Afirmația fundamentală „cred în Dumnezeu”, deși aparent simplă în esențialitatea ei, este o realitate care se deschide spre lumea infinită a comuniunii cu Dumnezeu și cu taina iconomiei Sale. Actul credinței înseamnă a ne lăsa cuprinși de Adevărul Care este Dumnezeu, un Adevăr Care este Iubire, Iisus Hristos, Care S-a deșertat din cerul Său pentru a Se cufunda în lumea oamenilor, în lumea noastră, pentru a ne învăța „arta de a trăi”, drumul fericirii, știința de a deveni fii ai lui Dumnezeu. A crede în Dumnezeu nu înseamnă a crede într-un Dumnezeu abstract, o ipoteză, ci într-un Dumnezeu personal, un Dumnezeu Care este, care a intrat și este prezent în istorie. Comunicarea credinței trebuie să aibă mereu și mereu o tonalitate de bucurie. Este bucuria pascală, care nu reduce la tăcere sau nu ascunde realitățile durerii, suferinței, dificultății, neînțelegerii, îndoielii și chiar a morții, ci știe să ofere criteriile pentru a interpreta totul în perspectiva nădejdii creștine. Viața evanghelică este tocmai această privire nouă, această capacitate de a vedea orice situație cu ochii lui Dumnezeu. Este important să îi ajutăm pe contemporanii noștri să înțeleagă un lucru: credința nu este o dificultate, ci un izvor de bucurie profundă, care înseamnă a percepe lucrarea lui Dumnezeu și a recunoaște prezența binelui, care nu face zgomot.

Educația credinței

Suntem chemați să purtăm în inima noastră nădejdea de a redescoperi câtă nespusă bucurie există în credință și de a regăsi entuziasmul comunicării tuturor a adevărurilor credinței. Aceste adevăruri nu sunt un simplu mesaj despre Dumnezeu, o informație deosebită despre El, ci ele exprimă în schimb evenimentul întâlnirii lui Dumnezeu cu oamenii, întâlnire-prezență mântuitoare și eliberatoare, care realizează aspirațiile și dorințele cele mai profunde ale omului. Credința ne face să descoperim că întâlnirea cu Iisus Hristos valorizează, desăvârșește și înalță ceea ce există cu adevărat, bun și frumos în om. Se întâmplă astfel că, în timp ce Dumnezeu Se revelează și Se lasă cunoscut, omul ajunge să știe Cine este Dumnezeu și, cunoscându-L, se descoperă pe sine însuși, propria origine, propria vocație, măreția și demnitatea vieții umane.
Ce înseamnă astăzi a crede? De fapt, în timpul nostru este necesară o reînnoită educație a credinței, care să cuprindă desigur o cunoaștere a adevărurilor sale și a evenimentelor mântuirii, dar care, mai ales, să se nască dintr-o adevărată întâlnire cu Dumnezeu în Iisus Hristos, din iubirea față de Hristos, din a pune încrederea în Hristos, așa încât toată viața să fie implicată, Însă vedem în jurul nostru în fiecare zi că mulți rămân îndoielnici, indiferenți sau refuză să primească această vestire. Încrederea în lucrarea Duhului Sfânt trebuie să ne stimuleze mereu să predicăm Evanghelia, să mărturisim curajos bogăției credinței; dar, în afară de posibilitatea unui răspuns pozitiv la darul credinței, există și riscul refuzului Evangheliei, al neprimirii întâlnirii existențiale cu Hristos. Fericitul Augustin punea deja această problemă într-un comentariu al său la Parabola semănătorului: „Noi vorbim”, spunea el, „aruncăm sămânța, însămânțăm. Există cei care disprețuiesc, cei care reproșează, cei care își bat joc. Dacă noi ne temem de aceștia, nu mai avem nimic de semănat și în ziua secerișului vom rămâne fără recoltă. De aceea să vină sămânța din pământul bun” (Discursuri despre disciplina creștină, 13, 14: PL 40, 677-678). Așadar refuzul unora nu ne poate descuraja. Creștini fiind, suntem mărturie a acestui teren fertil: credința noastră, fie ea și cu limitele noastre, arată că există pământ bun, unde sămânța Cuvântului lui Dumnezeu produce roade îmbelșugate de dreptate, de pace și de iubire, de autentică umanitate, de mântuire. Și toată istoria Bisericii, cu toate problemele ei, demonstrează că există și pământul bun, există sămânța bună și aduce rod.
Iisus Hristos este atât centrul istoriei lumii, cât și centrul istoriei fiecărei persoane. Lui putem să Îi prezentăm bucuriile și aspirațiile, tristețile și neliniștile din care este țesută viața noastră. Când Iisus este centrul de referință al vieții, chiar și momentele cele mai întunecate ale existenței noastre se luminează și ne dau nădejde. Astăzi noi toți ne putem gândi la istoria noastră, la drumul nostru. Fiecare dintre noi are istoria sa; fiecare dintre noi are îndoielile și greșelile sale, păcatele și slăbiciunile sale, momentele sale fericite și momentele sale întunecate.

Dumnezeu Se grăbește să ne întâlnească, dar nu Se grăbește niciodată să ne părăsească

În Sfânta Scriptură, Dumnezeu apare mereu ca Acela care ia inițiativa întâlnirii cu omul: Hristos este Cel care-l caută pe om și de obicei îl caută chiar în timp ce omul are experiența amară și tragică de a se îndoi de El, de a-L trăda pe Dumnezeu și de a fugi de El. Dumnezeu nu așteaptă să fie căutat: El îl caută pe om. Tatăl nostru este un căutător răbdător! Hristos ne așteaptă mereu. Nu încetează să ne aștepte, nu se îndepărtează de la noi, ci are răbdarea de a aștepta momentul favorabil al întâlnirii cu fiecare dintre noi. Și atunci când are loc întâlnirea, nu este niciodată o întâlnire grăbită, pentru că Dumnezeu dorește să rămână îndelung cu noi pentru a ne susține, pentru a ne mângâia, pentru a ne dărui bucuria Sa. Dumnezeu Se grăbește să ne întâlnească, dar nu Se grăbește niciodată să ne părăsească. Rămâne cu noi. Și El, putem să spunem, are dor de noi, vrea să ne întâlnească. Dumnezeul nostru are dor de noi. Și aceasta este inima lui Dumnezeu. Este frumos să auzim că în Hristos avem o inimă care bate în adâncul inimilor noastre.

Credința noastră are nevoie și de sprijinul celorlalți

Dacă noi suntem uniți, credința devine puternică. Ce frumos este să ne susținem unii pe alții în căutarea minunată a credinței! Spun aceasta pentru că tendința de a ne închide în spațiul privat a influențat și domeniul credinței, așa încât de multe ori cu greu cerem ajutorul spiritual al celor care împărtășesc cu noi experiența creștină.
Cine dintre noi toți nu a experimentat nesiguranțe, rătăciri și chiar îndoieli în drumul credinței? Cu toții am experimentat aceste goluri: fac parte cumva din demersul credinței, fac parte din viața noastră. Toate acestea nu trebuie să ne mire, pentru că suntem ființe umane, marcate de fragilități și limite; suntem mărginiți, avem îndoieli. Totuși, în diverse momente grele este necesar să ne încredem în ajutorul lui Dumnezeu, prin rugăciunea filială și, în același timp, este important să găsim curajul și smerenia de a ne deschide celorlalți, pentru a cere ajutor, pentru a cere să ne întindă o mână. De câte ori am făcut aceasta și apoi am reușit să ieșim din impas și să Îl găsim pe Dumnezeu încă o dată! În această comuniune-unime suntem o mare familie, în care toți membrii se ajută și se susțin între ei.
Modul de a fi al lui Iisus este acela al iubirii credincioase până la sfârșit, până la sacrificiul vieții, este drumul Crucii, calea iubirii răstignite. Pentru aceasta drumul credinței trece prin Cruce și Maica Domnului a înțeles aceasta încă de la început, când Irod voia să Îl ucidă pe Iisus abia născut. Dar apoi această Cruce a devenit mai profundă, când Iisus a fost refuzat: atunci credința Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a înfruntat neînțelegerea, îndoiala și disprețul lumii; când a sosit „ceasul” lui Iisus, ceasul Patimilor, atunci credința Fecioarei Maria a fost candela care luminează în întuneric. În noaptea Sâmbetei Sfinte, Maica Domnului a privegheat. Candela ei mică a rămas aprinsă până în zorile Învierii; și când a ajuns la ea știrea că mormântul era gol, în inima ei s-a răspândit bucuria credinței, credința creștină în moartea și Învierea lui Iisus Hristos.

sursa: ziarullumina.ro