Ctitorit de Sfântul Împărat Constantin pe locul vechii colo­nii grecești Byzantion și inau­gurat cu mare fast în 11 mai 330, orașul Constan­tinopol – „Noua Romă”, a devenit capitală imperială și centru al lumii ortodoxe. Cartierul Fanar din Istanbul găzduiește, din secolele 16‑17, sediul administrativ și Catedrala Patriarhală „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”. Sanctitatea Sa Bartolomeu este, din 1991, Arhiepiscop al Constantinopolului – Noua Romă și Patriarh Ecumenic.

 Vechiul Bizanț păstrează tradiția propovăduirii creș­ti­nis­mului încă din primul secol de către Sfântul Apostol Andrei, care l‑a rânduit pe Sfântul Stahie (31 octombrie) primul episcop al cetății. La vremea întemeierii Constantinopolului, cetatea de pe malul Bosforului prelua scaunul episcopal din Bizanț, de sub jurisdicția Mitropoliei de Heraclea Traciei, centrul eclesiastic al zonei aflat la mai puțin de 100 km. Importanța bisericească a Noii Rome a crescut deodată cu prestigiul Capitalei.

Rânduirea Constantinopolului drept centru spiritual al lumii creștine prin organizarea celui de‑al 2‑lea Sinod Ecumenic în anul 381 a dus la recunoașterea importanței sale în dipticele Bisericii. Prin Canonul al 3‑lea, Sfinții Părinți reuniți la Constantinopol hotărau ca „după episcopul Romei, întâietatea cinstei să o aibă Episcopul Constantinopolului, pentru că aceasta este Roma nouă”. Sinodul al 4‑lea Ecumenic (Calcedon, 451) întărea, prin Canonul 28, această hotărâre a celor „150 de episcopi prea iubitori de Dumnezeu” de la Constantinopol din 381, care „au dăruit întâietăți egale prea Sfântului scaun al Romei noi, socotind a fi cu dreptate, ca cetatea care s‑a cinstit cu împărăția și cu senatul și care a dobândit întâietăți deopotrivă egale cu ale vechii Rome împărătești, întocmai ca și aceea să se facă de mare și în lucrurile cele bisericești fiind a doua după aceea”. În continuare, canonul prevede jurisdicția Arhiepiscopului Constantinopolului asupra diecezelor Pontului, a Asiei și a Traciei, precum și asupra episcopilor „din ținuturile barbare ale diecezelor numite mai înainte”. Sfântul Împărat Iustinian cel Mare (527‑565), prin Novela 131, ratifică în dreptul roman locul scaunului constantinopolitan în diptice, după cum a fost hotărât de Sinoadele Ecumenice: „În conformitate cu prevederile acestor Sinoade, poruncim ca Preasfințitul Episcop al Vechii Rome să ocupe primul loc între toți episcopii, dar binecuvântatul Arhiepiscop al Constantinopolului, sau Noua Romă, va ocupa locul al doilea după Scaunul Apostolic al Romei, având întâietate față de toate celelalte scaune”. Începând cu secolul al 6‑lea, la titulatura Arhiepiscopului Constantinopolului se adaugă și „patriarh ecumenic”.

În ceea ce privește forma exterioară a cultului, Sfântul Împărat Constantin, întemeietorul noii cetăți imperiale, a ctitorit Biserica Sfinților Apostoli cu gândul de a depune în ea cinstitele moaște ale ucenicilor apropiați ai Mântuitorului. În 337, la moartea împăratului, locașul nu era finalizat. Două secole mai târziu, Sfântul Împărat Iustinian a construit o altă catedrală închinată Sfinților Apostoli, sfințită cu mare fast la 28 iunie 550.

Biserica emblematică a Constantinopolului rămâne, însă, Catedrala „Sfânta Sofia”, locaș cu un istoric asemănător: pe locul unei ctitorii a Sfântului Constantin, Binecredinciosul Împărat Iustinian cel Mare a ridicat epitoma arhitecturii bizantine. Pusă sub ocrotirea Mântuitorului Iisus Hristos – Logosul întrupat, istoria „Sfintei Sofia” se împletește armonios cu istoria Imperiului Bizantin vreme de 916 ani, de la inaugurarea din 537 până la căderea Constantinopolului din 29 mai 1453, când a devenit moschee. Începând cu 1 februarie 1935 este muzeu și mărturie dăltuită în piatră a simfoniei bizantine.

În secolul al 11‑lea, relațiile dintre Orientul și Occidentul creștin s‑au deteriorat. La 16 iulie 1054, cardinalul Humbert depunea pe Altarul Sfintei Sofia o bulă papală de excomunicare a Patriarhului Ecumenic Mihail Cerularie, deși scaunul papal era vacant încă din aprilie, după moartea lui Leon al XI‑lea, urmând să fie ocupat abia în aprilie 1055, prin alegerea lui Victor al II‑lea. La 20 iulie 1054, Patriarhul Mihail prezidează un sinod în care‑i excomunică pe membrii delegației papale. Ruptura nu a fost radicală, iar relațiile între Biserici au continuat, însă, în ciuda încercărilor de secole ale patriarhilor, papilor și împăraților ce au urmat, Biserica creștină a rămas divizată. După 1054, Patriarhul Ecumenic ocupă primul loc în dipticele Bisericii Ortodoxe, fiind numitprimus inter pares („primul între egali”) în raport cu ceilalți Întâistătători de Biserici Ortodoxe. În 1204, latinii porniți în Cruciada a 4‑a au ocupat Constantinopolul, adminis­trația refugiindu‑se la Niceea. În 1261, împăratul Mihail al VIII‑lea Paleologul a recucerit Constantinopolul, iar Patriarhul Ecumenic a revenit la scaunul său. Este singura perioadă din istorie când Patriarhia Ecumenică a părăsit orașul de pe malul Bosforului. Deturnarea de la adevăratul scop al Cruciadei a 4‑a, urmată de încercări repetate de „unificare” forțată inițiate de latini au dus la escaladarea acestei stări de despărțire între Biserici.

În urma căderii Imperiului Bizantin sub turci, liderul spiritual al Bisericii Ortodoxe a rămas singura autoritate recunoscută de sultanul Mahomed al II‑lea, care i‑a acordat Patriarhului Ecumenic Ghenadie al II‑lea Scholarios titlul de „etnarh”. Biserica Sfinților Apostoli, necropola împăraților bizantini, a devenit catedra Patriarhului Ghenadie, însă, după doar trei ani, otomanii au confiscat‑o. A fost demolată în 1461 pentru ca pe locul ei să se ridice Moscheea Fatih. Biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“ din cartierul Fanar al oraşului Istanbul (Turcia) este, cronologic, cea de‑a cincea Catedrală a Patriarhiei Ecumenice, începând din anii 1600‑1601.

Stăpânirea otomană a marcat o profundă instabilitate pe tronul constantinopolitan, ocupat între 1453 și 1923 de 102 patriarhi, unii cu două sau mai multe reveniri în scaun. Comparativ, în ceilalți 1.500 de ani de existență, la Bizanț și Constantinopol au slujit 168 de ierarhi. În contextul expansiunii Imperiului Otoman în zonele tradiționale ortodoxe, Patriarhia de Constantinopol a devenit loc de refugiu pentru ierarhi ai scaunelor apostolice (Alexandria, Antiohia, Ierusalim) sau din Bisericile locale vorbitoare de limbă greacă, slavonă sau română.

La 7 decembrie 1965, Patriarhul Ecumenic Atenagora citea, în Constantinopol, declarația comună catolică‑ortodoxă de ridicare a anatemelor formulate în 1054, simultan cu Papa Paul al VI‑lea la Vatican. Evenimentul istoric a fost rod al unor demersuri îndelungate și reprezintă un pas esențial în restabilirea unității Bisericii creștine.

În dipticele Patriarhiei Ecumenice, care se întind pe două milenii, regăsim mai mult de douăzeci de nume de sfinți importanți ai Bisericii creștine: Sf. Ap. Andrei (30 noiembrie); Sf. Ap. Stahie (31 octombrie); Sf. Ier. Alexandru (30 august); Sf. Ier. Grigorie Teologul (25 ianuarie); Sf. Ier. Ioan Gură de Aur (13 noiembrie); Sf. Ier. Flavian (16 februarie); Sf. Ier. Tarasie (25 februarie); Sf. Ier. Nichifor Mărturisitorul (2 iunie); Sf. Ier. Fotie (6 februarie); Sf. Ier. Nifon (11 august); Sf. Ier. Atanasie Patelarie (2 mai). Începând din secolul al 9-lea, Ortodoxia prăznuiește în sâmbăta din săptămâna a cincea a Postului Mare sărbătoarea imnului acatist închinat Maicii Domnului, care a salvat în chip minunat cetatea Constantinopolului de asediul avarilor (626), perșilor (677), arabilor (717), varegilor (860).

Datorită simfoniei bizantine Stat‑Biserică, în cetatea imperială a Constantinopolului au putut fi convocate trei dintre cele șapte Sinoade Ecumenice: al doilea (381), al cincilea (553) și al șaselea (680‑681). În pregătirea de aproape un secol a Sfântului și Marelui Sinod Ortodox întrunit în aceste zile, aportul Patriarhiei Ecumenice a fost unul esențial.

Ales în octombrie 1991, Sanctitatea Sa Bartolomeu, Arhiepiscopul Constantinopolului – Noua Romă și Patriarh Ecumenic, este cel de‑al 270‑lea urmaș al Sfântului Andrei, Apostolul cinstit ca întemeietor și ocrotitor al scaunului constantinopolitan. Patriarhul Ecumenic prezidează Sinodul Permanent și conduce Arhiepiscopia de Constantinopol. Sub autoritatea Patriarhiei Ecumenice se mai află două Biserici Autonome (Biserica Ortodoxă a Finlandei și Biserica Ortodoxă a Estoniei), precum și 4 mitropolii pe teritoriul Turciei; 9 eparhii din insula Creta; 5 mitropolii ale Arhipelagului Dodecanez; 8 mitropolii în SUA; 19 eparhii din Europa, Australia, Noua Zeelandă, America de Nord, America de Sud și Asia; 36 de mitropolii în Noile Teritorii din Grecia. În jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol se află întreaga diasporă de limbă greacă, precum și mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Exarhatul patriarhal din Patmos și mănăstirile‑stavropighii patriarhale din Halkidiki, Tesalonic (Grecia), ­Essex (Anglia), Alabama și Astoria‑New York (SUA).

Între instituțiile Patriarhiei Ecumenice din diasporă, un loc important îl ocupă Centrul Ortodox de la Chambésy (Geneva, Elveția), care găzduiește Secretariatul pentru pregătirea Sfântului și Marelui Sinod Ortodox. Conform Regulamentului aprobat la Chambésy în 27 ianuarie 2016, „convocarea Sinodului este anunțată prin scrisori patriarhale emise de Patriarhul Ecumenic și adresate tuturor Întâistătătorilor Bisericilor autocefale locale” (art. 2), iar „Președinția Sinodului este exercitată de către Patriarhul Ecumenic” (art. 4).

sursa: ziarullumina.ro