Primul deceniu din secolul al XX-lea a fost, în România, o epocă a paradoxurilor, căci societatea avea o democraţie cu retard, iar pionierii culturii de avangardă găseau aici un teren prea puţin ospitalier. În La Belle Époque, Capitala era un oraş febril, dar centrul oraşului, de inspiraţie arhitecturală pariziană, era înconjurat de periferie, de mahalaua ca univers gregar şi poporan. „Şi totuşi, (…) vorbim de o Românie în care leul era mai tare ca francul francez, unde, pe la 1900 şi ceva, Bucureştii trimiteau ajutoare Parisului inundat de Sena, când, pe strada Clemenţei, se citea, la cafeaua de dimineaţă, Figaro-ul, iar scrisorile făceau o zi până în orice colţ al Europei…” . Hedonismul elitelor şi loisirul micului burghez îşi aveau propriile locuri sociale, precum Capşa, respectiv grădina de vară (a se vedea, de pildă, Grădina Junion, loc frecventat de personajele caragialeşti din „O noapte furtunoasă”). Dar, dincolo de aparenţe, în statul român, modernitatea mimată fervent în habitudinile elitelor era înfrânată de tradiţionalism. Orientul era încă prezent, occidentalismul era încă o aspiraţie.

În 1912, sfârşitul Epocii Frumoase nu era intuit. „Apocalipsa veselă” începuse în Regatul României – şi a ţinut până în 1916. Chiar şi funeraliile celebrităţilor erau, în La Belle Époque, după moda franceză, un fenomen comemorativ identitar şi „grandios”; ceremoniile legate de moartea şi cultul lui Victor Hugo (†1885) au presupus, de pildă, participarea directă a două milioane de admiratori şi au fundamentat o nouă cultură comemorativă.  

În România, în Cimitirul Bellu din Bucureşti, cimitir care căpăta pretenţii de panteon, se îngropau „boieri de viţă” mai mult sau mai puţin veche, angrosiştii bogaţi, politicienii, dar şi artiştii, oamenii de cultură. Paradoxurile epocii erau vizibile şi în funeralii – în ele se întâlnesc contrastant o lume artefactială, precum şi una cu pretenţii de modernizare. Poate de aceea, deloc întâmplător, într-un film despre acei ani – „Restul e tăcere”, regizat de Nae Caranfil – prima secvenţă e absolut năucitoare şi te aruncă în cortegiul unor funeralii orchestrate burlesc: preoţii hieratici, nebunul cartierului cocoţat în cimitir pe o cruce de unde proferează blesteme, bocitoarele, luxul contrafăcut, ca şi cucernicia participanţilor, voracitatea spectatorilor şi a jurnalistului care reprezintă tânăra presă de scandal. E, în fapt, o parodiere a înmormântării lui Petre Liciu (†1 aprilie 1912, Bucureşti), actor cu studii de profil la Paris şi Berlin, societar la Teatrul Naţional din Bucureşti; la moartea acestuia se realizaseră două documentare, „Funerariile marelui artist Petre Liciu” şi „Înmormântarea artistului Liciu”.

Evenimente care trec în plan secundar moartea şi funeraliile lui Caragiale 

În această lume plină de paradoxuri, vestea morţii lui Caragiale, aşa-zisul incident al rătăcirii vagonului mortuar cu rămăşiţele pământeşti ale scriitorului, precum şi înmormântarea propriu-zisă au fost episoade care nu au trezit şi menţinut, în opinia publică românească, un interes major. În anul 1912, în Bucureşti se scria şi se citea mai ales despre „tragedia balcanică”, căci în octombrie izbucnise Primul Război Balcanic, dar şi despre funeraliile care aveau o accentuată notă socio-identitară. Interesau ceremoniile cu pompă – şi cu cât defunctul era mai faimos sau era victima unor întâmplări ieşite din comun, cu atât mai mult relatările despre circumstanţele decesului şi funeralii erau mai ample şi exagerate, atrăgând cititorii avizi de astfel de subiecte.

Pe de altă parte, „moartea celebră” era promovată de presa vremii ca eveniment cu valoare pedagogică. Aşa se explică excesiva şi oportunista atitudine a presei româneşti vizavi de ceremoniile funerare ale Principesei de Flandra, sora regelui Carol I (1912). Oarecare vâlvă făcuse şi un eveniment cultural fără precedent: lansarea filmului artistic „Independenţa României. Răsboiul Româno-Ruso-Turc 1877”, la 1 septembrie 1912, în Sala Eforie. Parţial comandă politică, pelicula făcea parte din procesul de afirmare a eposului naţional, de reimaginare – în notă semănătoristă şi naţionalistă – a istoriei recente, în contextul creşterii tensiunilor dintre tabăra Puterilor Centrale şi cea a Antantei. Mai mult, din 24 noiembrie 1912, timp de două zile, Marele Duce Nicolae a vizitat capitala României.

Toate aceste evenimente au trecut în plan secundar funeraliile lui I.L.Caragiale. Mai cu seamă că, după pamfletul său, „1907 din primăvară până’n toamnă”, Caragiale fusese mai puţin prezent în atenţia opiniei publice româneaşti. Se stabilise la Berlin, se retrăsese din publicistică, era mai puţin productiv ca scriitor.

„Vestea morţii lui Caragiale nu pricinui nicio mişcare” 

Astfel, în intervalul iunie-noiembrie 1912, informaţiile cu referire la moartea şi înhumarea lui Caragiale au fost lapidare, inexacte sau exagerate, poate chiar şi inventate. În amintirile sale, Tudor Arghezi dezminte informaţiile presei („Universul”, „Epoca”, „Luceafărul”, „Viaţa Românească”), cum că „toată suflarea tinerimii bucureştene” a fost atinsă emoţional de ştirea morţii dramaturgului.

În realitate, în rândul bucureştenilor a fost o lipsă de reacţie care l-a năucit pe Arghezi: „Mă găseam duminică, zi de 10 iunie, dimineaţa, într-un democratic vagon de tramvai, încărcat cu lume bucureşteană. Tramvaiul se opri în Piaţa Teatrului, şi o horă sprintenă de ţigani mărunţi, cu ziare subsuoară, se prinse în jurul nostru: «Moartea lui Caragiale! Ediţie specială!…» […]. De balconul Teatrului zării spânzurând, ca o bucată de noapte, drapelul negru, care cu câtva timp mai devreme se clătinase deasupra sicriului lui Petre Liciu […]. Erau în tramvai cu toții cam la vreo cincizeci de inși, cu doamne cu tot. Vestea morții lui Caragiale nu pricinui nicio mișcare, nu dete loc la niciun zvon de glasuri, vagonul se urni din stație și ziarele, răcnite de vocile puilor de țigani, găsiră un singur cumpărător, în persoana slugii dumneavoastră. Eu știu, desigur, că a murit într-o bună zi și Goethe și tot nu s-a clătit pe fața lumii o singură frunză ca să coboare de la sineși pe mormântul lui. Cu o indiferență nesfârșită primește țărâna și cadavrele vitelor moarte de dalasc și osemintele unui Pasteur sau Leonardo da Vinci. Mă așteptam însă la o tresărire generală a tovarășilor mei de tramvai; voiam să-i văd că iau parte și dânșii oarecum, cel puțin cât țiganii vânzători de gazete, la gândurile noastre, ale celor care, exagerat de mult sau exagerat de puțin, punem preț pe viața stinsă a lui Caragiale. Caragiale nu exista pentru niciunul din cei cincizeci. Nici în cea mai pierdută din amintiri. El, care s-a scoborât în toți aceștia, care i-a dumicat cu de-amănuntul, care și-a înmuiat condeiul în gura lor și-n creierii lor, care i-a batjocorit cu atâta iubire ca să-i facă tot pe ei să râdă” .

În practică, timp de trei zile, presa a scris despre moartea dramaturgului – şi mai puţin câteva luni mai târziu, după înhumarea rămăşiţelor pământeşti ale acestuia. Imediat după aflarea veştii despre decesul lui Caragiale, „Universul literar” a realizat o „revistă a presei” care evalua valoarea pierderii culturale presupuse de dispariţia dramaturgului – din „Universul” s-a reţinut, îndeosebi, ideea constituirii după modelul francez, a unui panteon al axiologiilor româneşti. În „Viitorul” se afirma că I.L. Caragiale a surprins cu acurateţe şi sarcasm societatea românească, un fel de dublă fronieră între Orient şi Occident; s-au mai evidenţiat texte din „Epoca”, „Dimineaţa”, „Minerva”, dar şi elogiul din „Viaţa Românească”.

Caragiale se distanţase de cercurile politice şi culturale din ţară 

Nu ştim dacă dramaturgul ar fi agreat ideea înhumării sale în România. Ştim doar că din 1905 se autoexilase la Berlin. Era afectat de atitudinea academicienilor care îi refuzaseră, în două rânduri, premierea operei (Hasdeu şi apoi D.A. Sturdza), precum şi de conspiraţia Caion (ziarist care susţinuse că „Năpasta” era o dramă plagiată). În plus, s-a văzut distanţarea lui Caragiale faţă de România cercurilor politice şi culturale chiar cu câteva luni înainte de moartea sa. La începutul anului 1912, Societatea Scriitorilor Români, prin Emil Gârleanu, a vrut să îl sărbătorească pe Caragiale la împlinirea vârstei de 60 de ani, iar Teatrul Naţional, precum şi Principesa Maria au organizat un festival de comedie în cinstea sa. Sub diverse pretexte, scriitorul a refuzat să participe la aceste festivisme; apoi, în martie, nu a acceptat ideea unei subscripţii publice care urma să se finalizeze printr-o recompensă pecuniară. Deşi era măcinat de neliniştea unui viitor financiar incert, Caragiale, care dispreţuia acţiunile de genul „pupat Piaţa Independenţei”, nu a fost de acord cu o astfel de acţiune. Era demn şi decent, aşa că a refuzat cu eleganţă.

Unii dintre contemporani, mai ales Paul Bujor şi Panait Cerna , vorbesc despre grijile lui Caragiale pricinuite de împuţinarea banilor. Bujor, care îl văzuse cu câteva luni înainte de deces, afirma că I.L. Caragiale era vizibil apăsat de gânduri negre, de teama de boală şi de moarte. Dar nu a dat indicii în acest sens. Astfel de trăiri îi sunt proprii şi personajului Caragiale din naraţiunea „Capra neagră” (roman de Emanoil Bucuţa; Bucureşti, 1938), spaţiu ficţional în care scriitorul avea premoniţii sumbre.

Patria, tardiv recunoscătoare, i-a confiscat trupul defunct 

Moartea sa subită, petrecută în zorii zilei de 9/22 iunie 1912, în locuinţa sa din Schöneberg-Berlin, i-a devastat familia, i-a îndurerat prietenii. Alexandru Vlahuţă şi Barbu Delavrancea au plecat imediat la Berlin pentru a ajuta familia şi a lua decizii legate de gestionarea ceremoniilor morţii şi de repatrierea rămăşiţelor pământeşti ale lui I.L. Caragiale; acolo i-au întâmpinat Dobrogeanu Gherea, Panait Cerna, Dimitrie Gusti şi alţi prieteni intimi ai dramaturgului. Corpul neînsufleţit a fost îmbălsămat şi expus în capela din Erster Schöneberg Friedhof. Pe 27 iunie, la orele 4 după amiază, rămăşiţele defunctului au fost coborâte în cavoul capelei cimitirului, în prezenţa familiei şi a d-lor Vlahuţă, Delavrancea, Dobrogeanu-Gherea, urmând ca, în toamnă, sicriul să fie transportat în România.

Tot din Berlin, Alexandru Vlahuţă a scris familiei sale despre şocul emoţional pe care l-a trăit atunci când l-a văzut pe Caragiale în coşciugul de stejar, în capela cimitirului protestant din Schönberg. Din aceiaşi sursă, aflăm despre decizia ca sicriul să fie depus temporar, într-un cavou (din cripta capelei – n.a.) până în noiembrie, când ar fi urmat să fie îngropat în România.  

A fost voinţa familiei şi a apropiaţilor săi, a ministrului Take Ionescu, care era liderul Partidului Conservator-Democrat, iar din octombrie 1912, ministru de Interne în Cabinetul Titu Maiorescu. Deşi Caragiale nu a vrut să accepte omagierea sa, cu ocazia împlinirii a 60 de ani, de către Societatea Scriitorilor Români, deşi suportase în ţară umilinţe, ponegrire, nerecunoaşterea valorii, patria, tardiv recunoscătoare, prin instituţiile sale statale, i-a confiscat trupul defunct. Concret, la 1 septembrie, Ministerul de Interne a deschis un credit de 22.000 lei, credit necesar pentru transportarea în România a trupului neînsufleţit al lui Caragiale, un ajutor pentru vaduvă, precum şi pentru înhumarea scriitorului.

Vagonul mortuar rătăcit – „o poveste” 

Şi acum apare situaţia dilematică: s-a scris în toamna în 1912, dar, mai ales, s-a speculat în presa postcomunistă, cu prilejul comemorării a 100 de ani de la naşterea scriitorului, despre presupusul episod al rătăcirii vagonului mortuar al lui I.L. Caragiale în drumul spre ţară. Mulţi dintre cei care au fost preocupaţi de consemnarea vreunui eveniment mai inedit legat de Caragiale au considerat că acest incident a avut loc; eu nu sunt însă convinsă că o astfel de „secvenţă mortuară” a putut fi o întâmplare reală, ocultată cu totul de familie, apropiaţi, autorităţi româneşti…

Să fie, mai degrabă, o exagerare a unui incident minor – sau doar o legendă urbană inventată de presă? Mai precis, de ziarul „Universul”? De multe ori, jurnaliştii de la publicaţiile populare ale timpului, precum „Universul” sau „Epoca”, exagerau/redimensionau sau imaginau de-a dreptul episoade pe care le considerau sugestive pentru biografia şi comportamentele unor personalităţi culturale şi politice. Ştim deja: notorietatea atrage întotdeauna legenda.

Articolul de la care a pornit totul 

Să analizăm însă relatarea jurnalistică (nesemnată) din ziarul „Universul” , conform căreia vagonul mortuar în care se afla sicriul lui Caragiale a rătăcit timp de două săptămâni pe liniile austriece, după care a staţionat câteva zile şi în Gara de Nord, înainte de a fi, în cele din urmă, identificat.

Semnatarul articolului, oricine ar fi el, presupune că de la Berlin coşciugul a fost expediat ,,într-un vagon roşu, de marfă, fără scrisoare de trăsură”. Nu credem că un astfel de incident era posibil. La începutul secolului al XX-lea, Germania avea o reţea de comunicaţii modernă şi, nu mai puţin important, un sistem economic omogen şi dinamic; cu producţia sa industrială, ocupa primul loc în Europa şi al doilea în lume, după Statele Unite. Disciplina prusacă era exemplară şi în domeniul transportului feroviar – deci astfel de episoade, presupunând existenţa unor disfuncţionalităţi grave de dirijare, sunt greu de închipuit. Adăugăm aici şi inexactităţile din presa timpului: la vremea respectivă, precizările „azi” şi „ieri” din articole aveau un grad mare de aproximare – articolele se scriau şi se culegeau cu variate întârzieri, astfel încât „ieri” putea să însemne şi „alaltăieri”.

Se afirmă, de asemenea, în acelaşi articol din „Universul”, că şeful gării din Bucureşti ar fi fost intrigat de prezenţa unui vagon sigilat, dar fără niciun fract [foaie de expediţiune – n.a.]. Cică nimeni nu şi-a închipuit că era vorba despre un vagon mortuar. Însoţitorul de tren ar fi spus că l-a preluat de la Predeal; doar după ce s-a dat un telefon la acea staţie, s-ar fi aflat că vagonul conţine corpul lui Caragiale şi că fractul s-a pierdut. Vagonul trebuia să vină de la Berlin direct la Bucureşti – şi s-a tras concluzia că a rătăcit dintr-o greşeală de manevră făcută într-o gară de triaj germană. La Viena, vagonul ar fi stat pe o linie moartă o zi sau două până s-a alcătuit o garnitură către Bucureşti. În cele din urmă, a fost ataşat la aceasta şi a ajuns la destinaţie. Şeful Gării a întocmit un proces-verbal, a rupt sigiliul şi a pătruns în vagon; în interior se aflau un sicriu împreună cu coroanele funerare veştejite (!). Iarăşi un amănunt neverosimil: nu credem că în vagon, alături de sicriul care fusese depus din iunie până în noiembrie într-o criptă berlineză, au fost plasate şi coroane funerare cu flori; nu era firesc. Cum ar fi arătat un coşciug sosit, fie şi după două zile, cu coroanele mortuare ofilite?

Cu excepţia „Universului”, nimeni n-a pomenit episodul 

Potrivit aceleiaşi relatări din „Universul”, şeful Gării ar fi constatat că în sicriu se aflau rămăşiţele trupeşti ale scriitorului Ion Luca Caragiale – şi ar fi alertat autorităţile: pe Take Ionescu, pe atunci ministrul Internelor, pe Constantin Dissescu, ministrul Instrucţiunii Publice, şi pe Mateiu Caragiale. Acesta din urmă, împreună cu Vlahuţă şi Delavrancea, au dus la gară un preot, au preluat sicriul şi l-au depus la biserica Sf. Gheorghe. Altfel, nimeni nu ar fi ştiut despre sosirea rămăşiţelor pământeşti ale dramaturgului.

Potrivit lui Şerban Cioculescu, lucrurile au stat, de fapt, în felul următor: sosirea coşciugului a fost aşteptată pe 18 noiembrie de Emil Gârleanu, Ion Brezeanu, pictorul Szathmary, Garabet Ibrăileanu şi de câţiva ziarişti. În aceeaşi zi a fost depus la biserica Sf. Gheorghe . În afară de „Universul”, după ştiinţa noastră, niciun alt ziar nu a amintit despre acest incident tragi-comic. Niciun membru al familiei sau vreun apropiat, în memorialistică sau în corespondenţă, nu a pomenit despre vreo rătăcire a vagonului funerar . Toţi cei care l-au iubit pe Caragiale au scris despre savoarea ultimelor conversaţii în familie (fiul său Luca), despre decesul subit al lui Caragiale (Cella Delavrancea), despre propriile lor reacţii de după moartea prietenului (Paul Zarifopol).

Funeraliile lui Caragiale 

În 22 noiembrie 1912, era o zi de joi, Caragiale a fost înhumat la Cimitirul Şerban Vodă (Bellu). De la biserica Sf. Gheorghe, „… în faţa unei afluenţe extraordinare, corpul neînsufleţit al marelui scriitor a fost rădicat de prieteni şi depus pe carul mortuar…” .  

Coroanele funerare erau purtate de Take Ionescu, A. Davila, Delavrancea şi I. Procopiu. Cortegiul mortuar s-a organizat de la biserica Sf. Gheorghe, urmând un traseu dictat de biografia defunctului: acesta a presupus şi o oprire în faţa Teatrului Naţional. Mii de bucureşteni au urmat cortegiul până la cimitir; el a străbătut „Strada Colţei, Bulevardul Carol, Strada Academiei Regale, Calea Victoriei, Strada Carol, Calea Rahovei şi Strada 11 Iunie până la Bellu”. Şi cum în epocă exista obiceiul de a se realiza scurte „reportaje” despre ceremoniile funerare ale personalităţilor politice şi culturale, funeraliile lui Caragiale au fost filmate. S-a născut astfel „Grandioasa înmormântare a lui I.L.Caragiale”, a francezului Victor de Bon, operatorul reprezentanţei „Pathé” din acei ani.  

„Dormi Caragiale, dormi, drăguţule, somn fără vise…” 

„Universul” , dar şi „Noua Revistă Română” descriu, aproape identic, ceremoniile mortuare. Există chiar şi aceeaşi consemnare meteorologică – zi mohorâtă şi ploioasă. Cum altfel? Era toamnă târzie. În „Universul” se prezintă şi amănuntul că familia regală a fost „absentă cu totul” de la eveniment – aceasta era ocupată cu funeraliile Principesei de Flandra, dar nu uitase, poate, nici sentimentele antimonarhice ale dramaturgului, republicanismul declarat al acestuia (mai ales între 1906-1907) sau anecdotele pe seama urechilor principelului Ferdinand.

Mai densă şi mai bine structurată narativ este relatarea din „Noua Revistă Română”: „Cea mai mare forţă literară a neamului nostru a fost îngropată în Bucuresti, Joi 22 curent. Au venit la această prea tristă faptă, scriitorimea noastră toată, oameni politici, artişti – toată tinerimea Bucureştilor, militari, studenţi şi şcolari. E şi aci, poate, un semn al viabilităţii veşnic tinere a operei marelui nostru Caragiale. Înmormântarea s-a făcut fără vre-o solemnitate rece şi oficială. Singure felinarele îndoliate pe străzi ne aminteau de caracterul oficial la ceremoniei. Încolo-miniştri sau foşti miniştri, trepădau cu toţii, într-o mişcătoare tovărăşie de durere, cu mulţimea, ‒ prin străzile înmuiate de ploae. A fost o înmormântare care n-a izbit prea mult modestia şi groaza de alaiu ‒ pe care o cunoscuserăm cu toţii la marele om”.

Ca reprezentant al generaţiei din care făcea parte Caragiale, Barbu Delavrancea a vorbit despre unicitatea personalităţii prientenului său şi s-a despărţit, cu patetism, de rămăşiţele trupeşti ale acestuia: „Caragiale n-a murit, Caragiale nu poate să moară… Ostenit de atâta zbucium, doarme cu faţa în sus… desprins din unda divină, oprit o clipă între noi, geniu reversibil, se întoarce în splendorile misterelor de unde ne vor veni geniile…. Dormi Caragiale, dormi, drăguţule, somn fără vise…”

 Cu Caragiale prin istorie 

În România, cu prilejul morţii lui Caragiale s-a discutat, în presă şi în cercurile literare, despre nevoia unui panteon naţional, a unui secţiuni dedicate, în Cimitirul Bellu, valorilor culturale ale românilor. Ungurii, cu decenii înainte, făcuseră din Cimitirul Kerepesi din Budapesta un astfel de spaţiu identitar.

Devenise oare Caragiale în epocă un personaj tutelar, un reper pentru generaţiile de tineri scriitori, precum aceea a lui Mihail Sadoveanu? Aşa părea că stau lucrurile, dacă acredităm sinceritatea discursurilor elogioase rostite cu prilejul înhumării. Dar, în acea lume, formalismul era o cutumă. Interesul pentru Caragiale a fost cu adevărat viu în perioada interbelică. Opera sa devenise precum vinul vechi, iar viaţa publică şi cea politică erau, în continuare, deficitare. Comuniştii i-au pervertit apoi opera, transformându-l în „pionier” al realismului socialist; nu întâmplător se vorbeşte şi-acum despre Caragiale, contemporanul nostru.

Un lucru e cert: actualitatea profilurilor caragialeşti, a comediei sale de moravuri îl fac să fie, poate, cel mai cunoscut scriitor român. Este apelat, interpretat şi reinterpretat, tranformat în argument. Iar omul, ca să fie mai uşor de analizat şi asumat, a fost considerat contradictoriu şi paradoxal; caracterizări care sunt, de regulă, căi de ieşire din orice explicaţie logică. În aceeaşi notă trebuie citit şi episodul vagonului funerar – acesta, ca şi alte accidente şi incidente petrecute în relaţie cu moartea, au rolul de a accentua misterul şi unicitatea unui personaj. Căci, e sigur, povestea cu pricina poate fi interpretată şi ca ultima farsă pe care o joacă I.L. Caragiale contemporanilor şi destinului…

sursa:historia.ro