Vedenie ce s-a aratat in anii nostri unui parinte din Sfantul Munte al Atonului, care, pentru multa lui smerenie, nu si-a scris numele, fugind de slava desarta a oamenilor.

“In anul 1854, in 14 zile ale lunii martie, intr-o joi, la sase ceasuri din noapte, m-am sculat la Utrenie, am mers la biserica si am stat in strana, iar in timp ce fratii citeau Miezonoptica eu socoteam adancurile lui Dumnezeu, zicand:

Un Dumnezeu si Ziditor si Facator al tuturor a primit si S-a facut om pentru noi, S-a rastignit si S-a ingropat. Acestea toate El le-a facut si le-a rabdat pentru mantuirea oamenilor. Astfel cugetand eu, s-a umilit inima si atata bucurie mi-a venit in suflet si o liniste in mintea mea, incat am venit intru atata umilinta, de curgeau lacrimile mele ca izvorul. […] Atunci s-a deschis inima mea si s-a facut, intr-un chip oarecare, un drum din inima pana la scaunul lui Dumnezeu. Iar mintea mea, cuvantul cel dinlauntru si inima mea erau unite si ma rugam cu mintea fara vreo impiedicare. Imi ziceam rugaciunea cu oarecare cuvinte umilicioase si mi-a venit o dragoste mare catre aproapele si ma rugam pentru cei ce ma urau si ma dusmaneau. Atunci, din bucuria inimii mele, salta sufletul meu. Cat am fost in aceasta umilinta si stare, ma vedeam pe mine ca eram in biserica si pe frati ca citeau.

Nemaiputand sta in picioare, am pus strana si am sezut si iarasi ma rugam cu mintea. Si atata dragoste dumnezeiasca m-a cuprins, incat nu a fost cu putinta sa ma odihnesc sezand. Si nu-mi mai era frica de Dumnezeu, ci mai ales aveam mare indrazneala si dragoste catre El, incat sufletul meu a fost stapanit de aceasta dragoste. Si nu mai puteam zice nici rugaciunea din inima, nici alta rugaciune, ci numai simteam in sufletul meu o dorire si o dragoste dumnezeiasca, ca o para de foc arzand in inima mea. Iar sufletul si inima mea erau lipite de Dumnezeu si numai pe Dansul Il inchipuiam, si din ochi curgeau lacrimile ca izvorul. Sufletul meu salta de bucurie si avea mare smerenie.

Si atunci fara de veste am venit in uimire. Nu mai vedeam biserica, nici nu mai auzeam ce se citea. Ci ma aflam intr-un camp mare si frumos, care era impodobit cu tot felul de copaci si de flori pline de miros placut. Frumusetea si podoaba aceea nu se poate scrie, nici nu se poate povesti de limba omeneasca. Totul era plin de lumina ca si cum ar fi luminat sapte sori. De departe vedeam o multime de oameni imbracati in haine luminoase, tineri de o varsta si tare frumosi la vedere. Fiecare stralucea mai mult decat soarele si umblau incet-incet. Si aveam mare bucurie in sufletul meu si, mirandu-ma, ziceam in sine:

„Oare a cui sa fie gradina aceasta? Cine sa fie oamenii acestia si cum s-au aflat aici?”

Acestea cugetand, mergeam, si, dupa ce am mers putin, am vazut alta multime nenumarata de oameni, care stateau impreuna si erau imbracati in haine ostasesti. Toti erau tineri, de o varsta si voinici la trup, tare blanzi si frumosi la fata, incat straluceau mai mult decat soarele. Cand i-am vazut, am stat si priveam la podoaba si frumusetea lor, avand mare bucurie in sufletul meu. Dupa aceea am auzit o strigare de la ei, zicand:

„Fratele nostru – spunandu-mi pe nume – are mare dorire sa mearga la Imparatul, precum stim toti. Deci cine din noi sa-l povatuiasca?”.

Atunci s-a deosebit unul dintre dansii, tanar, mai frumos si mai voinic decat ceilalti, care stralucea precum straluceste luna intre stele, si se arata a fi mai mare intre ei. Acesta a raspuns si a zis catre ceilalti:

„Eu o sa-l povatuiesc, fiindca, precum stiti, are deosebita dragoste pentru mine. Ziua si noaptea mi se roaga, si pentru aceasta de multe ori m-am pus chezas la Imparatul pentru el”.

Acestea zicand, a venit catre mine. Iar eu cu mare mirare gandeam in sine:

„Eu pe acesti oameni nu i-am vazut niciodata, dar ei unde m-au vazut si de unde stiu numele meu? Si cum au aflat ca am dorire sa merg la Imparatul?”.

Acestea gandindu-le eu, a venit langa mine si mi-a zis cu fata vesela:

Urmeaza-mi mie, ca sa mergem la Imparatul!

Iar eu l-am rugat, zicand:

Frate, lasa-ma! Cine sunt eu ca sa merg la Imparatul? Si de ce ma voieste Imparatul? Si ce Imparat este Acela?

Atunci acela, zambind, mi-a zis:

Te faci ca nu stii cine este Imparatul la Care am sa te duc? Sau nu stii cine sunt eu? Fiindca ma iubesti si ma rogi ziua si noaptea, iata am venit sa te duc si sa te povatuiesc la Imparatul. Si cu neputinta este sa te las. Deci urmeaza-ma!

Atunci eu, nemaiavand ce sa raspund, i-am urmat. Si acela mergea inainte si eu dupa dansul, aproape. Si mi-a zis gandul sa-l intreb cine este, de-mi arata atata dragoste. Dar ma rusinam, zicand ca o sa-l intreb mai pe urma. Si aveam mare mangaiere in sufletul meu, vazandu-l aproape langa mine. Deci am mers multa lungime de loc de la acel camp frumos si nu se mai vedea nimeni, fara numai noi doi. Dupa ce s-a sfarsit acel camp frumos, am ajuns la o ulita stramta, care era foarte lunga, incat nu se vedea celalalt capat, iar pe amandoua partile avea ziduri inalte. Drumul acela era atat de stramt, incat omul pe jos abia putea sa treaca. Cand am ajuns acolo, am avut putina temere in inima mea, fiindca locul acela era salbatic si fara mangaiere. Dar, vazand pe povatuitorul meu, mi se bucura sufletul. Atunci povatuitorul meu a stat putin si a cautat spre mine cu fata luminata si vesela si mi-a zis:

„Pentru ce te stapaneste lenevirea si-ti imprastii mintea incoace si-ncolo si nu iei aminte la rugaciunea lui Iisus Hristos? Nu stii cata paguba patimeste omul cand se leneveste la rugaciune, macar si o rasuflare? Si iarasi, cat folos are cand cugeta la mantuitorul nume al Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos de-a pururea? Un om ca acesta se izbaveste de patimi si de pacate si se face lacas al Presfintei Treimi, si va ajunge la dragostea cea desavarsita, pe care, in parte, ai cercat-o si tu din mila lui Dumnezeu cea neajunsa. Deci, stiindu-i dulceata ei, pentru ce te lenevesti de lucrul acesta? Pana cand, frate, ai sa fii in somnul adanc al lenevirii si nu te intorci? Adu-ti aminte de osardia ta cea dintai, de la care te-ai lenevit desavarsit. Nu cumva Dumnezeu nu te-a invatat lucrarea, cand ai pus pe Preasfanta Fecioara, Nascatoare de Dumnezeu, mijlocitoare si chezasa a mantuirii tale? Nu cumva nu te-ai invrednicit sa o afli povatuitoare milostiva spre adeverirea aceasta? Nu stii, frate, milostivirea si dragostea pe care ti le-a aratat Dumnezeu? Dar tu ai ales lenevirea in locul dragostei Lui. Cu toate acestea mare este dragostea lui Dumnezeu cu tine!”

Cand povatuitorul meu imi zicea acestea, mi-a venit multa umilinta si cu inima zdrobita ziceam: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma!”.

Si cu cat ziceam rugaciunea, cu atat se infierbanta inima mea spre dorirea si dragostea dumnezeiasca. Pentru ca atat de curat faceam rugaciunea, incat nici un gand nu era care sa tulbure inima mea si s-o impiedice. Si atat s-a adancit mintea mea in rugaciune si am luat atata putere, incat a fugit acea temere care ma stapanea mai inainte. Atunci imi zice povatuitorul meu:

„Vezi ca acum esti mai bine, cand zici rugaciunea? Daca voiesti sa fii pururea in aceasta stare si voiesti sa te mantuiesti, ridica-te din adancul lenevirii si incepe iarasi petrecerea ta cea dintai si cea dintai lucrare in pazirea poruncilor lui Dumnezeu, fara schimbare. Si toata puterea sa ti-o pui in cugetarea numelui lui Iisus Hristos si al Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu. Ia aminte sa pazesti acestea cu scumpatate si sa te marturisesti curat in toata ziua de orice ti se va intampla, neascunzand nici un gand duhovnicului tau!”.

Acestea zicandu-mi, am inceput sa mergem pe acea ulita stramta. Si mergand, am vazut o cruce, ca un semn de drum. Iar cand am ajuns aproape de cruce, povatuitorul meu a stat si si-a facut trei cruci, zicand:

„Crucii Tale ne inchinam, Stapane, si sfanta invierea Ta o laudam si o marim!”.

Si mi-a zis sa fac si eu asemenea, si m-am inchinat si eu la fel. Dupa ce am mers multa departare de acolo, am trecut de acea ulita. Si am vazut acolo un loc care infricosa si cutremura pe cei ce-l vedeau. Pentru ca era o rapa si o vale atat de adanca si intunecata, incat nici lungimea, nici adancimea nu se vedeau, fiind ca un noian neumblat. Si de cealalta parte de noian, tare departe, se vedea un munte foarte inalt, al carui varf ajungea pana la cer. Peste acel noian era o punte infricosatoare, pentru ca acea punte era numai un lemn rotund, ca de o palma de gros. Un capat al ei era in ulita cea stramta, iar celalalt era la marginea acelui munte inalt. Si cand sufla vantul, acea punte tremura ca frunza in copac. Deci, cand am ajuns mai aproape de acel noian si de punte, m-a cuprins frica si cutremur, vazand ca trebuie sa trecem pe ea, fiindca, privind intr-o parte si-n alta, nu vedeam alt loc de trecut de cealalta parte, fara numai acea punte. Si nu era nici o poteca pe acea vale adanca si intunecoasa. Atunci iarasi mi-a zis povatuitorul meu:

„Din nou te-ai lenevit la rugaciune si pentru aceasta te temi. Da-mi mana incoace!”.

Atunci eu i-am dat mana dreapta si, tinandu-ne de mana, mergeam pe acea punte infricosatoare. Si mergand putin, am vazut acea punte clatinandu-se si tremurand, cum tremura frunza in copac cand bate vantul. Si privind intr-o parte si in alta, in acea vale adanca si intunecoasa, mi-a fost frica sa mai merg, dar fiindca eram cu povatuitorul meu, care ma tinea de mana, am luat oarecare indrazneala. Apoi povatuitorul meu a stat putin si intorcandu-se cu fata la mine, mi-a zis:

„Fa-ti cruce de trei ori si cheama numele Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria, pentru ca la locul acesta mare putere are numele ei!”.

Atunci am facut de trei ori cruce si am zis cu mintea:

„Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, ajuta-ma!”.

Si, o, minune! Atata barbatie a venit in sufletul meu, incat nu am mai avut nici o frica, cu toate ca puntea aceea tremura ca un paianjen, cand mergeam pe ea. Si dupa oarecare timp am ajuns la capatul ei. Sfarsindu-se puntea am ajuns la marginea muntelui. Atunci povatuitorul m-a lasat de mana si mi-a zis:

„De acum nu mai ai frica!”.

Insa eu, din multa dragoste ce aveam catre dansul, nu l-am lasat de mana, ci il tineam si mergeam mai departe impreuna. Dupa ce am mers putin, am inceput sa ne suim pe munte. Atunci eu am privit in sus, dar nu se vedea varful lui de inalt ce era. Cu toate ca urcusul era foarte greu, insa locul era inveselitor. Dupa ce am suit multa cale, am stat putin si am privit in toate partile muntelui si m-am minunat. Toate partile muntelui erau pline de maslini. Si gandeam in sine: „De unde sunt aici atatia maslini?” si am plecat mai departe. Apoi, mai mergand putin, am ajuns la o poarta mare, care era deschisa. Atunci povatuitorul meu si-a facut cruce de trei ori, asemenea si eu. Si am intrat inauntru pe poarta. Si am vazut iarasi un camp mare! Si atat de mare era, incat nu i se vedeau marginile; si precum era taria cerului, asa era si acel camp. Frumusetea si podoaba acelui camp cine poate sa le spuna? Si de as voi sa descriu frumusetea acelui camp, nu as putea, pentru ca nu este vreun lucru pamantesc cu care sa-l aseman. Limba omeneasca nu poate sa spuna frumusetea lui, nici mintea omeneasca sa o inteleaga. Acel camp era impodobit cu tot felul de copaci si infrumusetat cu tot felul de flori cu buna mireasma. Lumina care lumina acolo era ca lumina a sapte sori. Deci, cand am vazut acel camp, s-a robit inima mea de frumusetea lui si pofteam ca sa raman acolo. Dar povatuitorul meu imi zise:

„De acum vei vedea si alte locuri mai frumoase, si dupa aceasta vei vedea si pe Imparatul!”.

Si mergeam pe acel camp frumos, bucurandu-ne. Si am vazut de departe multime de oameni, care erau imbracati in haine calugaresti, insa nu negre, ci rosii, care straluceau ca lumina. Fetele lor straluceau mai mult decat soarele, iar vederea si frumusetea lor era mai presus de intelegerea omeneasca. Unii dintre ei erau tineri, iar altii batrani. Si apropiindu-ne de ei, ne-au primit cu mare bucurie si au zis catre povatuitorul meu:

Bucura-te, Mare Mucenice Gheorghe, iubitule al lui Hristos!

Asemenea si el le-a zis:

Bucurati-va, cuviosilor, iubitii lui Hristos!

Atunci toti si-au intors fetele lor spre mine si cu fata vesela mi-au zis:

„Fiule – zicandu-mi pe nume – de ar dobandi omul toata lumea, dar isi va pierde sufletul sau, ce va folosi? Si de ar trai o suta de ani si ar dobandi toate bunatatile lumii si si-ar face toate poftele, tot trebuie sa vina ceasul cel infricosator al mortii, si toata viata lui i se va parea un vis si o umbra. Iar tu de te vei scula din lenevire si vei incepe iarasi viata ta cea dintai, vei placea lui Dumnezeu si te vei invrednici fericirii celei ceresti, bucurandu-te impreuna cu noi in veci. Iar de-ti vei petrece viata in lenevire, vei ajunge in valea care primeste pe cei lenesi, trandavi si nepocaiti. Fiule, sa nu voiesti a iubi mai mult acel noian intunecat, decat aceasta fericire! Sa nu pui mai presus lenevirea decat dragostea lui Hristos! Fiule, adu-ti aminte din ce inaltime ai cazut si de ce te-ai instrainat si ce-ai pagubit! Fiule, intoarce-te si cazi la milostivirea lui Dumnezeu, si noi nu vom inceta rugandu-L pe Dansul!”.

Dupa aceasta ne-am despartit de ei si am plecat mai departe. Atunci s-a infricosat sufletul meu de cele auzite. Dar am aflat ca povatuitorul meu este Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, purtatorul de biruinta. Si mi-am adus aminte si de cuvintele ce le-a zis el, cand se intrebau acei ostasi: „Cine sa-l povatuiasca pe el?”. Caci zicea Sfantul Gheorghe: „Eu o sa-l povatuiesc, pentru ca are dragoste deosebita catre mine si de multe ori m-am pus chezas si mijlocitor catre Imparatul pentru el.” Deci l-am cunoscut pe deplin ca de la inceput aveam dragoste mare si deosebita catre Sfantul Gheorghe, mai mult decat fata de alti sfinti. Si de multe ori l-am pus mijlocitor pentru mantuirea mea. Si el multe minuni a facut cu mine si oricand l-am rugat, nu m-a lasat neajutorat.

Deci, cand am cunoscut ca povatuitorul meu este Marele Mucenic Gheorghe, n-am mai putut rabda, ci l-am sarutat si l-am imbratisat mult timp, din dragostea cea multa ce o aveam in suflet catre el. Si m-am lipit cu sufletul si mai mult de el prin dragoste. Si mergand noi putin, am vazut de departe si alti oameni, si acestia imbracati cu haine calugaresti asemenea cu cei mai dinainte. Insa imbracamintea si fetele lor straluceau mai mult decat soarele si aveau slava mai multa si mai mare decat ceilalti. Si stralucire mai mare aveau, dar erau putini la numar. Si l-am intrebat pe povatuitorul meu:

Sfinte Gheorghe, cine sunt acestia? Ce sunt de au atata slava, stralucire si frumusete si ce au savarsit in viata lor?

Si el mi-a raspuns, zicand:

Acestia sunt calugarii cei de acum, care fara povatuitori si fara pilda faptelor bune ale acelora, ci numai din singura lor bunavointa au ravnit faptele bune ale calugarilor celor de demult, si le-au savarsit, bineplacand lui Dumnezeu. Si pentru aceasta Dumnezeu i-a preamarit.

Si eu iarasi i-am zis:

In vremea aceasta au lipsit faptele cele bune din lume, dar cum se poate sa fie in ea acest fel de oameni alesi?

Si mi-a raspuns:

Acest fel de oameni alesi sunt putini in zilele acestea in lume. Dar cel ce va face in aceste zile fapte bune, dupa puterea lui, si va placea lui Dumnezeu, mare se va chema aici in Imparatia lui Dumnezeu. Caci cine face cateva fapte bune, le face din singura lui bunavointa, fara povatuitor si fara pilda altora. Si pentru aceasta Dumnezeu le primeste ca pe niste fapte desavarsite. Frate, in zilele acestea au lipsit faptele cele bune din lume, a incetat cuvantul lui Dumnezeu si se obisnuieste osandirea si minciuna. In loc de smerenie, inaltarea; in loc de dragoste, vrajba; in loc de milostivire, nemilostivirea si in loc de dreptate, nedreptatea. Acum s-a inmultit tinerea de minte a raului, pizma si alte multe asemenea; toti s-au abatut la rau. Nu este cel ce face bine. Foarte putini sunt cei care savarsesc faptele cele bune si plac lui Dumnezeu. In zilele acestea se potriveste cuvantul: „Cel ce se mantuieste, mantuiasca-si sufletul sau!”. Nimeni sa nu astepte ajutor de la altul, ci numai de la Maica Domnului. Cel ce va cadea la dansa cu tot sufletul, il va povatui, si cu adevarat se va mantui, pentru ca toate cate le voieste poate, caci: „Mult pot rugaciunile Maicii spre imblanzirea Stapanului!”.

Aceste cuvinte mi-a zis si iarasi am inceput sa mergem. Si dupa ce am mers putina departare spre partea rasaritului acelui camp, se vedea de departe un palat mare si frumos. Inaltimea, latimea si lungimea lui erau foarte mari. Zidurile lui nu se puteau asemana in frumusete si se vedeau ca erau din aur curat. Stralucirea care iesea din el lumina tot locul acela. Forma palatului era neinteleasa. Podoaba si frumusetea lui necuprinse de mintea omeneasca. Si am intrebat pe povatuitorul meu:

Sfinte Gheorghe, ce palat este acesta?

Si el mi-a zis:

Acesta este palatul Imparatului, unde te voi duce.

Deci mergand, am ajuns la palat si am venit la o poarta mare si inalta, care era deschisa. Povatuitorul meu si-a facut de trei ori cruce; asemenea si eu. Si am intrat inauntru pe poarta, intr-o curte. Din ea se vedeau toate partile palatului aceluia. Si vazand acelea m-am minunat de podoaba si de frumusetea lor, pentru ca ochi de om nu le-a vazut. Vedeam si oameni multi plimbandu-se pe acolo, care erau in mare slava. Atunci povatuitorul meu m-a apucat de mana dreapta si ma tinea si mergeam impreuna. Dupa aceasta am trecut printr-o poarta, care era deschisa, si am dat intr-o sala mare si frumoasa. In partea de rasarit a salii era o alta poarta mare si inalta, care era facuta cu un mestesug pe care mintea omeneasca nu poate sa-l inteleaga. Si era impodobita cu pietre scumpe. In partea dreapta a portii era zugravita icoana Domnului nostru Iisus Hristos sezand pe jilt. De asemeni, si de-a stanga era zugravita icoana Maicii Domnului, sezand pe jilt. Iar inauntru, in sala, era multime de oameni, toti imbracati calugareste cu acelasi fel de imbracaminte, dar hainele lor erau rosii ca sangele si straluceau ca fulgerul, iar in maini tineau cruci si stalpari. Frumusetea si podoaba lor nu o pot povesti. Cum ne vazura, au venit in intampinarea noastra si ne-au primit cu mare bucurie. Si privind toti spre mine mi-au zis cu glas dulce:

Frate, pana cand sa te asteptam? Pentru ce nu te silesti pe tine?

Apoi au zis catre povatuitorul meu:

Frate Gheorghe, iata ca l-ai luat in stapanirea ta. Cand ni-l vei aduce?

Sfantul a raspuns:

Cand va voi Domnul.

Atunci aceia m-au luat din mana povatuitorului meu si ma tineau ei de maini, aratandu-mi prin aceasta mare dragoste. Iar povatuitorul meu a mers si a stat inaintea icoanei Maicii Domnului, la fel am mers si noi toti si am stat cu multa randuiala. Si toti au inceput sa cante cu glas dulce: „Cuvine-se cu adevarat…”. Si cand cantau, fiecare cuvant al troparului atat de curat il auzeam, incat se intiparea in sufletul meu. Si savarsind cantarea, m-a luat iarasi povatuitorul meu si, facandu-si de trei ori cruce, ne-am inchinat la icoana; asemenea au facut si toti sfintii de acolo. Apoi mi-au zis:

Acestea care le vezi s-au facut pentru tine, ca sa nu ai indoiala fata de cele pe care le vezi si le auzi, crezand ca ar fi nalucire diavoleasca. Nu este nalucire, ci milostivirea lui Dumnezeu. Apoi ei s-au departat putin si numai eu si povatuitorul meu am ramas in dreptul usii. Si fara de veste usa s-a deschis singura, de la sine, si s-a varsat multa lumina afara, care ne-a inconjurat. Am stat in afara usii si ne-am uitat mult timp. Apoi am auzit un glas dulce dinauntru, zicand:

„Mare este mila Ta, Doamne, catre fiii omenesti!”.

Si cate am vazut acolo, cu neputinta este sa le scrie cineva. Pentru ca ochi de om nu au vazut, urechi nu au auzit, la inima de om nu s-a suit si minte de om nu poate sa inteleaga. Frumusetea si podoaba lor nu se pot spune si nici nu se pot asemana cu vreun lucru omenesc. Inspre mijlocul bisericii era un tron inalt si preaslavit. El era ca niste carbuni aprinsi si stralucea ca soarele. Pe tron statea Imparatul slavei, Hristos. Imprejurul tronului si al Imparatului statea multime nemasurata de oameni de toate varstele. Unii dintre ei erau foarte tineri si imbracati in haine albe. Unii erau imbracati in haine monahicesti, iar altii in haine ostasesti. Chipul Imparatului era asa cum se vede zugravit pe icoane. Era cu trup plin si imbracat cu haine arhieresti, iar pe cap avea o cununa de pietre scumpe. Podoaba si frumusetea Imparatului cine poate sa o spuna? Din lumina care stralucea in fata Imparatului se lumina toata ceata aceea a sfintilor si toata biserica. Si toti dreptii aceia s-au facut asemenea cu Imparatul intru stralucire. Atunci mi-am adus aminte de cuvantul lui Agapie din cartea ce se numeste „Mantuirea pacatosilor”, care povesteste despre slava raiului, zicand: „Cand bagi un fier in carbunii cei aprinsi, arde si se face si acela foc si nu mai cunosti care sunt carbunii si care este fierul. Asa este si in rai. Din stralucirea care iese de la Dumnezeu se impartasesc si stralucesc dreptii, ca si Insusi Dumnezeu”. De acestea aducandu-mi aminte si vazandu-le cu ochii mei, ziceam in sine: „Cate au scris sfintii pentru slava raiului sunt foarte putine, pentru ca toate nici nu este cu putinta sa le scrie”. Lumina care iesea de la Imparatul slavei era atat de stralucitoare, incat daca s-ar aduna mii si mii si milioane de sori, n-ar fi stralucit atata. Bunacuviinta si frumusetea Imparatului slavei, stralucirea luminii celei nezidite, buna podoaba a Bisericii, slava dreptilor, cine poate sa le spuna? Ca mai degraba s-ar putea numara multimea stelelor si nisipul marii, decat sa se poata spune acestea. Si daca s-ar aduna toate limbile oamenilor, si daca stelele cerului, nisipul mari si frunzele copacilor s-ar face limbi, toate impreuna n-ar putea spune macar o parte din slava aceea. Stand eu afara de usa si privind in slava aceea, am vazut pe povatuitorul meu ca intra inauntru in biserica si merge sa se inchine Imparatului. Si, intorcandu-si fata sa si vazandu-ma ca nu vin dupa el, s-a intors si, venind aproape de mine, mi-a zis:

Ce stai? Vino impreuna cu mine, sa ne inchinam Imparatului.

Si pregatindu-ma sa intru inauntru, am auzit pe Imparatul, zicand:

Gheorghe, lasa-l pe el afara, ca nu este vrednic sa intre inauntru, fiindca nu are imbracaminte de nunta!

Cand am auzit acel glas, m-am temut putin, ca nu cumva sa ma osandeasca. Dar iarasi am castigat indrazneala, pentru ca dragostea care era inlauntrul meu pentru Imparatul alunga frica. Atunci povatuitorul meu m-a lasat afara de usa si a intrat singur la Imparatul. Si toata ceata aceea s-a sculat si a cinstit pe povatuitorul meu, ca pe o mare capetenie a Imparatului. Si nu numai ceata dreptilor, ci si Insusi Imparatul l-a cinstit cu mare cinste, caci degraba S-a sculat din tron si l-a primit cu mare cinste si bucurie, sarutandu-l pe obraz; apoi iarasi a sezut. Dupa aceasta, povatuitorul meu a facut trei metanii si a sarutat picioarele Imparatului si a stat inaintea Lui si a zis catre El:

Doamne, adu-ti aminte de sangele care L-ai varsat pe Cruce pentru pacatosi! Adu-ti aminte ca te-ai pogorat pe pamant ca sa mantuiesti pe cei pacatosi! Deci iarta acest suflet si-l povatuieste la calea mantuirii! Adanc nemasurat este mila Ta, Stapane, si are trebuinta de facerea de bine!

Atunci Imparatul a raspuns:

Gheorghe, stii prea bine dragostea pe care am aratat-o catre el din inceput; pentru ca i-am aratat tainele cele ascunse si dragostea Mea cea mare. Si multi oameni s-au nevoit in viata lor mai mult decat acesta si nu au castigat-o. Iar acesta, avand-o in sufletul sau, a trecut-o cu vederea, alegand mai bine lenevirea si impatimirea lumii, decat pe Mine. Si pentru aceasta nu este vrednic de iertare.

Si iarasi a zis povatuitorul meu:

Doamne, ma rog, iarta-l, caci de-l vei judeca dupa dreptatea Ta, este vrednic de pedeapsa; ci primeasca darul si milostivirea Ta cu el. Cele ascunse ale inimii lui sunt inaintea Ta pururea. Vezi bunavointa lui, plineste-i cererile inimii lui si, nevrand el, mantuieste-l, Doamne, vezi si asezarea lumii! Unde este pilda cea buna? Unde este cuvantul Tau din gurile oamenilor? Unde este indemnarea? Ca desi ar fi cineva sa voiasca sa faca binele, il face numa din buna lui vointa, caci duhovnicii lui si staretii il opresc. Fiecare cauta cele pentru folosul sau trupesc. Pentru aceasta, Te rog, invata-l sa faca voia Ta! Povatuieste-l la calea mantuirii! Chiverniseste-i in pace viata lui! Fa-l mostenitor imparatiei Tale, caci toate cate le voiesti, le si poti.

Imparatul a raspuns din nou:

Gheorghe, iubitul meu, vad starea lumii; cuvintele Mele au incetat din gurile oamenilor. In locul cuvantului Meu, osandirea; in locul dragostei, ura, vrajba si pizma; in loc de dreptate, nedreptate; a pierit adevarul; a lipsit smerenia; a prisosit rautatea, sodomia, curvia, preacurvia. Lumea s-a stricat! Si acestea toate le fac nu numai mirenii, barbatii si femeile, ci si unii preoti si calugari. Ma patrund la cele dinlauntru. Ma rastignesc a doua oara. Si-au spurcat cu desavarsire chipul calugaresc, cel ingeresc. Insa toate le rabd cu indelunga rabdare, asteptand indreptarea si pocainta lor. Iar pe acesta n-am incetat a-l povatui pana astazi, ca sa faca voia Mea. Nu am incetat a-l striga prin cuvant viu, sa nu faca ceea ce nu-mi place Mie. Iar el, auzind glasul Meu si cunoscand cum ca Eu sunt, dupa cum s-a adeverit de la multi duhovnici si robi ai Mei imbunatatiti, nu M-a ascultat. De multe ori i-am adus aminte de petrecerea lui cea dintai, ca sa se intoarca iarasi la ea; dar el a ramas neindreptat. Deci fara de raspuns este inaintea Mea.

Atunci povatuitorul meu a cazut la picioarele Imparatului cu mare smerenie si a zis catre Dansul:

Doamne, adu-Ti aminte de sangele care l-am varsat pentru dragostea Ta, si-mi daruieste mie acest suflet, si iarta-l pe el! Asa, Te rog, Doamne! Si invredniceste-l sa bea si paharul pe care-l poftea!

Atunci Imparatul cu fata vesela si cu bucurie a zis:

Gheorghe, fie voia ta!

Apoi povatuitorul meu s-a sculat si a stat inaintea Imparatului cu indrazneala. Iar Imparatul a luat cu mana stanga un pahar plin; insa ce era in el nu stu, ci numai ca era rosu ca vinul. Si l-a binecuvantat cu mana dreapta si l-a dat povatuitorului meu, zicandu-i:

Acesta este paharul dragostei Mele; da-i-l sa-l bea!

Atunci povatuitorul meu a luat paharul cu mana dreapta si mi l-a adus, zicandu-mi:

Fa-ti cruce si bea!

Iar eu, facandu-mi cruce de trei ori, l-am baut. Si era asa de dulce, incat nu se asemana cu ceva pamantesc. Si dupa ce l-am baut, mi-a venit in suflet o neasemanata dragoste si dor dumnezeiesc, ca o para de foc ce ardea in inima mea. Apoi am vazut pe povatuitorul meu aproape de Imparatul, ca I-a dat paharul gol. Iar eu, nemaiputand suferi, am intrat inauntru in biserica si, ducandu-ma aproape de Imparatul, am cazut la picioarele Lui, Le-am imbratisat cu multa indrazneala si le-am sarutat mult timp. Si sufletul meu era lipit de Dansul cu desavarsire si nu mai puteam sa ma ridic de jos. Atunci Imparatul a zis catre povatuitorul meu:

Gheorghe, ia-l si mergeti ca sa se mai nevoiasca, ca sa castige dragostea Mea pe care a pierdut-o si sa se gateasca! Si cand va fi voia Mea, o sa-l invrednicesc sa bea paharul.

Atunci povatuitorul meu, apucandu-ma de mana dreapta, m-a tras inapoi si, facand amandoi cate trei metanii Imparatului, inchinandu-ne picioarelor Lui, am iesit din biserica si s-a inchis usa. Iar oamenii cei mai sus-zisi, cum erau in sala, au venit sa ne intampine si, cautand spre mine cu fata vesela, mi-au zis:

Frate, sileste-te, caci iata te asteptam!

Si iesind din sala, am venit in curte si am stat putin. Apoi am zis catre povatuitorul meu:

Sfinte Gheorghe si iubite frate, nu se poate ca sa nu mai mergem in lume, ci sa ramanem aici?

Iar el imi zise:

Voia Domnului este sa mergem iarasi in lume, ca sa te pregatesti cu tot felul de fapte bune, pazind toate poruncile Lui. Sa te ispitesti ca aurul in topitoare si asa sa vii aici. Si de nu vei face asa, ci vei ramane in lenevire, ai vazut valea care primeste pe cei lenesi si pacatosi! Pazeste-te si-ti adu aminte cate ai vazut si cate ai auzit din multa si nemarginita mila a lui Dumnezeu catre om!

Apoi am mers putin si am iesit afara din palat si in poarta, facandu-ne cruce de trei ori, am inceput a merge pe acel camp frumos. Si mergand putin am vazut iar ceata aceea cu putini calugari, care aveau slava cea mare. Si m-am uitat sa vad daca nu cumva voi cunoaste pe vreunul dintr-insii. Si nu am cunoscut pe niciunul. Deci, sfarsindu-se campul, am iesit afara de poarta si am venit in varful muntelui celui inalt. Si am stat si aici putin, privind in toate partile muntelui, care era impodobit cu multime de maslini. Iar locul acela era foarte inveselitor, numai ca se vedea acea vale noroioasa si intunecoasa, care aducea frica si cutremur celui ce o vedea. Apoi ne-am pogorat din munte si povatuitorul meu mi-a zis:

Da-mi mana!

Si i-am dat-o. Si tinandu-ne de mana, iarasi ne-am urcat pe acea punte infricosata si am mers fara temere. Si cand am ajuns in mijlocul ei, povatuitorul meu a stat si, intorcandu-si fata catre mine, mi-a zis:

Fratele meu iubit, Imparatia Cerurilor se ia cu sila si silitorii o rapesc pe ea. Iata, ai vazut milostivirea lui Dumnezeu. Sa nu te arati nemultumitor fata de Facatorul tau de bine, Dumnezeu! Nevoieste-te sa castigi dragostea Lui! Gateste-te sa bei paharul! Si darul lui Dumnezeu si al Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu nu te va lasa sarman si nici eu nu te voi lasa singur!

Apoi facand de trei ori semnul cinstitei cruci pe fata mea, a zis:

„Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, ajuta robului Tau!”.

Si s-a facut nevazut. Si nu l-am vazut unde s-a dus. Si m-a lasat singur la mijlocul puntii. Atunci s-a facut tunet mare si tulburare din valea aceea si auzeam strigari salbatice, zicand:

Acum a ramas singur, haideti sa-l surpam jos!

Altii ziceau:

Iata om care voieste sa treaca si nu stie ca avem sa-l surpam acum.

Si scrasneau din dinti asupra mea, strigand cu mare glas:

Sa-l surpam mai inainte de a veni Gheorghe sa-l ia!

Insa nici unul n-a putut sa se apropie de mine, ci faceau numai strigari si tulburari. Iar puntea se clatina ca o frunza. Atunci eu, privind la acea adancime, am zis:

Doamne, cine poate ajuta omului aici?

Atunci a venit un glas ca de tunet si a zis:

Aici ajuta faptele cele bune ale omului; si de va face vreo mila Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu!

Dupa glasul acesta au incetat tulburarile dracesti. Si eu am chemat ajutorul Presfintei Nascatoare de Dumnezeu si al Sfantului Gheorghe si cu ajutorul lor mi-am venit in sine“.

(Fapte minunate de la parinti atoniti,  Editura Manastirea Sihastria, 2010)