Cuviosul Sofronie Saharov a fost cel care a editat și a tipărit scrierile Sfântului Siluan Athonitul și poate singurul care a ajuns la măsura acestui părinte duhovnicesc cu totul deosebit al secolului al 20-lea. Viețuitor mai întâi la Sfântul Munte Athos și apoi în Marea Britanie, unde a întemeiat faimoasa Mănăstire „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Cuviosul Sofronie Saharov ne-a lăsat multe îndrumări despre rugăciune care sunt utile pentru începători și, implicit, pentru cei tineri care se află la începutul vieții lor duhovnicești.

Una dintre cele mai profunde idei care se desprind din opera părintelui Sofronie Saharov este această privire a rugăciunii drept o formă de creație. De­sigur, obișnuiți fiind să învățăm și să ne folosim de rugăciuni ale Sfinților Părinți, ni se pare, poate, periculoasă această practică de a ne ruga cu propriile noastre cuvinte. Ceea ce trebuie precizat înainte de toate este că una n-o înlocuiește pe alta. Ne rugăm folosind Psaltirea, cărțile de rugăciuni, acatistele care proslăvesc viața sfinților, dar, în egală măsură, trebuie să învățăm să ne rugăm și cu propriile noastre cuvinte. Sunt situații la locul de muncă, în trafic, acasă atunci când ai mult de lucru, care necesită rugăciune sinceră, făcută din inimă, fără multe cuvinte, dar cu trăire și simțire. Atunci rugăciunea noastră devine una care izvorăște din preaplinul inimii noastre, nu doar o recitare. De asemenea, atunci când simțim nevoia să mulțumim Domnului pentru ceva, nu apelăm neapărat la un acatist de mulțumire, ci ne rugăm din inimă cu cuvintele noastre. De aceea, pentru fiecare om, rugăciunea este cea mai înaltă formă de creație. Părintele Sofronie ne spune: „Rugăciunea este o creație infinită, arta supremă. Mereu și mereu, simțim o năvală înfocată spre Dumnezeu, urmată numai de o cădere din lumina Sa. Iarăși și iarăși, devenim conștienți de neputința minții de a se ridica spre El. Sunt clipe în care ne simțim la marginea nebuniei. «Ne-ai dat porunca de a iubi, dar nu se află în mine puterea de a iubi. Vino și săvârșește în mine tot ceea ce ai poruncit, căci poruncile Tale covârșesc puterile mele. Mintea mea este prea slabă ca să Te înțeleagă pe Tine. Duhul meu nu poate vedea tainele voii Tale. Zilele mele trec în nesfârșită dezbinare. Sunt chinuit de teama de a Te pierde din pricina gândurilor rele din inima mea»” (Arhim. Sofronie Saharov, „Rugăciunea – expe­riența vieții veșnice”, Sibiu, Ed. Deisis, p. 84).

Rugăciunea, forma supremă de libertate

Fie că ești rob sau om liber, bogat sau sărac, bolnav sau sănătos, un om cu o funcție înaltă sau un om simplu, forma ta supremă de libertate și egalitate cu ceilalți oameni se manifestă în rugăciune. Cine nu se roagă este rob, oricât de bogat, sănătos și fericit ar fi în aparență, pentru că el, de fapt, este un slujitor al patimilor. Această continuă eliberare de sub robia patimilor are loc în principal prin rugăciunea înfocată și sinceră către Dumnezeu. Atacurile gândurilor vin peste noi, ne împovărează, ne pun tot felul de piedici, ne rătăcesc pe cărări greșite, dar rugăciunea ne eliberează, ne luminează sufle­tește, ne sprijină pe calea noastră delicată a vieții duhovni­cești alături de Hristos. Însă această eliberare vine cu un preț: „Rugăciunea cere expe­rien­ța unei libertăți duhovni­cești pe care majoritatea oamenilor o ignoră. Primul semn de emancipare este renunțarea la a ne impune voința asupra celorlalți. Cel de-al doilea este o eliberare lăuntrică de sub puterea pe care ceilalți o au asupra noastră. Înfrânarea do­rinței de a domina este o etapă extrem de importantă, urmată îndeaproape de neplăcerea de a-l constrânge pe fratele nostru.

Omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, Care este smerit și în același timp liber” (Arhim. Sofronie Saharov, „Rugăciunea – experiența vieții veșnice”, pp. 96-97). Astfel, omul care se eliberează treptat de patimi își dă seama de excesele pe care le-a făcut cu propria sa libertate. Dacă dorești să-ți impui tot timpul propria voie, atunci, desigur, ai o problemă fundamentală care ține de patima mândriei, stăpâna vieții tale interioare în acest caz. „În lupta noastră pentru rugăciune ne vom curăți mintea și inimile de orice pornire de a stăpâni asupra fratelui nostru. Dragostea de putere este moarte pentru suflet. […] Dacă ne predăm mândriei, toată lucrarea de către noi a Rugăciunii lui Iisus nu va fi decât o profanare a Numelui Său” (Arhim. Sofronie Saharov, „Rugăciunea – expe­riența vieții veșnice”, p. 161).

Totodată, de-abia rugându-te realizezi ce putere au ceilalți asupra ta, care influențe sunt bune și care sunt rele, pe care dintre acestea se cuvine să le cultivi și pe care trebuie să le smulgi din inima ta înainte de a te otrăvi. Însă poate cel mai important lucru pe care-l realizăm atunci când ne rugăm este că Dumnezeu nu ne constrânge niciodată. Înainte de a lucra în interiorul nostru, Dumnezeu ne cere consimțământul, pentru că fără voia noastră liberă, El nu poate face nimic în inima noastră decât să aștepte momentul în care ne simțim pregătiți să-L întâlnim. Mulți spun că n-au văzut lucrarea lui Dumnezeu în viața lor, dar care este de fapt adevărul? N-au văzut-o sau au văzut-o și au ales s-o ignore, sau, mai rău, s-o critice? „Nu trebuie să așteptăm ca Dumnezeu să ne silească fără consimțământul nostru. Dumnezeu îl respectă și nu-l constrânge pe om. Este uimitor felul în care Dumnezeu Se smerește înaintea noastră. Ne iubește cu o iubire afectuoasă, nu din înălțime, nu cu con­des­cendență. Și atunci când ne deschidem inimile către El, suntem copleșiți de convingerea că El este într-adevăr Tatăl nostru. Atunci sufletul Îl adoră în iubire” (Arhim. Sofronie Saharov, „Rugăciunea – experiența vieții veșnice”, pp. 64-65).

Rugăciunea, smerenie înfăptuită

Părintele Sofronie Saharov accentua adesea importanța smereniei în viața duhovnicească, pentru că această virtute este de fapt cea care dă profunzime și consistență rugăciunii. Rugăciunea celui mândru este plină de uscăciune, bântuită de gânduri, superficială, în timp ce rugăciunea celui smerit nu are, poate, multe cuvinte, dar este plină de trezvie, rodnică și se înalță asemenea tămâii cu bun miros în fața Domnului. „Cu cât mai smerită este părerea noastră despre noi înșine, cu atât mai ușor se înalță rugăciunea noastră către Dumnezeu. De îndată ce ne pierdem smerenia, orice efort ascetic este anulat. Dacă mândria, critica sau neprietenia lucrează în noi, Domnul stă departe de noi. Venim la Dumnezeu ca cei mai răi dintre păcătoși. Ne osândim pe noi înșine în toate. Nu căutăm nimic altceva decât iertare și milostivire. Ne osândim pe noi înșine la iad. Și aceasta este starea noastră permanentă. Îi cerem lui Dumnezeu să ne ajute să nu întristăm pe Duhul Sfânt prin patimile noastre, nici să-i vătămăm pe frații noștri. Nu căutăm daruri speciale de Sus. Cu toată puterea noastră încercăm să sesizăm adevărata importanță a poruncilor lui Hristos și să trăim potrivit lor” (Arhim. Sofronie Saharov, „Rugăciunea – experiența vieții veșnice”, pp. 167-168).

sursa:ziarullumina.ro