Sînteți cunoscut pentru existența dvs. depărtată de învolburările vieții lite rare. Ce a determinat această retragere?

 A fost ea profitabilă pentru creație? Grea întrebare, teribil răspuns. Brusca și de nimic anunțata criză psihosomatică ce s-a năpustit asupra mea în ziua de duminică 15 mai 1983 în jurul orei 17,30 este explicația care nu explică nimic, nici cauzele, nici efectele, nici urmările în timp. În ziua aceea nefastă și la ora aceea nemiloasă, tot temeiul vieții mele s-a răsturnat și năruit deodată. Nimic nu a mai fost ca înainte, nici eu, de bună seamă. Pe atunci, această „boală“ care nu este boală, ci criză existențială extremă, nici nu era cunoscută sau recunoscută în analele medicale. Acum ea poartă numele de Experință pe Pragul Morții (EPM, în lumea anglosaxonă NDE (Near Death Experience) și este recunoscută oficial și profesional, mai ales după apariția în 1975 a lucrării de pionierat a doctorului Raymond A. Moody Jr., VIAŢĂ DUPĂ VIAŢĂ. Investigarea unui fenomen: supra vieţuirea după moartea corpului. „Cartea lui Raymond Moody a provocat schimbări substanţiale în modul în care înţelegem fenomenul morţii. Cercetările doctorului Moody au stârnit ecouri în lumea întreagă şi au contribuit considerabil la conturarea aşteptărilor noastre cu privire la ceea ce se întâmplă după moarte – tunelul, lumina albă, prezenţa celor dragi, morţi demult, aşteptându-ne „dincolo“. Şi trebuie să ţinem seama că nu acestea erau imaginile pe care oamenii le asociau în mod obişnuit cu experienţa morţii. Studiile doctorului Moody (LUMINA VIEŢII DE DINCOLO) au constituit o sursă de inspiraţie pentru o primă generaţie de cercetători, în încercarea lor de a înţelege din punct de vedere ştiinţific fenomenul conştiinţei umane şi al morţii- cercetători care, la rândul lor, au pus bazele unei noi ştiinţe, a studiilor la graniţa morţii.“ „S-a deschis o lume nouă“ după ce rezultatele cercetărilor doctorului Moody au fost date publicităţii.“ (spicuiri din presă). Nimic din toate aceste cercetări și informații nu era cunoscut în România anului 1983, când aveam să mă confrunt brutal cu o realitate spirituală negată vehement de materialismul ateu al epocii. Experiența aveam să o fac pe contul meu, în totală necunoștință de cauză. Am redat-o, pe cât am putut în cuvinte de obște, în volumul Bărbatul cu cele trei morți ale sale, Editura Humanitas 2007 (paginile 118 și urmă toarele), prim tom al trilogiei mele OMUL CA IARBA. De aceea nu voi relua aici re latarea pe larg a evenimentelor, ci le voi rezuma cât mai succint, păstrându-le totuși intactă atmosfera. În ziua aceea călduroasă de duminică eram așteptați, eu, soția Ileana și copiii Radu și Mona, la masa de prânz la Mama. Mai erau acolo soțul ei, avocat, și sora ei Ancuța cu soțul Nuni Cazaban, inginer, în total opt persoane. După o masă co pioasă, stropită cu vinuri bune, s-a servit cafeaua, și totul părea normal, în perfectă regulă. Atunci s-a dezlănțuit atacul: „Tocmai când Mama mă îndemna mai stăruitor să merg chiar în seara aceea la o vizită oarecare de curtoazie, mi s-a făcut deodată rău. Foarte rău. M-au lăsat brusc puterile şi abia m-am târât la primul fotoliu, cel cu faţa spre ferestrele mari ale sufra geriei, în care m-am prăbuşit nemaiştiind de mine. Atâta reţin: că era trecut de cinci după-amiaza, fiindcă mă uitasem la ceas cu câteva momente înainte. Mama fusese o excepţională soră de caritate în timpul războiului, distinsă cu Me ritul Sanitar şi alte medalii; de aceea nu s-a pierdut cu firea, ci s-a aplecat spre mine încercând să afle ce simt şi să-mi ia pulsul. Nu l-a găsit, şi asta, împreună cu gestul unchiului Nuni de a-mi vârî sub limbă o pilulă de nitroglicerină, au fost ultimele lu cruri de care am mai fost conştient înainte de a face primul pas spre nefiinţă. Îmi vine extrem de greu să descriu în cuvinte urmarea, totuşi voi încerca să trans mit ceva, oricât, din groaza (a omului nereligios care eram eu atunci) lunecării de ne oprit a sufletului spre Altundeva: plecam, mă scurgeam, nu mai aveam nici o putere asupra mea, mă golisem de orice voinţă, nu mai simţeam decât inexprimabilul. Eram sorbitde o putere căreia nu i te puteai opune, spre necunoscutul indicibil. Întâi au dispărut sunetele, toate, pe rând ─ Mama striga lângă mine dar n-o auzeam, îi vedeam doar gura deschisă şi spaima din priviri ─, ca şi cum aş fi fost apăsat şi scufundat tot 13 M. Ciobanu, I. Iovan, O. Lara, D. Necula, M. Cantuniari Fotografie din arhiva scriitorului Ion Lazu 14 mai adânc într-o apă mare, profundă, lustrală sau amniotică. N-am mai auzit nimic din ce mă înconjura, am surzit deplin, dar încă vedeam mobilele, siluetele, feţele, tot mai incolore, tot mai albe, aşteptând parcă şi ele să se dizolve, să dispară. Încercam cu disperare să mă agăţ de ceva, de cineva, de orice, să nu lunec aşa, să nu pier. Când am ajuns la o mare adâncime în apa aceea groasă, vătuită, deformatoare, imaginile au început şi ele să pălească, iar culorile să se şteargă. Acum, pot da mărturie că primele au dispărut sunetele, apoi culorile, în cele din urmă formele, deja incolore, topite într o lumină albă, tot mai strălucitoare, până la orbire. Lucrurile, fiinţele din jur şi-au pierdut orice consistenţă, devenind pete mari albe. Apoi a apărut Lumina. Mă înfior şi acum, mi se curmă răsuflarea când retrăiesc momentele acelea inexpri mabile şi mă căznesc, poate nu inutil, să descriu imensa Lumină nematerială ce a apărut simţurilor mele paralizate, inerte. Ea nu poate fi transcrisă, ci doar înţeleasă. Eram încă conştient, pare-se, sau deja învăluit într-o altă formă, dinafara exprimării, atotstrăină, de conştiinţă şi cunoştinţă. De cunoaştere suprasimţuală. Mă aflam într-un tunel de scur gere spre Altceva sau Altcineva, spre necunoscutul absolut, revelat sub chipul indicibil al Luminii copleşitoare, covârşitoare, nefăcute pentru ochii cărnii. Lumina aceea nu în călzea, nu ardea, nu călăuzea, ci doar ERA, se manifesta orbitor, precum certitudinea plenară. Egală sieși, nu scăpăra, nu slăbea, nici nu se intensifica. Nu atrăgea, nu absorbea, ci aştepta nemişcată acolo, la capăt, revelându-se pesemne doar atât cât putea suporta fără a pieri fiinţa paralizată ce nu dorea încă să plece, să se contopească cu Ea. Folosesc majuscule încercând s-O captez în sărăcăcioasele cuvinte tribale ce ne stau tuturor la îndemână, fiindcă această Lumină neapropiată nu poate străluci decât sufletelor, nefă când parte nicidecum din experienţa concretă, materială. Nu ştiu cât a durat viziunea, întrucât nu mai eram, ca până atunci, o plămadă de timp şi de materie. Cred însă că puţin. Nu mă scurgeam încă altundeva, dar nici acolo şi atunci nu mai eram. Ochii trupeşti stăteau larg deschişi nemaivăzând nimic, pe când cei ai du hului se pierdeau în Oceanul-de-Lumină iradiindă, intens-stătătoare. N-am auzit nici o Voce, n-am ieşit din trup, ci, imponderabil, inert, ajuns doar pură conştiinţă, contemplam cataleptic, încercând să înţeleg. Setea mea majoră de-a şti nu încetase nici în faţa acelei Prezenţe! Dar nu înţelegeam, pentru că groaza pur somatică de Necunoscut şi de Neştiut era în mine cel de-atunci (aflat la „doar“ 38 de ani) mai intensă decât orice, partea ani malică nedorind decât să se întoarcă. Şi mi s-a acordat milostiv, mie celui nepregătit încă de plecare, întoarcerea, treptată, înfăptuită în sens contrar: de la un moment încolo, Lumina a cedat locul luminii zilei pământene, care s-a împărţit, sub ochii mei ce reîn cepeau să vadă, în fiinţe şi lucruri încă strălucitor de albe ─ erau rudele apropiate, soţia, copiii, cu toţii împietriţi de spaimă, neînţelegând nimic şi neputând înţelege cele întâm plate pe prag de despărţire sau la fruntariile neînţelesului. Încetul cu încetul au revenit şi culorile, îmblânzind, îmbrăcând, individualizând oameni şi mobile. Deci ochii mei bântuiţi de spaimă vedeau în sfârşit; după cum, din adâncuri abisale, urca spre suprafaţa lumii, învingând strat după strat de împotrivire, auzul din ce în ce mai clar, discernând vocea panicată a Ilenei care revenea cu telefoane alarmate la Salvare (aceasta a sosit, într-adevăr, după altă jumătate de oră). Eram din nou printre ai mei ─ dar cum? Încerc să-mi explic medical ce a urmat, dar nici asta nu izbutesc: ştiu doar atât, că, alb la faţă, şiroind de sudorile îngheţate ale nenumitului de unde, iată, mă întorceam, am prins a clănţăni din dinţi de frig pe o căldură înăbuşitoare; Mama a adus pături de lână şi m-a învelit în ele până m-am calmat puţin. Zăceam şi dârdâiam, însă parcă începeam să prind puteri, nu ştiu cum, nici de unde.“ Nimic nu a mai fost ca înainte. Ceva se frânsese în mine. Definitiv. Nu mai intru în amănunte. De-atunci încolo n-am mai fost niciodată omul de dina inte, cu multele-i rele şi prea puţinu-i bine. Am experimentat (oamenii Bisericii spun „am experiat“) la acea dată ceva de pe altă lume şi m-am întors ─ mai bine zis am fost întors, pentru că eu nu aveam nici o putere să o fac ─ cu desăvârşire schimbat. Să mă explic: La câţiva ani de la drama descrisă mai sus, adică prin 1987 sau ’88, mi-au căzut în mână diferite scrieri străine (de genul „Viaţa de după viaţă“) tratând subiectul atât de subtil, de controversat, de greu de exprimat, al experienţelor din pragul morţii. Cărţile acestea relatau cazuri dintre cele mai interesante de întorşi din tărâmurile de dincolo (oameni operaţi, alţii accidentaţi grav) şi mai toate aveau un element comun, izbitor: Lumina. Da, pot spune cu mâna pe inimă că m-am regăsit doar în acele descrieri, tragice toate, ale tunelului întunecos la capătul căruia se aţine Lumina orbitoare, inexprimabilă. Dimpotrivă, nimic din celelalte elemente ale relatărilor nu mi se potrivea: nici percepţia extracorporală, nici mesajele audibile, fie ele din partea unor puteri supreme, fie ale de cedaţilor familiali. Totuşi, mai aveam ceva în comun cu ceilalţi întorşi din Prag şi anume faptul că, dupăacele momente-limită, nimic n-a mai fost ca înainte. Schimbarea era im placabilă, definitivă, însă inexplicabilă pentru toţi cei care nu au experiat revelaţia nes pusei Lumini neajunse, indiferent cât de apropiaţi sau de iubitori erau ei faţă de subiectul încercării absolute. Ba mai mult încă (şi aici rezidă un alt subiect de neînţelegere şi de durere), necercaţii nu pot crede reveniţilor, ci, derutaţi, chiar indignaţi, îi învinovăţesc pe aceştia ori de scorneli aberante, aflate la hotarul imposturii, ori de dorinţa histrionică de-a deveni interesanţi cu orice preţ, ori de ambele păcate deopotrivă. De aceea, înde obşte, subiecţii acestor stranii experienţe totale, care (grăitor lucru) s-au intensificat sim ţitor după anii ’70-’80, ocolesc cu grijă tema spinoasă a întoarcerii ce li s-a acordat, sau li se deschid confesiv numai cercetătorilor avizaţi ai fenomenului, lipsiţi de idei precon cepute.“ Asta a fost, în rezumat. Descrierea pe larg o găsiți în volumul amintit. Din acea zi teribilă în care fusesem jucăria neputincioasă a destinului, cam ca o crenguță ruptă, inertă, purtată de un val nestăvilit, mi-am pierdut orice încredere în mine, în puterile mele, în voința mea. Simțeam că nenorocirea se putea abate oricând, din nou, cu urmări de data asta fatale. Nu am mai ieșit din casă, pentru că mă încerca și o agorafobie tenace. Am renunțat la planuri, la întâlniri, la plimbări, la discuții cu prietenii. Nici un doctor nu m-a putut ajuta în tot acel marasm care a durat întâi luni, apoi ani după ani, și nu a slăbit nici acum, ca o sabie atârnată mereu deasupra capului, ca un memento moriper manent. Dispăruseră voința, curajul, și totuși nu de lașitate era vorba, fiindcă poți fi laș, ca om, în situații umane, nu supraomenești, nu de pe altă lume. Norocul meu a fost că mi-am păstrat mintea limpede, dorul de muncă la manuscrise, talentul atât cât era, dorința autodepășirii. Astfel, încetul cu încetul, cu încăpățânare am reluat lucrul literar la tradu ceri, la versuri, cu conștiința supraviețuitorului recunoscător că i s-a mai acordat o postată de viață, din rațiuni necunoscute dar care nu trebuie irosite. Așa am trăit provizoriu din 1983 până acum, cu precauții de insectă ce poate fi oricând strivită. Mă întrebați ce am câștigat și ce am pierdut din experiența aceasta? Am pierdut siguranța de sine, certitu dinile, infatuarea că mi se cuvenea totul, mânia, violența, nedreptatea, mândria nejusti ficată, orbirea, egoismul și egocentrismul. Am câștigat smerenia, modestia omului simplu, îndoiala față de propria-mi persoană, recunoștința perenă pentru darul divin al vieții. Și al literaturii.

Vă rugăm să ne vorbiți despre romanele dvs. Care a fost geneza lor și cum le priviți în prezent?

Nu le-aș numi romane. Ele reprezintă un gen hibrid, contopind pe aceeași pagină amintiri înduioșate ale trecutului benefic începând chiar din copilărie, și critici acerbe ale prezentului dezolant în care văd că ne complacem. Un gen pe care cred că eu l-am inaugurat (asta doar dacă va avea urmări și urmași) în această formă sui-generis, deși premizele lui sunt vechi și multiple. O pendulare amețitoare între lumea lui Creangă și articolele politice îndurerate-indignate ale lui Eminescu. Nu, Doamne ferește, nu mă compar cu corifeii literelor române, pe care îi venerez. Față de Mihai cel Mare eu sunt mihai cel mic. Dar așa cum în poezie poate că am inaugurat prozopoemele, care sunt puțin altceva decât poemele în proză, tot așa în narațiune poate că am găsit o altă voce auctorială decât cele cunoscute. Dacă am dreptate ori ba, asta doar cititorul și viitorul vor decide. Este vorba de trilogia mea OMUL CA IARBA,din care au apărut doar primele două volume tipărite de Humanitas, Bărbatul cu cele trei morți ale sale, 2007 (al cărui titlu inițial, autentic, era Îmbătrânind tăcut pe canapele roase), și de următorul, Oca rina de lut, 2011. Ele au fost salutate satisfăcător de critică în momentul apariției. Combinația neașteptată de Memorii binefăcătoare aparținând trecutului și Fustigări nemiloase ale tarelor prezentului nu a șocat, ci a fost tacit acceptată ca o perspectivă literară justificată de mersul istoriei prilejuind ciocniri scăpărătoare nedureroase și cel mai ades constructive. Despre al treilea volum, terminat de mai bine de trei ani, va fi vorba la întrebarea următoare.

La ce lucrați acum? Cînd să ne așteptăm la o viitoare apariție? Poezie, roman sau o nouă traducere?

 Mai am două proiecte de dus la bun sfârșit: în Poezie, finalizarea și publicarea an tologiei opera omnia (poezia unei vieți) intitulată Pământ de floriși cuprinzând în treaga mea producție lirică din cele șase volume apărute de-a lungul timpului. Nu este o perioadă fastă pentru poezie. Realitatea hâdă, șuie, sângeroasă, parcă se înverșunează contra ei, deși un scriitor englez și-a notat în 2018 un grafitti scrijelit pe un zid din Palermo: „La poesia ci serve, disperatamente“ (autor anonim: Avem nevoie disperată de poezie)… Nu toată lumea este conștientă de asta. În Proză, acel volum al treilea din OMUL CA IARBA,de care tocmai am pomenit și care este demult încheiat. Dar, pentru ca trilogia mea să se rotunjească armonios și deplin cu tomul trei, trebuie să fie abrogate legile liberticide antiștiințifice și antiromânești 107/2006 (și O.U.G. nr.31/2002), 217/2015 și 157/02.07.2018, care în calcă flagrant Constituția României și îi surpă legitimitatea, negând libertăți naturale. Or, cum aceasta nu se va întâmpla prea curând, îi prevăd cărții o hibernare îndelungă.

Vă mulțumim pentru acest interviu și vă întrebăm la finalul său ce v-a oferit literatura și de ce anume v-a lipsit ea?

Oh, aici răspunsul este peste măsură de simplu. 1) Mi-a oferit totul. 2) De nimic nu m-a lipsit. În încheiere, doresc să le ofer cititorilor o poezie ce îmbie la o experiență imposibilă:

 Ţintă în soare

Să stai şi să priveşti ţintă în Soare.

Să simţi cum se desface sufletu-n petale.

Să ştii că ai lăsat gheena mult în spate;

că te aşteaptă o altă ursită, după moarte.

Să stai, să simţi, să ştii ce te aşteaptă.

Să ai de partea ta Lumina, dreaptă.

Cât le-ai greşit, din ifos, tuturora

să nu ţii cont, nu-i timp, fulguie ora.

Spre cer să-ţi urce o mlădiţă din privire.

Ea să se facă, tot suind, tot mai subţire

Și să străpungă punctul luminos, acolo unde

Rotindul cer, dezvăluindu-se, se-ascunde.

Întâiul tău mobil, poemul fie!

Poem e lumea – tot ce te îmbie

S-o frângi ca pe-o pâine-n mânecare.

Să stai și să privești țintă în Soare.

 Recunoștință

Să facem om, minte și mâini de ați vrea…

Să suflu-n țărână, prefacă-se praful în stea

Să fie culoare, scânteie în urma Mea

Să cânte, să strige și chiar să-Mi spună ceva.

Din tunet, din vuiet, din ploaie sau scrum

Mi-atinge voința și dorul din pumn

Ce-i omul?! De ce-l vreau acum?

Un înger… dumnezeu, pribeag pe-al său drum.