Anumite condiții externe au favorizat în mare măsură declanșarea și proporțiile ulterioare ale fenomenului emigraționist. „Migrarea” capitalului nord-american în zona cu resurse naturale bogate din sudul Marilor Lacuri, din America de Nord, lipsa continuă de forță de muncă, capacitatea de absorbție constant ridicată a pieței muncii din regiunile agricole încă neexploatate și cele industriale în curs de expansiune, coroborate cu descreșterea emigrației din Europa Occidentală în ultimul sfert al secolului al XIX-lea, toate acestea au constituit factori externi importanți, care au stimulat migrațiile transoceanice, în special cele din Europa răsăriteană.

Hotărâtoare pentru amploarea fenomenului au fost, la vremea respectivă, și dezvoltarea transporturilor feroviare și maritime și costurile relativ scăzute ale acestora, fapt care a generat o mobilitate sporită a unui număr din ce în ce mai mare de persoane, la distanțe mari și în intervale de timp mult mai scurte. În lucrarea Românii din cele două Americi, Radu Toma remarcă faptul că în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, pe măsură ce companiile transoceanice și-au extins rețelele de agenții în Europa sudică și răsăriteană, fluxul de emigranți din aceste locuri a înregistrat proporții considerabile, fapt evident și în cazul românilor.

Dacă vom încerca o clasificare generală a motivațiilor care s-au aflat la originea emigrării românilor în Lumea Nouă, vom constata existența a două mari categorii de cauze: cauze locale, demografice, economice, politice și sociale care au împins pe români să emigreze (ele sunt numite și cauze repulsive) și cauze externe, care au atras, acționând în favoarea orientării emigrației spre America de Nord (numite și atractive).

Cauzele emigrației

Categoria cauzelor repulsive reunește un complex de factori demografici, economici, politici, sociali și psihologici, care s-au intercondiționat și care au generat fenomenul emigraționist. În ultimul sfert al secolului al XIX-lea s-a înregistrat, astfel, o creștere rapidă a populației în Transilvania ca urmare a unei natalități mai ridicate. Sporul acesta demografic s-a făcut simțit la începutul secolului al XX-lea, când surplusul de populație juvenilă s-a confruntat cu șomajul cronic din mediu rural și a ales ca soluție salvatoare emigrarea.

Majoritatea istoricilor consideră însă că emigrarea românilor către America a fost un fenomen esențialmente economic. Principala clasă socială din Transilvania, țărănimea, se înfățișa la sfârșitul veacului al XIX-lea puternic diferențiată. Statistica din 1895 consemna circa 884.000 de proprietăți mai mici de 50 ha. Dintre acestea, jumătate (442.000) erau proprietăți mai mici de 2,8 ha. Suprafața lor totală era de 456.000 ha. Prin urmare, suprafața medie a unei astfel de proprietăți era de 1 ha, suprafață care cu greu asigura supraviețuirea.

Putem considera deci că în Transilvania, căci acest exemplu îl discutăm considerându-l mai mult decât reprezentativ, erau la data de mai sus cel puțin 440.000 de familii de țărani săraci. În concluzie, aproape 50% din numărul tuturor proprietarilor agrari deținea abia 6,5% din suprafața proprietății funciare particulare. Concret, acest lucru însemna că aproximativ 1.000.000 de persoane își aveau ca sursă principală de existență munca pe întinsele proprietății ale moșierilor sau chiaburilor maghiari. Ei formau proletariatul agricol și alcătuiau majoritatea populației rurale. În principiu, aceștia aveau posibilitatea să muncească doar câteva luni pe an pe marile moșii și atunci pe un preț minim, iar în restul anului trebuiau să încerce să supraviețuiască.

În America ajung români de toate vârstele (portretele fac parte dintr-o serie realizată la sosirea pe Ellis Island, în februarie 1917)

Criza agrară generată de scăderea prețurilor de achiziții la produsele agricole, șomajul cronic din mediul rural, accentuat de introducerea progresului tehnic în agricultură, veniturile bănești reduse și lipsa acută de bani, politica fiscală dură, numărul exagerat și mărimea taxelor de tot felul percepute în mediul rural pauperizat, gradul ridicat de îndatorare a țăranilor la bănci și cămătari, evoluția extrem de lentă a procesului de industrializare și lipsa unor lucrări publice de mare amploare care să absoarbă forța de muncă excedentară de la sate au fost tot atâtea motive pentru a pleca în căutarea unui trai mai bun. Iancu Roman, în lucrarea Românul în străinătate, publicată la New York în anul 1910, sintetiza admirabil această situație când afirma:

Alături de aceste cauze de natură economică trebuie menționate și cele de ordin politic care au determinat emigrarea românilor din teritoriile aflate sub stăpânire străină. Crearea monarhiei dualiste Austro-Ungare în anul 1867 a însemnat pentru românii din Transilvania începutul unei perioade de acutizare a problemelor naționale. După constituirea Partidului Liberal și formarea guvernului prezidat de Coloman Tisza, precum și în urma evenimentelor care au dus la dobândirea independenței de stat a României (1877), clasele dominante din Transilvania și Ungaria și-au intensificat politica de maghiarizare. Dintre măsurile cele mai semnificative amintim: Legea naționalităților (1868); Legea educației (1868); legile școlare sau „legea Trefort” (1879, 1883, 1891 – acestea prevedeau obligativitatea însușirii limbii maghiare în toate școlile și chiar la grădiniță); înființarea în 1885 a asociației „E.M.K.E” („Erdélyrészi Magyar Közmðvelødési Egyesület”), în scopul promovării politicii de maghiarizare; Legea presei (1893) – articolul 13 din această lege dădea dreptul la control absolut asupra presei și oferea posibilitatea reprezentanților monarhiei de a stabili cine publică articole anti-maghiare și anti-dualiste și de a pedepsi pe ziariștii respectivi. La toate acestea se adăugau lipsa dreptului electoral și al reprezentării politice, precum și abuzurile administrative de tot felul.

Politica de maghiarizare, reflectată în legislație, și-a găsit o formă particulară de expresie și în încercările de a converti pe românii ortodocși la romano-catolicism și protestantism. Prozelitismul romano-catolic și cel de nuanță protestantă nu au dat însă roadele așteptate de promotorii lor și nu au afectat conștiința etnică și religioasă a românilor decât în mică măsură. Tot între cauzele politice ale plecării pot fi menționate și eșecul mișcării memorandiste din 1892, mișcare ce a stârnit dorul de libertate și speranța celor înfrânți că vor găsi această libertate în altă parte, respectiv în Lumea Nouă, dar dorința tinerilor de a scăpa de efectuarea stagiului militar în armata monarhiei dualiste.

Reținem, de asemenea, implicațiile psihologice determinate de înmulțirea considerabilă a informațiilor despre America. Acest fapt a generat o familiarizare intelectuală cu lumea transatlantică, familiarizare ce a condus la reducerea considerabilă a „distanței psihologice” dintre zona de plecare și cea de viitoare instalare.

Am da însă dovadă de ignoranță dacă am considera că aceste cauze, de natură economică, respectiv politică, ar fi fost singurele care au determinat plecarea românilor în America. Speranța de a scăpa de ceea ce se poate numi o poziție socială și economică depresivă a constituit doar cauza care a împins pe români să emigreze, existând însă și factori care au atras pe români spre America.

Ce îi (a)trage pe români în Statele Unite. Mirajul câștigului

Forța atractivă exercitată de condițiile economice din America, propaganda pentru emigrarea dincolo de Atlantic a companiilor de navigație transoceanică, activitatea de racolare a potențialilor emigranți, desfășurată de agențiile de emigrări, scrisorile trimise acasă de cei plecați, banii trimiși rudelor rămase acasă, donațiile făcute către biserici, școli, ziare, asociații culturale, dar și acordarea, de pildă, a unor suprafețe de teren, gratuit, de către guvernul canadian, toate acestea și multe altele au devenit motivații pozitive pentru emigrare.

Istoria dezvoltării industriale a Statelor Unite este compusă dintr-o serie de salturi gigantice, de perioade de prosperitate neobișnuită, urmate de un număr de ani de relativă stagnare sau chiar de depresie economică. Începutul emigrării românești este strâns legat de unul dintre aceste avânturi industriale, când se simțea nevoia forței de muncă pentru lucrări grele, lucrări care nu reclamau o pregătire specială. Pentru a obține mâna de lucru necesară, la un preț cât mai redus, agenții de emigrare și cei ai companiilor navale și-au extins sfera de acțiune în răsăritul și sudul Europei, în țări ca Polonia, Austro-Ungaria, Grecia, Italia etc.

1912: doi emigranţi pe Ellis Island, cu privirea în zare, spre New York

Deși cel mai adesea făgăduielile agenților nu corespundeau cu realitatea, pentru țăranul român propunerea în sine oferea o șansă, poate singura, de a scăpa de mizerie. Agenții își dădeau toată osteneala să-i convingă pe cei nevoiași că în America îi așteaptă norocul, că le vor găsi de lucru și că vor fi bine plătiți. Pentru atingerea scopului lor aceștia nu se sfiau să utilizeze chiar scrisori false, de la presupuși conaționali care-și făcuseră deja un rost în America, scrisori care afirmau că un muncitor necalificat câștigă adesea 200$ pe lună, iar slujbele care sunt plătite cu 3$ pe zi sunt așa de multe încât noul venit, după debarcare, nu trebuie decât să aleagă slujba pe care o vrea. Cât erau însă de lipsite de temeinicie astfel de afirmații aveau să constate emigranții pe propria piele, imediat după debarcare.

Rolul jucat de agenții de emigrare și de cei ai companiilor navale în amplificarea fenomenului emigraționist a fost recunoscut și de șeful Biroului Central de Emigrare din Washington, care, în raportul despre emigrare în anul 1911, raport adresat Ministerului de Comerț al Statelor Unite, afirma următoarele:

Mirajul câștigului zugrăvit de agenții de emigrare și de cei ai companiilor navale a fost întreținut de scrisorile românilor ajunși deja în America. Într-o excelentă lucrare publicată la New York în 1910, intitulată Românul în străinătate și menită să vină în sprijinul acelor români care se gândeau să pornească în America ori se aflau acolo de puțină vreme, Iancu Roman, un inimos și destoinic pionier al grupului român-american, vorbea de scrisorile trimise „acasă”:

Este evident din acest pasaj că așa-numitele „corespondențe” din America, la care s-au adăugat relatările celor reveniți acasă sau ale rubedeniilor lor, au jucat un rol important în decizia oamenilor de toată condiția să pornească spre America. Dacă avem însă în vedere statornicia românului, este cât se poate de limpede că nu atât făgăduielile agenților de emigrare și scrisorile din America au determinat pe român să-și părăsească vatra strămoșească. Toate acestea n-ar fi însemnat mare lucru dacă n-ar fi existat exemplul viu al emigrantului care își susține familia rămasă acasă sau care se întoarce acasă după mai mulți ani de pribegie. Consătenii lui s-au convins imediat că în America este salvarea. Dacă înainte de a pleca în America nevoile lui erau la fel cu ale celorlalți din sat, iată-l acum cu casa lui, cu pământ suficient, cu bani la bancă și în general cu o situație materială, adesea chiar socială, incomparabil mai bună ca înainte. Oare s-ar fi putut închipui un mijloc mai bun de a convinge pe ceilalți că scrisorile și promisiunile sunt adevărate și de a-i determina să plece spre „țara făgăduinței”?

La cauzele enumerate până aici se adaugă una specială, ce a determinat emigrarea în Canada: începând cu anul 1891, deci aproape de începutul emigrației românești, pentru a favoriza colonizarea unor regiuni centrale și apusene slab populate, guvernul canadian acorda teren gratuit (60 ha) sau la un preț simbolic emigranților care doreau să se stabilească acolo. Putea exista o măsură mai ispititoare ca aceasta? Românilor, și nu numai lor, li se oferea tocmai ceea ce nu puteau avea acasă la ei: pământ. Pentru a avea tabloul complet trebuie să amintim și de influența exercitată în amplificarea emigrației de către sași și maghiari, ca unii care au experimentat acest fenomen înaintea românilor și au devenit propovăduitorii beneficiilor lui.

sursa:historia.ro