Bucureşti, kilometrul 7. Piaţa Sudului.

O vastă intersecţie la contactul mai multor cvartale de blocuri cenuşii, asemenea epocii în care s-au construit.

În spatele unui târg murdar, se întinde un vast teritoriu al cărui aspect te duce cu gândul la un uriaş cataclism. Un câmp arid, presărat ici-colo cu mărăcini, mormane de moloz şi gunoi, smârcuri şi cadavre de câini. Mai departe, câteva bordeie de ţigani perpetuează la marginea Capitalei avatarurile semiprimitivismului.

Până nu demult, ici-colo, din râpa dealului mutilat ieşeau ziduri bătrâne şi crâmpeie de capiteluri sculptate, singurele vestigii ale unui trecut istoric intens, îngropat sub resturi menajere. Şi în mijlocul tuturor, se ridica până de curând, asemenea unui templu al spiritului luciferic, temelia părăsită a unei construcţii-mamut.

De vreo doi ani, pe acest loc ce arăta asemenea unei explozii atomice, s-a ridicat mai iute ca gândul, pe cât de nefolositor, pe atât de opulent, Sun Plazza Mall, unul din locurile de „shopping” ale snobului bucureştean.

Ce s-a întâmplat însă în acest spaţiu unde sordidul se învecinează cu opulenţa grobiană?

# Între glorie şi decădere

Pentru a răspunde, să începem cu începutul. Să vedem, adică, ce a fost aici înaintea dezastrului. Puţini din bucureştenii de azi mai ştiu că aici s-a aflat unul dintre cele mai importante ansambluri arhitectonice ale Europei central-sud-estice: Mănăstirea Văcăreşti.

Construită în 1716-1722 de domnitorul fanariot Nicolae Mavrocordat, acest aşezământ a avut funcţie monastică, de curte domnească şi totodată aceea de centru cultural al Europei secolului XVIII. Biserica “Sf. Treime”, de proporţii gigantice, era una din cele mai mari din România, fiind considerată de istorici drept punct de apogeu şi sinteză a stilului brâncovenesc din Ţara Românească.

Mavrocordat va instala la Văcăreşti o tiparniţă, o şcoală în limba elenă şi, de asemenea, biblioteca domnitorului, considerată ca fiind cea mai mare şi mai completă din Europa acelei epoci.

În 1736, Alexandru Mavrocodat, fiul lui Nicolae, avea să completeze ansamblul cu un superb paraclis.

Anul 1864 marchează începutul declinului pentru Mănăstirea Văcăreşti. Privată de proprietăţile funciare ce-i asigurau întreţinerea, ca urmare a măsurilor iniţiate de Al. I. Cuza în cadrul politicii de secularizare a acestuia, în acest an Văcăreştii sunt transformaţi oficial în penitenciar. Călugării sunt evacuaţi, chiliile sunt transformate în celule. La ferestre şi creneluri apar gratii, iar arhitectura monumentului este alterată grav de adăugirile impuse de noua destinaţie. Casa domnească a Mavrocordaţilor este transformată în spital al închisorii, stăreţia devine penitenciar de femei, paraclisul este închis, iar biserica este rezervată uzului religios duminical al deţinuţilor. Sunt realizate o serie de ateliere, destinate muncii prestate de aceştia.

Astfel, în decurs de câteva decenii, acest bastion al ortodoxiei europene suferă o iremediabilă deteriorare morală în percepţia colectivă din ţară şi din exterior.

# Personalităţi după gratii.

Închisoarea Văcăreşti a fost şi loc de pedeapsă pentru personalităţi ale culturii şi vieţii policite româneşti. Astfel, în 1914, Tudor Arghezi este închis la Văcăreşti, pentru vina de a fi scris articole considerate de autorităţi drept “agitaţie războinică”. Perioada este imortalizată de poet în volumul memorialist “Poarta Neagră”. Tot în acea perioadă este încarcerat şi Ioan Slavici, considerat colaboraţionist. Şi el va descrie viaţa la Văcăreşti în cartea “Închisorile mele”. Totuşi, cel mai complet tablou al vieţii de penitenciar de aici se datorează lui Mircea Damian, care publică în 1924 cartea “Celula nr. 13”.

În 1924 este încarcerat la Văcăreşti Corneliu Zelea Codreanu, întemeietorul de mai târziu al Mişcării Legionare. După cum însuşi mărturiseşte în cartea sa “Pentru legionari”, aici, în faţa icoanei Arhanghelului Mihail de pe uşa împărătească a bisericii Mănăstirii Văcăreşti are o revelaţie, aceasta stând la baza hotărârii înfiinţării, în 1927, a Legiunii Arhanghelul Mihail. De asemenea, tot la Văcăreşti şi în aceeaşi perioadă, Căpitanul conturează, împreună cu Ionel Moța, structura organizatorică şi sufletească a viitoarei organizații de tineret « Frăția de Cruce ».

În perioada sângeroasei dictaturi a regelui Carol II, ca şi în anii regimului antonescian, numeroşi legionari vor cunoaşte zidurile reci ale Văcăreştilor, ca pedeapsă pentru convingerile lor. Sub regimul comunist, deținuții politici, vor fi aduşi la Văcăreşti fie la spitalul din incinta penitenciarului (după obiceiul bolşevic, erau aduşi atunci când nu se mai putea face nimic), fie în tranzit sau pe timpul implicării în alte procese colaterale.

# Începutul sfârşitului

În 1973, printr-o decizie surprinzătoare a dictatorului N. Ceauşescu, penitenciarul este evacuat, dispunîndu-se ample măsuri de restaurare a clădirilor. Scopul declarat era transformarea Văcăreştilor într-un amplu ansamblu muzeistic de artă medievală românească. Acum sunt restaurate: casa domnească, paraclisul, stăreția, cuhniile şi galeria pe două nivele de pe latura de răsărit. „Minunea” nu durează mult. În 1977, Direcția Monumentelor Istorice este desființată şi astfel, patrimoniul arhitectural al țării rămâne la discreția lui Ceauşescu. În demersurile nebuneşti de didtrugere a zonelor istorice ale capitalei, acesta s-a bucurat de sprijinul unor politruci care l-au încurajat constant. Aşa au fost primarul de atunci al Bucureştilor, Gheorghe Pană, vicepresedinții primăriei – Dumitru Necşoiu si Nicolae Iordache, directorul Proiect Bucureşti, Constantin Jugurică si arhitectul-şef al oraşului, Paul Focşa.

Pe 2 decembrie 1984, Ceauşescu a vizitat Văcăreştii, dispunând demolarea lăcaşului, sub pretextul construirii pe platoul dealului a unui nou palat al justiției. Acest fel de proiecte paranoice primeau, din păcate, sprijinul moral al unor culturnici ce-şi făcuseră faimă din slugărnicia față de regimul comunist. Un exemplu este articolul „Minciuna are picioare scurte”, semnat de Corneliu Vadim Tudor, şi apărut în revista „Săptămâna”, la inceputul anului 1986. Un fragment este edificator pentru stilul dezgustător al acestui tip de cronici: „Hotărârea conducerii de partid şi de stat de a construi un centru civic, pe măsura imperativelor epocii pe care o trăim, a fost întâmpinată cu reală bucurie de locuitorii Capitalei […]. Capitala României traieşte acum cel mai frumos moment urbanistic din întreaga sa existență, iar bucuria locuitorilor săi nu poate fi adumbrită de nici o propagandă ostilă şi mincinoasă„!
Un alt „act de cultură” asociat demențialului elan distructiv al lui Nicolae Ceauşescu a fost săvârşit sub coordonarea regizorului Sergiu Nicolaescu. Astfel, la sfârşitul lui martie 1985, profesorul Panait I. Panait, directorul Muzeului de Istorie şi Artă a Municipiului Bucureşti sesiza Studioul Buftea că, în timpul acțiunilor de filmare conduse de Sergiu Nicolaescu pentru un film cu subiect istoric, au fost aduse grave avarii monumentului istoric Vacaresti. În adresă se meționau acte grave la adresa lăcaşului sfânt, cum ar fi folosirea în incinta sa a aruncătoarelor de flacari, petardelor şi manevrarea unui număr foarte mare de ostaşi, tunuri si tancuri. Tot în timpul filmărilor se produseseră acte de vandalism: „fracturarea crucii din marmură a unuia dintre ctitorii mănăstirii, domnitorul Constantin Mavrocordat; forțarea lacătelor şi a drugilor de fier care închideau paraclisul, precum şi a uşii altarului Bisericii Mari”. Opera de distrugere a fost completată de un grup de țigani din zonă, care au furat icoane pe lemn datând din secolul XVIII, din fericire recuperate de organele Miliției de atunci.

De cealaltă parte a baricadei, protestele şi

intervenţiile scrise, aparţinînd unor personalităţi ale vieții culturale de atunci (Constantin Noica, Geo Bogza, Mihai Şora, Zoe Dumitrescu-Busulenga, Dinu C. Giurescu, Grigore Ionescu, Florin Rotaru, Razvan Theodorescu, Peter Derer) , nu au avut sorți de izbândă. La fel intervențiile personale ale unor înalți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române sau cele ale preşedintei de onoare a Uniunii Arhitecților din România, nonagenara Henriette Delavrancea-Gibory, fiica marelui scriitor Barbu Stefănescu-Delavrancea. Doar tergiversările intenționate şi curajoase ale unor arhitecți, ca Gheorghe

Leahu, au făcut ca demonicul plan să fie întârziat.

Totuşi, la insistenţele lui Nicolae Ceauşescu, în intervalul septembrie – decembrie 1986, ansamblul este demolat. Zi şi noapte buldozerele şi macaralele lucrează, în timp ce basculantele cară spre rampa de gunoaie capiteluri, sculpturi, fragmente de frescă. Zidurile pe care utilajele nu le pot distruge, sunt nimicite cu dinamită. Maldărele de moloz, aspectul clădirilor mutilate, dau locului un aspect apocaliptic. Sub presiunea şi injuriile zapciilor de la partid, inimoşii salariaţi ai muzeului de istorie, ajutaţi de voluntari, salvează impresionante suprafeţe de frescă, ce se păstrează şi astăzi. Din păcate, cea mai mare parte cad sub lama excavatoarelor. Trecătorii se închină şi rostesc blesteme la adresa lui Ceauşescu şi a comuniştilor în general. Securişti în civil confiscă aparatele de fotografiat ale bucureştenilor  care imortalizează ultima imagine, mutilată, a Văcăreştilor.

În intervalul 4-6 ianuarie 1987 cad ultimile piese ale măreţului ansamblu: biserica şi galeria estică, cu paraclisul domnesc. De Sfântul Ioan Botezătorul, platoul dealului Văcăreşti, gol, arăta ca o rană vie în bătaia viscolului.

# Pe-aici a trecut Antihristul…

Din 1988, satana începe să se războiască chiar cu forma de relief pe care se aflase lăcaşul de închinare. Dealul Văcăreştilor este supus şi el distrugerii. Luni de zile, ziua şi noaptea, excavatoarele şi basculantele distrug trei sferturi din forma de relief lăsată de Dumnezeu. Se începe, la nivelul Luncii Bârzeşti, construcţia unei săli de conferinţă faraonice, în care dictatorul intenționa să adune cca 12.000 de „oameni ai muncii”, care care să-i aclame discursurile inepte.

Decembrie 1989, cu Revoluţia Copiilor, pune capăt construcţiei megalomanice. Rămâne un peisaj dezolant, un imens pustiu răvăşit de şenile şi presărat cu moloz, mărăcini şi blesteme.

# Qui prodest ?

Ca multe alte aşteptări înşelate după Revoluţie, s-a crezut că sistemul de după 1990 va repune în drepturile istorice şi morale acest loc.

În ciuda propunerilor unor arhitecţi, ierarhi ai B.O.R. şi oameni de cultură, de refacere a monumentului pe vechiul amplasament, sau în imediata vecinătate, administraţiile locale din ultimiii 16 ani au acţionat consecvent în aceeaşi direcţie: în 1992, pe rămăşiţa dealului s-a amenajat, prin “grija” administraţiei locale CDR, un târg sordid, cu iz de mahala turcească, în spatele căreia se întinde o lume a gunoaielor, câinilor vagabonzi şi prostituatelor. Greaţa şi revolta te cuprinde la fiecare pas. Chiar lângă locul fostului altar, o cârciumă sordidă oferea multă vreme mititei şi damf de băutură proastă, în acorduri de manele. Şobolanii, excrementele umane şi prostituatele de sub Dealul Văcăreştilor sunt o mostră la scară redusă a ceea ce a ajuns astăzi societatea românească.

Iată însă că, dacă pentru reconstrucţia acestui monument istoric de primă importanţă europeană nu au existat nici fonduri şi nici soluţii tehnice de adaptare a noii construcţii ceauşiste, pentru un „mall” de o opulenţă pe cât de ieftină pe atât de stridentă, s-au găsit de toate. Investitori generoşi au adus banii, autoritatea locală îşi va fi luat comisioanele şi unde sunt bani, orice este posibil. Nici nu şi-au dat bine seama locuitorii cartierului Berceni când s-a ridicat pe locul domnesc al Văcăreştilor un complex comercial după ultimele standarde ale modernităţii. O arhitectură aiurită, care nu spune nimănui nimic, dar ce contează asta când gloata se bucură de lumini strălucitoare, cumpărături şi fast-food.

Poate că mall-ul din dealul Văcăreşti este tocmai ceea ce merită societatea românească de azi.

# Ce e de făcut?

Asanarea morală a societăţii româneşti nu se poate concepe, desigur, făcînd abstracţie de reabilitarea tuturor locurilor şi simbolurilor supuse în ultimile decenii desacralizării şi blasfemiei. Ansamblul aparent neînsemnatelor elemente din domeniul particularului, formează, asemenea unui joc puzzle, imaginea generală a societăţii româneşti.

La Văcăreşti se impune, ca o firească reparaţie morală, reabilitarea identităţii zonei, în proiect fiind necesară implicarea tuturor factorilor direct vizaţi: Biserica Ortodoxă Română, Ministerul Culturii, cu toate instituţiile de resort, elitele intelectuale, administraţia şi comunitatea locală.

Nu mai putem vorbi acum de o reconstrucţie pe locul iniţial, ocupat de complexul comercial. Cel mult, după modelul reconstrucţiei bisericii Sf. Vineri la câteva sute de metri de locul ocupat azi de blocurile ceauşiste – proiect în plină desfăşurare la acest moment, s-ar putea cândva reface măcar biserica, paraclisul şi casa domnească.

Dar, până la acest  deziderat,  s-ar impune o serie de paşi meniţi să readucă mai întâi semnificaţia spirituală a locului în conştiinţa mentalului colectiv bucureştean: o emisiune de pliante care să prezinte trecutul şi potenţialul viitor al acestui obiectiv şi ridicarea pe dealul Văcăreşti a unui memorial care să amintească trecătorilor supuşi stress-ului vieţii zilnice că sunt vecinii unui loc cu rezonanţe istorice şi culturale europene.

Florin DOBRESCU, Buciumul.ro