Sfântul Maxim Mărturisitorul s-a născut într-o familie nobilă din Constantinopol în jurul anului 580. Avea mintea ageră şi a beneficiat de o educaţie aleasă. Scurt timp după ce Heraclie a ajuns împărat al Bizanţului (610- 641), sfântul a fost chemat la palat şi a primit funcţia de secretar imperial. Nu a rămas mult însă în această demnitate. Vremurile erau foarte grele pentru imperiu. Perşii cucereau şi jefuiau provincie după provincie. În anul 614, chiar Ierusalimul a căzut în mâinile lor. Atunci au ars biserica Sfântului Mormânt, luând lemnul Sfintei Cruci care se păstra acolo. Motivul cel mai puternic pentru Sfântul Maxim de a părăsi administraţia imperială era însă erezia monotelită care se întindea ca o plagă şi pusese stăpânire chiar şi pe împărat.

În anul 614, aşadar, Sfântul Maxim a lepădat toate şi a intrat în viaţa monahală în Mânăstirea Chrysopol – Scutari, de cealaltă parte a Bosforului şi, după o vreme a ajuns stareţ.

În vremea invaziei persane, el s-a refugiat în Africa de unde a continuat să lupte pentru apărarea dreptei credinţe.

Erezia monotelită apăruse într-un context istoric special. În faţa pericolului persan, Imperiul Bizantin avea nevoie de sprijinul vecinilor săi de la răsărit care, în mare parte, erau monofiziţi, adică împărtăşeau erezia că în Hristos ar fi o singură fire. Din dorinţa de a găsi o „cale de mijloc”, „de compromis” cu aceştia, s-a încercat acreditarea unei noi erezii: aceea a unei singure voinţe în persoana Mântuitorului. În spirit „de dragoste ecumenică” erezia a fost îmbrăţişată şi propovăduită de înşişi patriarhii de atunci ai Constantinopolului şi respectiv, al Alexandriei.

În lupta sa pentru păstrarea curată a credinţei, Sfântul Maxim a plecat la Roma şi, fiind primit de papa Martin I, l-a convins pe acesta să convoace Sinodul de la Lateran în anul 649 care a condamnat această nouă erezie.

În anul 653, pentru mărturisirea sa de credinţă, Sfântul Maxim a fost arestat, adus în Constantinopol, audiat şi, în 655, condamnat la exil în Tracia. Un an mai târziu, el a fost audiat din nou însă nu a vrut să retracteze nimic. În 662, în vârstă de 82 de ani, sfântul a fost audiat pentru a treia oară şi, nevrând să respecte decretele imperiale care obligau la tăcere în problema a câte voinţe sau lucrări sunt în Hristos, a fost biciuit, i s-au tăiat limba şi mâna dreaptă în faţa mulţimii ca să nu mai propovăduiască prin grai sau prin scris şi a fost exilat în părţile Georgiei de astăzi unde s-a şi mutat la Domnul în acelaşi an.

Racla cu moaştele Sfântului Maxim Mărturisitorul (mâna dreaptă) păstrată la Mănăstirea Sf. Pavel din Athos

Mâna sa dreaptă tăiată de eretici, însă rămasă întreagă şi nestricată de, iată, mai bine de 1300 de ani, constituie singurele sfinte moaşte care ni s-au păstrat de la acest mare cuvios se păstrează la Mânăstirea Sfântul Pavel din Athos.

După cum se ştie, Sfântul Maxim Mărturisitorul a adormit în data de 13 august 662. Sursele greceşti vorbesc despre „Schemaris” ca loc al morţii sale care a fost identificat de cercetători drept cetatea Muri (Tsikhe Muri) de lângă Tsageri – Georgia. Această teză este susţinută şi de o puternică tradiţie locală care plasează mormântul Sfântului chiar la baza muntelui pe care este ridicată cetatea Muri. Acum pe locul mormântului se găseşte o mică biserică, însă în vechime era o mănăstire numită „a Sfântului Maxim”. În joia din Săptămâna Luminată localnicii îl prăznuiau aici pe Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Poate pentru că data de 13 august este Odovania praznicului Schimbării la Faţă, poate şi pentru că Biserica a socotit că se cuvenea ca Sfântul Maxim să fie pomenit în ianuarie, alături de marii teologi, prăznuirea sa a fost hotărâtă definitiv pentru 21 ianuarie. În 13 august, data adormirii lui, în calendar este însă menţionată „Mutarea moaştelor Sfântului Maxim Mărturisitorul din Georgia la Constantinopol”. Unele surse sunt chiar mai precise arătând că moaştele Sfântului ar fi fost aduse de fapt pe ţărmul asiatic al Constantinopolului, în Mânăstirea Maicii Domnului din Chrysopolis unde el vieţuise ca monah.

Bazându-se pe faptul că singurele surse care vorbesc despre mutarea moaştelor Sfântului la Constantinopol sunt unele texte liturgice târzii (secolele 11- 12), dar care nu precizează însă nicăieri când a avut loc această mutare cât şi pe tradiţiile locale georgiene, unii cercetători opinează că este posibil ca un astfel de transfer să nu fi avut niciodată loc.

Se păstrează însă până astăzi o parte din mâna dreaptă a Sfântului, cea care împăratul Constans a poruncit să fie tăiată în anul 662 în Constantinopol. Nu se ştie când acest odor de mare preţ a ajuns în Athos. Cea mai mare parte din arhivele mânăstirii Sfântul Pavel s-a pierdut mai întâi în 1307 când catalanii au pustiit Sfântul Munte şi apoi în cumplitul incendiu care a distrus mânăstirea în 1902. Toate vechile proschinitare ale Sfântului Munte confirmă însă prezenţa acestor sfinte moaşte la Mânăstirea Sfântul Pavel.

Este limpede că un lucru atât de valoros  nu putea să circule oricum. Posibil ca mâna Sfântului Maxim să fi fost adusă din Constantinopol în secolul 11 de însuşi ctitorul mânăstirii, Sfântul Pavel Xiropotamitul, care, fiind de neam împărătesc, a adus din Bizanţ cu el, o mare bucată din lemnul Sfintei Cruci şi alte odoare de preţ pentru cele două ctitorii ale sale din Athos.

O altă posibilitate care nu trebuie exclusă este ca mâna Sfântului Maxim să fi fost dăruită mânăstirii de prinţesa Maro, fiica craiului Serbiei, Gheorghe Brancovici. Ea fusese dată de soţie sultanului Murad al II-lea şi a fost cea care l-a crescut pe Mahomed al II-lea, viitorul cuceritor al Constantinopolului. Având dreptul de a-şi păstra credinţa creştină şi bucurându-se de un statut special la curtea sultanului, ea a recuperat darurile magilor care fuseseră prădate de turci de la una din bisericile din Constantinopol şi le-a adus în 1470 la Mânăstirea Sfântul Pavel dimpreună cu alte odoare. Este posibil ca între aceste „alte odoare” să fi fost şi mâna Sfântului Maxim Mărturisitorul.

Să dăm slavă lui Dumnezeu că aceste sfinte moaşte s-au păstrat până în zilele noastre spre mărturie a dreptei credinţe şi îndemn pentru noi de a mărturisi adevărul, după pilda celor de odinioară.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, frescă de Manuil Panselinos (fragment), biserica Protaton, Athos, sec. XIV

Din cugetările Sfântului Maxim

Nu mâncărurile sunt rele, ci lăcomia pântecelui şi nici facerea de prunci, ci curvia; nici banii, ci iubirea de bani; nici slava, ci slava deşartă. Iar dacă-i aşa, nimic nu e rău din cele ce sunt, decât reaua în­trebuinţare, care vine din negrija minţii de-a cultiva cele fireşti.

Unele dintre patimi pri­cinuiesc necumpătare; altele ură; şi iarăşi altele şi necum­pătare şi ură.

Pe cine iubeşte cineva, pe acela se şi grăbeşte să-l slujească. Dacă iubeşte deci cineva pe Dumnezeu, acela se şi grăbeşte să facă cele plă­cute Lui. Iar dacă îşi iubeşte trupul se grăbeşte să împli­nească cele ce-î desfătează pe acesta.

„Lui Dumnezeu îi place iubirea, cumpătarea, con­templaţia şi rugăciunea, iar trupului, lăcomia pântecelui, necumpătarea şi cele ce le sporesc pe acestea. De aceea: „Cei ce sunt în trup nu pot să placă lui Dumnezeu”. Iar „cei ai lui Hristos şi-au răstignit trupul dimpreună cu patimile şi cu poftele”.

Dacă păzeşti deplin porunca dragostei faţă de aproapele, pentru ce laşi să se nască în tine amărăciunea întristării? Vădit este că, fă­când astfel, pui mai presus de dragoste lucrurile vremelnice şi pe acestea le cauţi, luptând împotriva fratelui.

Nu din trebuinţă e atât de râvnit aurul de către oameni, cât pentru faptul că mulţimea îşi împlineşte prin el plăcerile.

Trei sunt pricinile dragos­tei de bani: iubirea de plăce­re, slava deşartă şi necredinţa. Cea mai rea dintre acestea este necredinţa. Iubitorul de plăceri iubeşte argintul, ca să-şi procure dezmierdări printr-însul; iubitorul de sla­vă deşartă, ca să se slăvească printr-însul; iar necredincio­sul, ca să-l ascundă şi să-I păstreze temându-se de foa­mete, de bătrâneţe, de boală, sau de ajungerea între străini. Acesta nădăjduieşte mai mult în argint decât în Dumnezeu, Făcătorul tuturor lucrurilor şi Proniatorul tuturor, până şi al celor mai de pe urma şi mai mici vietăţi.

Păcatele ne vin prin rea­ua întrebuinţare a puterilor (facultăţilor) sufletului: a celei poftitoare, a celei irascibile şi a celei raţionale. Neştiinţa şi nechibzuinţa vin din reaua întrebuinţare a puterii raţio­nale. Ura şi necumpătarea din reaua întrebuinţare a puterii irascibile (iuţimea) şi a celei poftitoare. Iar din buna în­trebuinţare a acestora ne vin cunoştinţa şi chibzuinţă, iubi­rea şi cumpătarea. Dacă e aşa, nimic din cele create şi făcute de Dumnezeu nu este rău.

Dacă vrei să biruieşti gân­durile, tămăduieşte-ţi patimi­le şi uşor le vei scoate afară din minte. De pildă, pentru curvie, posteşte, priveghează, osteneşte-te şi petrece în singurătate. Pentru mânie şi întristare, dispreţuieşte slava, necinstea şi lucrurile materia­le. Iar pentru ţinerea minte a răului, roagă-te pentru cel ce te-a supărat şi te vei izbăvi.

Dacă păzeşti deplin porunca dragostei faţă de aproapele, pentru ce laşi să se nască în tine amărăciunea întristării? Vădit este că, făcând astfel, pui mai presus de dragoste lucrurile vremelnice şi pe acestea le cauţi, luptând împotriva fratelui.

Nu din trebuinţă e atât de râvnit aurul de către oameni, cât pentru faptul că mulţimea îşi împlineşte prin el plăcerile.

Trei sunt pricinile dragostei de bani: iubirea de plăcere, slava deşartă şi necredinţa. Cea mai rea dintre acestea este necredinţa. Iubitorul de plăceri iubeşte argintul, ca să-şi procure dezmierdări printr-însul; iubitorul de slava deşartă, ca să se slăvească printr-însul; iar necredinciosul, ca să-l ascundă şi să-l păstreze temându-se de foamete, de bătrâneţe, de boală, sau de ajungerea între străini. Acesta nădăjduieşte mai mult în argint decât în Dumnezeu, Făcătorul tuturor lucrurilor şi Proniatorul tuturor, până şi al celor mai de pe urmă şi mai mici vietăţi.

Păcatele ne vin prin reaua întrebuinţare a puterilor (facultăţilor) sufletului: a celei poftitoare, irascibile şi raţionale. Neştiinţă şi nechibzuinţa vin din reaua întrebuinţare a puterii raţionale. Ura şi necumpătarea din reaua întrebuinţare a puterii irascibile (iuţimea) şi poftitoare. Iar din bună întrebuinţare a acestora ne vine cunoştinţa şi chibzuinţa iubirea şi cumpătarea. Dacă e aşa. nimic din cele create şi făcute de Dumnezeu nu este rău.

Cel ce vede greşelile cuiva, oricine ar fi acel om, străin e cu totul de dragostea lui Dumnezeu. Căci dragostea faţă de Dumnezeu nu îngăduie ura faţă de om.

Cel ce are mintea aţintită la dragostea lui Dumnezeu, dispreţuieşte toate cele de se văd şi însuşi trupul său ca pe ceva străin.

Multă mâncare şi mâncarea cu plăcere sunt pricini de necumpătare; iubirea de argint şi slava deşartă sunt pricini de ură faţă de aproapele. Iar maica acestora: iubirea trupească de sine este pricină a amândurora.

sursa:pemptousia.ro