convertirea populației ar fi fost încă multă vreme amânată. Prin convertirea lui Constantin la creștinism s-au modificat și raporturile dintre Biserică și Stat. Socotindu-se slujitorul lui Dumnezeu, responsabil în fața Lui de buna rânduială în Biserică, el nu a ezitat niciodată să intervină în treburile acesteia în mod hotărâtor, cum a fost în cazul convocării Primului Sinod de la Niceea, din 325. El a creat precedentul după care numai împăratul putea să convoace un Sinod Ecumenic, iar Biserica a acceptat autoritatea sa fără discuție.

Deşi Constantin a protejat religia creştină, el însuşi s-a botezat doar cu puţin înainte de sfârşitul vieţii. Din raţiuni politice şi pentru păstrarea păcii sociale şi a armoniei în relaţiile dintre creştini şi păgâni, a păstrat în mod formal titlul păgân de Pontifex Maximus pe toată durata vieţii. După istoricul Eusebiu de Cezareea, întoarcerea Marelui Constantin către creştinism „începe” odată cu viziunea pe care a avut-o înainte de bătălia cu Maxenţiu, precum şi cu rugăciunea sa adresată Dumnezeului creştinilor. Semnul dumnezeiesc primit de Constantin a fost legat de persoana sa şi a fost considerat întotdeauna în conştiinţa Bisericii drept o chemare dumnezeiască, după modelul chemării Apostolului Pavel; din acest motiv, împăratul a primit denumirea de întocmai cu Apostolii şi „între împăraţi, apostol” al credinţei creştine.

Constantin este primul împărat roman creştin din istorie. El construiește capitala Constantinopol, intitulând-o „Noua Romă”. Încă din 326 începuse căutarea unui oraș potrivit, pentru că înțelesese că destinul imperiului se mutase cu totul în Răsărit. A ales mai întâi Troia, spune istoricul Sozomen. În cele din urmă, a înțeles însemnătatea zonei din preajma vechiului Bizanţ, care pe atunci era în ruine, căci controla trecerea spre Marea Neagră, adică strâmtoarea Bosforului. Uimitoare sunt viziunea și perspicacitatea acestui strateg de a recunoaște rolul pe care avea să-l joace Constantinopolul, Noua Romă, în regiune.

Domnia lui Constantin cel Mare, care avea să transforme imperiul păgân într-unul creștin, marchează începutul istoriei bizantine. Actul fondator este crearea „Noii Rome” pe malurile Bosforului, cetate care va purta numele său: Constantinopol, inaugurată la data de 11 mai 330. Orașul a fost închinat de către întemeietorul său Sfintei Fecioare Maria, iar cu prilejul inaugurării s-a săvârșit o slujbă în Biserica „Sfânta Irina”.

Din anul 330, Imperiul Roman continuă încă mai bine de un mileniu la Bizanţ. Atunci când valul invaziilor acoperă partea occidentală a acestuia, iar vechea Romă cade în 476, Imperiul Roman continuă în Orient până la fatidica zi de marţi, 29 mai 1453, când, după un asediu de peste 40 de zile, în doar trei ore, Constantinopolul cade în mâinile otomanilor. De aici provine expresia că marţi sunt „trei ceasuri rele”.

Constantin a murit în 337 şi a rămas cunoscut în istorie cu supranumele „cel Mare”. Biserica Ortodoxă îl cinsteşte împreună cu mama sa, Sfânta Împărăteasă Elena, în fiecare an în ziua de 21 mai.

sursa:ziarullumina.ro