Constantin Brâncoveanu  s-a născut în anul 1654 din părinţii vornicul Papa Postelnicul şi Stanca Cantacuzino. Constantin a crescut fără tată, deoarece acesta moare pe când avea doar un an.  Este crescut de mamă, de bunica dinspre tată Păuna Greceanu şi de unchiul său, Stolnicul Constantin Cantacuzino, pe care ajunge să-l iubească asemenea unui tată.

Brâncoveanu, de-a lungul vieţii sale, deţine diferite funcţii de seamă ale ţării: agă, postelnic, spătar şi logofăt. Moartea subită a lui Şerban Cantacuzino îl aduce pe Constantin Brâncoveanu în rolul de domn al Ţării Româneşti între 1688 şi 1714. Ţara cunoaşte o mare înflorire culturală şi spirituală în această perioadă.

De asemenea, domnul a avut o activitate diplomatică intensă. În anul 1695 primeşte titlul de principe al Imperiului Habsburgic, iar mai apoi turcii îi recunosc domnia pe viaţă.

Însă toate aceste lucruri frumoase din viaţa lui Brâncoveanu aveau să se sfârşească în cel mai cumplit mod cu putinţă.  În anul 1711, Dimitrie Cantemir, care era domnul Moldovei, împreună cu ţarul Rusiei Petru I se ridică împotriva Imperiului Otoman.  În acelaşi timp spătarul Toma Cantacuzino trece de partea ruşilor şi cucereşte Brăila. Toate acestea se întâmplă fără ştirea lui Brâncoveanu.

Totuşi bătălia decisivă de la Stănileşti a fost câştigată de turci. Brâncoveanu era compromis în ochii otomanilor prin acest act de trădare. La acest eveniment s-au adăugat şi uneltirile unor boieri care l-au făcut pe domnul Brâncoveanu să cadă în dizgraţie.

Acesta este mazilit în Săptămâna Patimilor din anul 1714. El şi familia sa sunt duşi la Constantinopol. Toate bunurile familiei Brâncoveanu sunt confiscate.  Din aprilie până la sfârşitul lui iulie, membrii familiei Brâncoveanu sunt supuşi unor torturi cumplite precum întinderea pe roată, strângerea capului cu un cerc din metal, arderea cu fierul înroşit, înţeparea mâinilor şi a picioarelor. Toate aceste fapte se petreceau în temniţa Edicule, Cele Şapte Turnuri din Istanbul.

Ziua execuţiei a fost 15 august, când Constantin împlinea vârsta de 60 de ani, iar creştinii sărbătoreau, ca în zilele noastre, „Adormirea Maicii Domnului”.

Domnitorul,  împreună cu cei patru fii şi ginerele său, Enache Văcărescu, au fost obligaţi să meargă pe jos  prin oraş până la locul de execuţie. Aceştia erau desculţi şi îmbrăcaţi doar în cămăşi. La eveniment au fost invitaţi să asiste şi ambasadori din Europa creştină.

Del Chiaro însemna cuvintele lui Brâncoveanu: „Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să ne salvăm sufletele noastre şi să ne spălam păcatele cu sângele nostru”.

Chinul şi drama din acea zi întunecată nu au durat decât un sfert de oră. Mai întâi au fost decapitaţi fiii şi ginerele pentru ca domnitorul să poată privi moartea celor dragi. Constantin, Stefăniţă, Radu, Mateiaş şi Enache Văcărescu sunt ucişi fără milă. Apoi la urmă a fost decapitat şi Constantin Brâncoveanu.

Trupurile lor au fost  aruncate în apele Bosforului, iar capetele au fost înfipte în prăjini şi au stat trei zile la poarta Seraiului. Mai târziu puţin trupurile au fost pescuite din mare şi duse la o mânăstire bizantină. Trupul domnului Brâncoveanu a fost adus la Bucureşti pe ascuns şi a fost îngropat la Biserica Sfântul Gheorghe Nou. Plăcuţa  de deasupra marmantului a fost lăsată fără inscripţie de teama turcilor. Însă pe candela de argint ce ardea deasupra criptei erau gravate cuvintele:”Fericitului Domnu Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod…” În anul 1992, brâncovenii sunt canonizaţi şi trecuţi în rândul sfinţilor, ca şi Ştefan cel Mare.

Martiriul Brâncovenilor în presa europeană a timpului

Diferite periodice sau persoane politice, contemporane momentului au subliniat situația grea, tortura și martiriul familiei Brancovenilor, de la Istanbul.

Astfel, Le journal historique din Verdun, din august 1714, nota că membrii familiei au fost întemnițați separat, pentru a nu putea comunica între ei: „Acest prinț și copiii săi au fost întemnițați în Castelul «Sapte Turnuri»; că ei au fost separați, ca să nu se poată vedea, nici auzi, nici comunica prin scrisori, nici între ei, nici cu alte persoane, din interior sau din afara inchisorii”.

Raportul olandezului Colyer, pe 10 mai 1714, aduce noi lămuriri: „Zi și noapte Domnul sta închis într-o cameră întunecoasă, adânc supt fața pământului, iar soția lui, care a trebuit să-și dea juvaierele, sta într-o odaie de sus, bine pazita”, informație pe care o regăsim și la Hochepied, pe 15 mai, același an: „L-au adus pe acest principe nenorocit și pe acei fii ai lui, precum și trei boieri fruntași, într-o adâncă groapă supt pământ, unde, din lipsă de lumină, nu pot arde lumânări, nici candele, despărțit de soția lui”. Despre torturarea lor pentru a-și declara averile scrie și Gazette de France, în numerele din mai până în august 1714, dar și Le Mercure Galant din Paris, precum și amintitul jurnal din Verdun.

Despre întemnițarea domnului, torturarea sa și a copiilor săi, refuzul de a-și schimba religia pentru a-și salva viețile și moartea lor vorbesc numeroase surse contemporane evenimentului, provenind din relatările ambasadorilor francezi, olandezi, venețieni la Constantinopol, din scrierile călătorilor străini aflați în capitala Imperiului Otoman la acea dată sau din cronicile românești.

Primele sentimente în presa și cancelariile europene față de drama domnului român sunt de milă profundă. „Bietul” și „nefericitul” sunt cele mai frecvente epitete atribuite Brancoveanului. Moartea Brancovenilor a fost una martirică, ei refuzând să treacă la islam pentru a-și salva viața, preferând să moară, decât să-și părăsească credința. Prezentăm în continuare câteva dintre aceste mărturii, care au fost publicate, oferind cititorilor o imagine cât mai apropiată asupra împrejurărilor uciderii domnului muntean, a copiilor săi și a sfetnicului Ianache.

Scrisoarea baronului Hochpied:

„La 26 august (15 august, stil nou), într-o duminică, cu un ceas înainte de amiază, din porunca Sultanului, (Brâncoveanu) a fost luat pe neașteptate din închisoarea Șapte Turnuri și a fost dus, ca un făcător de rele, numai în cămașă, cu patru fii și un ginere – boier din Principat – care mergeau toți înaintea lui, pe jos, în oraș. Și așa a fost adus lângă Marele Serai, înaintea chioșcului împărătesc, pe malul apei. Acolo stătea Sultanul cu Marele Vizir, care ieșise tocmai din Divanul cel mare.”

Anton Maria del Chiaro, secretarul Cancelariei Voievodului Constantin Brâncoveanu:

„Imbrohorul (Persoană trimisă de sultan în țările noastre cu înalte misiuni politice, n.a.), după ce comunică lui Brâncoveanu gravele acuzații din partea sultanului, ascultate cu demnitate de el, ordonă supunerea lui, ca și a fiului cel mare, la grele torturi, pentru a smulge mărturisirea averii lor. După ce mărturisiră toate, după cinci zile, duminică în 26 august, de Adormirea Sfintei Fecioare, în prezența sultanului, care sta la o anumită distanță, imbrohorul supuse pe Voievod la un nou interogatoriu, la care Brâncoveanu răspunse fără frică, după care, la un semn, se apropie gealatul.”

Ambasadorul Andrea Memmo către dogele Veneției:

„Duminica de dimineață a fost tăiat capul bătrânului principe al Țării Românești, tuturor fiilor lui și unui boier care îi era vistier. Însuși Sultanul a venit să fie de față la o astfel de jalnică priveliște.”

Ambasadorul francez la Constantinopol, Des Alleurs, către regele Ludovic al XIV-lea:

„Dupa audiența acordată trimisului Suediei, sultanul intră în caic și merse la unul din seraiurile ce le are pe canalul Mării Negre. Acolo, pe țărmul mării, i se dădu să vadă decapitarea a patru fii și o rudă a voievodului Valahiei, în fața acestui nefericit principe, care, la urmă, suferi și el același supliciu.

Del Chiaro:

„Cand Brâncoveanu îl văzu (pe gealat) că se apropie cu sabia în mână, făcu o scurtă rugăciune și se adresă fiilor săi cu următoarele cuvinte: „Fiii mei, fiți curajoși! Am pierdut tot ce aveam în această lume; cel puțin să salvăm sufletele noastre și să ne spălam păcatele cu sângele nostru.”

Des Alleurs:

„Li s-a propus la toți iertarea, dacă ar fi voit să îmbrățișeze religia mahomedană. Toți au refuzat cu tărie, afară de cel mai tânăr dintre feciori, care, văzând capetele fraților săi că se rostogolesc la pământ, zise că vrea să se facă turc.”

Călătorul francez Aubry De La Motraye, aflat în slujba regelui Carol al XII-lea al Suediei:

„Gadele i-a pus pe toți să stea în genunchi, la o oarecare depărtare unul de altul și să-și scoată căciulile de pe cap. Și după ce le-a îngăduit să facă o scurtă rugăciune, a tăiat mai întâi dintr-o singură lovitură de sabie, capul clucerului, (…) și apoi al fiului mai mare. Dar când ridică sabia ca să taie capul celui mai tânăr, în vârstă de 16 ani, acesta, cuprins de frică, ceru să i se cruțe viața, primind în schimb să se facă musulman; atunci, tatăl său, dojenindu-l și îndemnându-l mai bine să moară de o mie de ori dacă s-ar putea, decât să se lepede de Iisus Hristos, numai pentru a trăi câțiva ani mai mulți pe pământ, acesta (Matei) spuse gadelui: Vreau să mor creștin, lovește!; și îndată gâdele îi reteză capul, ca și celorlalți. În sfârșit, îl decapită și pe tată.”

Mărturia ambasadorului polonez Goltz la Constantinopol:

„Trupurile lor fură azvârlite spre vederea norodului, de dimineața și până seara, apoi împrăștiate în apele Pontului Euxin. Niciodată istoria nu a avut parte de un atât de sângeros măcel și lumea întreagă se înfioară încă de groaza de a fi văzut pe acest sărman principe, după ce și-a petrecut cea mai mare parte a zilelor în bogățiile și slava lumii, dându-și în final duhul sub tăișul sabiei, înotând în sângele întregii sale familii.”

Del Chiaro:

„Dupa tragedie, Sultanul se îndepărtă, iar capetele celor uciși fură purtate prin oraș, pe prăjini. Se strânsese lume multă în jurul acestor cadavre, iar marele vizir, temându-se de vreo răscoală, căci înșiși turcii se îngroziseră de atâta nedreptate, ordonă aruncarea cadavrelor în mare, de unde, pe ascuns, fură pescuite de câțiva creștini și îngropate într-o mânăstire numită «Halchi», nu departe de Constantinopol. În ce chinuri se zbătea nenorocita Doamnă când i se aduse vestea uciderii iubitului ei soț și a scumpilor ei fii, își poate oricine imagina! Eu, care în patru ani neîntrerupți am avut onoarea de a fi în intimitatea acestor prinți, nu-mi pot aminti această teribilă tragedie fără a vărsa lacrimi.”

Mucenicia Sfinților Martiri Brancoveni: Constantin Vodă împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan,Radu, Matei și sfetnicul Ianache, reprezintă o biruință morală a domnului creștin asupra sultanului musulman. Dacă Brâncoveanu apostazia, sultanul Ahmed al III-lea (1703-1730) obținea o mare victorie asupra lui, iar Imperiul Otoman asupra Țării Românești. Lupta a câștigat-o domnul Țării Românești și cu el a câștigat-o Țara și poporul lui. Mucenicia domnului reprezintă o parte din mucenicia multiseculară a poporului român, care a plătit opresorilor un mare tribut – și de bani, și de bunuri, și de sânge – pentru a-și păstra Țara și legea. Domnind cu înțelepciune și cu dreptate și murind ca un martir, Constantin Brâncoveanu s-a cinstit pe el însuși, cinstind deopotrivă și neamul din care a făcut parte. Atât în Țară, cât și peste hotare, jertfa sa și a familiei sale reprezintă un moment al afirmării credinței și dragostei față de Dumnezeu.