Sfântul Mucenic Sava de la Buzău, străromân care a pătimit în părțile Buzăului de astăzi, este legat cu numele de şase „Scrisori creştine, adevărate pagini patristice”, care au circulat la nord de Dunăre în perioada 372-374. Despre el vorbeşte Sfântul Vasile cel Mare într-o amplă corespondenţă cu guvernatorul provinciei Sciţia Mică, Iunius Soranus. Martiriul Sfântului Mucenic Sava este certificat istoric în unele dintre cele mai apreciate consemnări hagiografice din perioada Bisericii primare.

O primă însemnare despre viaţa sfântului mucenic se regăsește în scrisoarea guvernatorului Iunius Soranus către Sfântul Vasile cel Mare. Contextul despre care pomeneşte guvernatorul este legat de persecuţiile creştinilor din părţile dunărene, din pricina popoarelor migratoare, în special a goţilor lui Athanaric. Răspunsul Sfântului Vasile cel Mare ajunge în Sciţia Mică în anul 373. Printre elementele familiare şi menţiunea rudeniei în care se afla cu guvernatorul, Sfântul Părinte îl roagă pe acesta să-i întărească pe mucenicii care sufereau cumplit pentru numele lui Hristos. Îl asigură, totodată, că prin fapta lui bună va câştiga „o comoară de mare preţ” înaintea lui Dumnezeu. Rugămintea sfântului către Iunius merge mai departe, sfătuindu-l „să trimită în patrie osemintele – cinstitele moaşte – ale martirilor” ucişi de prigonitorii păgâni. „Cu această mare dorinţă, rugăminte, termină Sfântul Vasile cel Mare Epistola sa în 373 către compatriotul său, guvernatorul Iunius Soranus de la Tomis. Se înţelege că rugămintea era pentru a-i trimite cinstitele moaşte ale dreptcredinciosului şi de Hristos mult iubitorul, fost citeţ de biserică, cântăreţ sau dascăl, cum se mai numeşte uneori Sfântul Sava, cel care suferise moarte martirică în părţile Buzăului de astăzi, la 12 aprilie 372” (Nestor Vornicescu, Despre Pătimirea Sfântului Sava Gotul din Părţile Buzăului şi Scrisorile din anii 372-374 în legătură cu cinstitele sale moaşte, Buzău, 2000, p. 8).

Dimpreună cu Sfântul Sava a suferit moarte mucenicească şi Sfântul Nichita Gotul, ale cărui sfinte moaşte au ajuns ulterior în Cilicia, fiind aşezate spre închinare într-o biserică din oraşul Mopsuestia. De asemenea, tot în decursul persecuţiei lui Athanaric (369-372) au fost uciși şi goţii ortodocşi In, Pin şi Rim, ale căror moaşte au fost trimise creştinilor din sudul Dunării.

Darul Bisericii din Sciţia Mică pentru Cetatea Capadociei

La rugămintea Sfântului Vasile cel Mare, guvernatorul Iunius a trimis, aşadar, moaştele Sfântului Sava în Cetatea Capadociei, după cum se găseşte menţionat în sinaxarul sfântului: „Iar Iunius Soranus, prea strălucitul conducător al Scythiei, trimiţând bărbaţi vrednici de încredere, l-a adus pe acesta din ţara barbară în România (în Imperiul Roman de Răsărit). Şi, dând patriei sale un dar preţios şi slăvit al credinţei, l-au trimis în Capadocia la preacucernicia voastră, din voinţa presbiterului (din Goţia), Domnul rânduind cele spre bucuria fraţilor celor ce sufăr şi se tem de El. Întrunindu-vă, deci, în adunare duhovnicească, în ziua în care luptătorul a primit cununa (mucenicia), să vestiţi şi fraţilor de dincolo (din Imperiul Roman), că în toată Biserica Universală şi Apostolească să se facă bucurie mare, slăvind pe Domnul cel ce face alegerea servilor Săi” (Martiriul Sfântului Sava Gotul, în PSB 11, 1982, p. 328). Acest mare dar s-a făcut cu binecuvântarea Sfântului Bretanion, Episcopul Tomisului din vremea aceea. Se ştie, de asemenea, că cinstitele moaşte ale Sfântului Sava „au fost strămutate din Dacia carpatică, numită pe atunci Goţia, în anul 373 sau 374, prin Tomis, în Cesareea Capadociei”.

La scurt timp după ce moaştele Sfântului Sava au plecat spre Cetatea Cezareei, Sfântul Vasile cel Mare a primit o altă epistolă, de data aceasta din partea Sfântului Ambrozie al Mediolanului, prin care îi solicita trimiterea din Capadocia a osemintelor Episcopului Dionisie al Milanului, mort în 355 în exil. Răspunsul părintelui capadocian a fost afirmativ, cuprinzând, totodată, un argument de certă valoare doctrinară pentru cultul şi cinstirea sfintelor moaşte: „Atenţia şi râvna ta (Sfântului Ambrozie) faţă de fericitul episcop Dionisie mărturisesc întreaga ta dragoste faţă de Domnul, cinstire faţă de îna­intaşi şi adorare faţă de credinţă. Atitudinea binevoitoare faţă de împreună-slujitori se referă la Stăpânul Căruia i-au slujit. Cel ce cinsteşte pe cei ce au luptat pentru credinţă manifestă acelaşi zel în credinţă, încât una şi aceeaşi acţiune dă mărturie de multă virtute” (Epistola XXII, 2-3 şi 12-13).

Pătimirea

În Epistola pe care Biserica din Goţia a îna­intat-o ca document însoţitor în trimiterea moaştelor Sfântului Sava către arhiereasca Cetate a Capadociei găsim rânduită şi „Pătimirea” acestuia. Însemnarea constituie, în fapt, „prima scrisoare hagiografică – care se păstrează până astăzi – apărută pe pământul ţării noastre” (Nestor Vornicescu, Despre Pătimirea Sfântului Sava, p. 11). Pentru început găsim menționat aici faptul că sfântul era de neam grec, originar din Asia Mică. Numele de „Gotul” îl preluase odată cu noua sa obârşie. În viaţa obişnuită împlinea slujirea de cântăreţ în biserică, arătându-se de fiecare dată „cumpătat, în toate înfrânat, trăind în feciorie, retras, stăruind în rugăciuni, având o credinţă cu totul curată, care lucrează prin dragoste” (Actele martirice, pp. 319-324).

La vremea persecuţiei, Sfântul Sava a mărturisit deschis că este creştin, cu toate că toți ceilalţi se temeau, lepădând numele lui Hristos. Întărâtaţi de cuvintele mărturisitorului, păgânii au dat năvală în biserica în care slujea, chiar în noaptea Sfintelor Paşti. Împreună cu preotul Sansalas, sfântul a trecut prin nemiloase chinuri până a doua zi, când l-au înecat în râul Mousaios (Buzău). Lăsat mai multe zile neîngropat, neatins însă de fiarele sălbatice, trupul Sfântului Sava a fost aşezat în pământ cu mare cinste de credincioşi. Cultul său a început să crească chiar din anul 372, fiind menţionat în primele calendare cu zilele de cinstire de 12, 15 şi 17 aprilie.

În limba română, viaţa şi pătimirile Sfântului Sava au fost traduse pentru prima dată de Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei, în Proloage sau Viaţa şi petrecerea sfinţilor (Iaşi, 1683, p. 411). De asemenea, „versiunea Pătimirii Sfântului Sava, pe larg, s-a făcut în şcoala paisiană de la Mănăstirea Neamţu, de ierodiaconul Ştefan Dascălul, şi s-a tipărit în volumul Vieţile Sfinţilor pe aprilie, dat la lumină în aceeaşi chinovie de Mitropolitul Moldoviei, Veniamin Costachi, la 15 aprilie” (Nestor Vornicescu, Despre Pătimirea Sfântului Sava, p. 17).

În consecinţă, pentru iubitorii de hagiografie, Mitropolitul Nestor Vornicescu consemnează faptul că „Părimirea Sfântului Sava este remarcabilă prin realismul descrierii, o descriere care nu se conformează stilului clasic hagiografic, unde predomină elementele miracolului; aici, faptele se narează într-un mod original, parcă manifestând o grijă anume pentru autenticitatea istorisirii unui martor ocular” (p. 23).