Primul Templu din Ierusalim a fost construit de Solomon, fiul lui David și rege al Israelului, pe Muntele Moria, numit în zilele noastre Muntele Templului. A fost distrus de către babilonieni în anii 587-586 î.Hr. În timpul dominației persane, care a urmat celei babiloniene, împăratul Cirus cel Mare a permis evreilor reclădirea templului, care a avut inițial dimensiuni modeste. Noua clădire, cunoscută drept al Doilea Templu, a fost amplu extinsă și restaurată în anii domniei lui Irod cel Mare. Avea să fie însă și ea distrusă, de data aceasta de către ­romani, în timpul represiunilor față de ­revolta evreilor din anii 66-73 d.Hr.

L-am întrebat pe prof. dr. arh. Augustin Ioan, de la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti, când au apărut primele temple cunoscute din istoria lumii și ce rol jucau. „Depinde cum definim termenii”, ne-a răspuns acesta. „Dacă suntem în căutarea unui spațiu sacru, și acestuia trebuie să îi dăm o definiție: e un loc în care au loc ritualuri, cu ritmuri diferite, dedicate unui eveniment sau unei ființe transcendente? Dacă are un centru și limite, iar ceea ce se află în interiorul limitelor pare să sugereze ceva radical diferit (alteritate radicală este chiar definiția sacrului, după Rudolf Otto) față de ceea ce este în afara lor, atunci putem presupune că ne aflăm dinaintea unui astfel de loc sacru. Apoi intervine stabilitatea acestor limite, prin construcție, generând un spațiu non-natural pentru ritual, un loc public pentru celebrarea acestuia. Din acest punct de vedere, cel mai vechi templu, foarte probabil, este cel de la Göbekli Tepe, în sud-estul Turciei de azi, aproape de granița cu Siria, care pare a avea circa 12.000 de ani. Straniu la această incintă este că precede agricultura, care până la el părea a fi precondiția pentru apariția faptului religios și, deci, a construcțiilor dedicate. S-au mai făcut anunțuri despre asemenea alcătuiri mai vechi, dar, deocamdată, nu au fost confirmate arheologic.”

Despre cele două temple din Ierusalim avem mărturii și din Sfânta Scriptură, dar și din arheologia biblică. Primul a început cu constituirea resurselor și cu o revelație a formei și proporțiilor avută de regele David. În același timp, însă, i s-a revelat și faptul că nu el îl va construi, ci fiul său, Solomon, ceea ce s-a și întâmplat. „Ca și în cazul piramidelor, abundă legendele: materialele cele mai nobile au fost aduse din Liban, cu acordul regelui Hiram, care ar fi trimis și un arché-tekton, pe Hiram Abif, să asiste edificarea. Or, acest prim-arhitect este disputat și de breslele de constructori operativi, până la arhitecții de astăzi, dar și de constructorii speculativi, după 1717; și unii, și alții țin doliu după ce fondatorul ar fi fost ucis de calfele sale și, ca urmare, încă și ­astăzi, se îmbracă în negru.”

Pregustarea cerului

Un al doilea templu, fastuos, a fost practic reclădit de Irod cel Mare și acesta e cel pomenit în Noul Testament, în care a intrat Iisus și în care a avut loc scena cu zarafii din curte. În anul 70 d.Hr., templul acesta a fost complet demolat și Ierusalimul devastat. Se păstrează Zidul Plângerii, cu toate tunelurile sale, în parte vizitabile. „Pe amplasamentul prezumat al templului propriu-zis, care fusese anturat de nenumărate alte spații de depozitare și activități colaterale, a fost edificat Domul Stâncii, care acoperă locul mitologic al ascensiunii lui Mahomed. Tot acolo se mai află o moschee, Al-Aqsa, inițial biserică ridicată de cruciați. Templul propriu-zis avea la intrare două coloane, numite Jaqin și Boaz, apoi o cameră sfântă (naos) și o Sfânta Sfintelor, unde se va fi aflat chivotul legământului, cel purtat de evrei prin deșert și care va fi conținut Tablele Legii. Este o structură care se regăsește și astăzi în structura bisericii creștine, dar și a sinagogilor. După episodul iconoclast, fervoarea cu care creștinii bizantini au adus înapoi icoane în biserici a impus apariția iconostasului, numit de teologul rus Pavel Florenski «o pregustare a cerului» și care, cu perdelele sale, a creat aceeași structură ca aceea a templului, între un naos pentru credincioși și un altar pentru oficianți.” Structura unei biserici, ne explică profesorul Augustin Ioan, are trei surse formale. Prima este Templul din Ierusalim. A doua este camera de oaspeți a casei unde s-a săvârșit Cina cea de Taină și, deci, prima Euharistie. „Și templul fusese numit Casa Numelui Domnului, dar, o dată în plus, biserica primește astfel ceva din atmosfera domestică a unui cămin. Ea este, de pildă, locul unde putem plânge nestingheriți. Iar a treia sursă este bazilica, spațiu al împărțirii dreptății înainte de edictele lui Constantin cel Mare (cel numit de Biserică «întocmai cu Apostolii»). În timp, crucea a modificat bazilica, apărând exedrele laterale și, deci, spațiul cruciform, în vest cu transept, intersecția acestor brațe ale crucii fiind surmontată de un sistem de bolți și, cel mai sus, cupola (sau, în timp, o turlă peste care se află o cupolă).”

Templul din casa lui Pitagora

L-am rugat pe interlocutorul nostru să ne ofere exemple de case folosite ca temple ori biserici. „Casa lui Pitagora a fost transformată, după moartea lui, în templu. Dar și la noi putem observa, în Ardeal, analogia arhitecturală a casei de lemn cu biserica, deosebirea fiind adeseori doar existența a două uși pe axa vest-est, în loc de una centrală și două laterale, ca la casă. Acolo unde s-a putut, a crescut câte o turlă, din ce în ce mai înaltă (acum biserica nouă de lemn a Mănăstirii Săpânţa-Peri se mândrește a avea cea mai înaltă turlă de lemn din lume: 78 de metri).”

În Vechiul Testament există un mare număr de detalii, foarte stricte, privitoare la cum a trebuit să fie realizat cortul cu care poporul evreu a umblat în exil. În ce măsură astfel de standarde se regăsesc în bisericile ortodoxe de azi? „Cortul supraviețuiește în decorația bisericii ortodoxe, în pronaos fiind reprezentată incinta de pânză unde va fi anturat cortul, care, la rândul lui, proteja chivotul legământului. Dar nu există un echivalent arhitectonic al erminiei, cartea de explicare și de interpretare a picturii bisericești, cuprinzând normele după care se execută pictura unui lăcaș de cult, detaliind conținutul reprezentărilor iconografice dintr-o biserică ortodoxă. Astfel, pe de o parte, putem observa o libertate arhitecturală regională, ilustrată de diferențele dintre biserica bazilicală, cea de plan treflat și, apogeu al arhitecturii bizantine, cea de cruce greacă înscrisă, cu brațe egale și cupolă deasupra; iar pe de altă parte, diferențele, inclusiv tipologice, dar și de decorație interioară și exterioară, între Muntenia și Moldova medievale.”

În final, l-am rugat pe profesorul Augustin Ioan să comenteze realizările arhitecturale moderniste în proiectarea de biserici. Arhitectura bisericii creștine, ne-a spus, a fost revoluționară, fără a fi modernistă, până în secolul al XX-lea. „Experimentele de după Marea Unire dovedesc acest lucru și pentru România, cu marile catedrale din Transilvania, dar și cu bisericile neo-bizantine din București (Cașin, Elefterie Nou). Pe plan internațional, după Conciliul Vatican II, arhitectura bisericilor catolice a luat o turnură modernistă și socializantă, sever criticată chiar din interior, astăzi. Dar nici ortodocșii nu au stat degeaba: un prim exemplu este biserica greco-ortodoxă din Wauwatosa, Wisconsin, a excepțio­nalului arhitect american Frank Lloyd Wright sau, cu adevărat revoluționar, tot greco-ortodox, proiectul Herzog & De Meuron, despre care se vorbește prea puțin. O preafrumoasă biserică ortodoxă postbelică a făcut, în SUA, și Haralamb (Bubi) Georgescu, colaboratorul lui Horia Creangă, clădirea trimițând, printr-o enormă lance metalică, la turlele bisericilor de lemn de acasă.”