Creștinismul cinstește doi mari sfinți Antonie, unul timpuriu, al Bisericii Răsăritului, iar altul mai apropiat vremurilor noastre, al Bisericii Apusene, a cărui pomenire este chiar astăzi. Articolul dorește să preîntâmpine eventuala confuzie a celor doi sfinți. Este vorba, prin urmare, de Sfântul Antonie cel Mare, întemeietorul monahismului şi Sfântul Anton de Padova, unul dintre cei mai populari sfinţi ai lumii catolice. De aceea, pentru a ajuta în această potenţială dilemă, vom prezenta pe scurt câteva date despre cele două mari izvoare de înţelepciune şi blândeţe creştină.

 

 

A trăit între 251 și 356, fiind supranumit „părintele monahilor”, ca cel mai de seamă dintre asceții cunoscuți ai bisericii, socotit și drept începător al vieţii calugăreşti. Tradiţia monastică îl consideră întemeietorul monahismului, împreună cu Sfântul Pahomie cel Mare. Prăznuirea lui se face la data de 17 ianuarie în toate tradiţiile creştine. În satul Come, Egiptul de Sus, într-o familie înstărită se naşte Sfântul părinte Antonie, în anul 251. Familia îl creşte după învăţătura creştină şi de mic acesta căută calea Bisericii. Când avea 18-20 ani, după moartea părinţilor săi, în timp ce mergea către biserică, Antonie se gândeşe la faptele bune ale altor creştini, la sfinţii apostoli şi la drumul său în viaţă. Când a intrat în a Casa Domnului sunt citite cuvintele Mântuitorului: ” De voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi toate averile şi le dă săracilor, apoi vino de-Mi urmează ” (Matei 19, 21). Astfel tânărul împarte averea sa săracilor, îşi lăsă sora mai mică în grija unor fecioare credincioase şi alege calea rugăciunii, a unei vieţi retrase. Mai întâi Antonie stă în nevoinţă alături de un bătrân, lângă satul natal, apoi decide să se adopostească într-un mormânt gol, timp în care duce o viaţă de rugăciuni, aspră, cu pâine, sare și apă. Pe la 35 de ani, Sfântul ajunge în Pispir, o cetăţuie părăsită, un loc la marginea deşertului, pentru a sta cât mai retras. După 20 de ani, Sfântul Antonie merge către alt loc pe malul drept al Nilului, în deşert, unde se stabileşte până la sfârşitul vieţii, anul 356. Sfântul Antonie este primul călugăr care a mers în pustie, a fost povăţuitor pentru mulţi călugări, pentru învăţaţi şi împăraţi, a vindecat mulţi oameni, a combătut arianismul, iar tradiţia îl dă ca întemeietor al monahismului.

 

 

În 1195 de ziua Adormirii Maici Domnului, 15 August, la Lisabona, Portugalia, vine pe lume Ferdinand, în casa unei familii înstărite. Acesta, la vârsta de 15 ani, intră în rândul canonicilor regulari ai Sf. Augustin prin participare la activităţile unei mănăstiri de lângă Lisabona pentru ca după doi ani să meargă la o mănăstire din Coimbra, timp în care se dedică studiului teologiei, a Sfintelor Scripturi, un proces de desăvârşire intelectuală. Această activitate rodnică îi va fi de folos în predicile pe care le va susţine, mai târziu, în Franţa şi Italia şi va aduce aprecierea papei Grigore al IX-lea ce-l va numi: ”Chivotul Testamentului”, pentru buna cunoaştere a Sfintei Scripturi. Sunt aduşi în Portugalia din Maroc, în anul 1220, trupurile a cinci călugări franciscani care au fost martirizaţi pentru propovăduirea creştinismului. Acest eveniment îl determină pe tânărul Ferdinand să intre în Ordinul Franciscan pentru a merge să predice învăţărura creştină în rândul necredincioşilor, să dobândească cununa de martir în Maroc. La intrarea în noul ordin, Ferdinand alege numele de Anton, în semn de cinstire al marelui monah Sf. Antonie cel Mare. Anton ajunge în Maroc, însă datorită problemelor de sănătate este nevoit să se întoarcă în Portugalia, numai că planurile Domnului sunt altele pentru tânărul călugăr şi o furtună puternică pe mare îndreaptă corabia în Sicilia, Italia. În Italia şi Franţa, până în anul 1231, monahul predică învăţăturile creştine, astfel întorcând către Domnul mulţi oameni care ascultau vorbele ereticilor sau au rătăcit calea către Acesta. Sunt multe poveşti despre minunile pe care Anton le-a făcut pentru a arăta adevărul Scripturilor, despre învierea unor oameni şi alte fapte însemnate. Noi vom aminti de predica pe care călugărul a ţinut-o peştilor, într-o parte a Italiei, zicând: „Pentru că oamenii nu sunt demni să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, am să vă vorbesc vouă, peştilor”. Şi a continuat cuvântarea sa către peşti despre bunătatea lui Dumnezeu, iar vieţuitoarele au scos capul din apă să-l asculte. Iar această întâmplare i-a făcut pe oamenii de faţă să se căiască pentru necredinţa lor. În 1232, Papa Grigore al IX-lea îl canonizează şi astfel Anton devine sfânt, iar Papa Pius al XII-lea, în 1946, îl declară învăţător al Bisericii prin atribuirea titlului de ”Doctor Evanghelicus”. Denumirea Sfântul Anton de Padova este datorată numeroaselor predici şi minuni pe care călugărul le-a săvârşit în zona oraşului italian respectiv. Sfântul Anton de Padova este sărbătorit de către Biserica Catolică în ziua de 13 iunie.