Conform tradiției ortodoxe, în cazul botezului pruncilor și al copiilor minori, aceștia trebuie să aibă un singur naș, de același sex cu cel botezat. Prin extensie, dacă nașul este căsătorit, soția acestuia (sau soțul nașei) este considerată, de asemenea, parte a acestei legături spirituale, iar consecințele canonice ale înrudirii se extind și asupra lor. [În Biserica Rusă, de exemplu, la botez se aleg doi naşi: un bărbat şi o femeie din familii diferite, care, bineînţeles, nu se pot căsători între ei, dar dacă vreunul este deja căsătorit, statutul de naş de botez nu se extinde şi asupra soţului/soţiei acestuia.]  

Aşa cum ne învaţă Biserica, nașul sau nașa trebuie aleși exclusiv pe criterii bisericești și spirituale și, contrar unor practici locale, nu este obligatoriu ca „nașii de cununie” ai părinților copilului să devină în mod automat și nași de botez ai copiilor acestora. Pentru fiecare copil, părinții pot alege un naș diferit, dintre cei care ar putea contribui la educația și formarea duhovnicească a copilului.

Toți ceilalți invitați sau participanți la slujba Botezului sau la masa festivă sunt martori și membri ai comunității care se bucură de primirea unui nou membru în Biserică; aceștia nu pot fi numiți „nași” și nici nu sunt implicați în rânduielile liturgice. Înrudirea spirituală îi vizează strict pe cei care mărturisesc credința și primesc pruncul din apa Botezului. În popor, aceștia mai sunt numiți „cumetri” ai părinților copilului, iar festivitatea de după botez se numește „cumetrie” — însă acest obicei popular nu are fundament canonic și nici consecințe privind înrudirea spirituală, așa cum o reglementează Canonul 53 al Sinodului Trulan (Constantinopol, anii 691–692).

Acest canon, dat în secolul al VII-lea, este singurul din întregul drept canonic bisericesc care reglementează materia înrudirii spirituale. Nu există un alt canon — nici anterior, nici posterior — care să dezvolte, să completeze sau să extindă prevederile sale. Orice restricție care depășește limitele stabilite de acest canon este, prin urmare, lipsită de temei canonic. Iată cum acest canon fundamentează sfințenia relației dintre naș și familia finului:

„Deoarece înrudirea după duh este mai mare decât legătura după trup, iar noi am aflat că, în unele locuri, unii primesc copii din sfântul și mântuitorul Botez și după aceea încheie nuntă cu mamele lor rămase văduve, orânduim ca, de acum înainte, nimic de acest fel să nu se mai săvârșească. Iar dacă cineva va fi prins făcând acest lucru, să se despartă de această nuntă nelegiuită și să fie supus pedepselor rânduite pentru desfrânare.”

Tâlcuirile marilor canoniști Teodor Balsamon și Ioan Zonara subliniază că legătura duhovnicească este chiar mai profundă decât cea de sânge, dar nu în sensul că această înrudire s-ar extinde până la al șaptelea neam, ca în cazul înrudirii biologice, sau că ar fi nelimitată. Mesajul este unul de responsabilizare: înrudirea spirituală trebuie luată în serios ca o legătură veșnică, nu ca o simplă curtoazie socială sau o prietenie temporară.

Prin urmare, canoanele și rânduielile bisericești opresc căsătoria în următoarele cazuri:

1. Între naș (sau nașă) și tatăl (sau mama) copilului botezat.
2. Între naș (sau soțul/soția acestuia) și finul (sau fina) de botez.
3. Prin extensie: între copiii nașului și copiii botezați de acesta (finii săi) — impediment stabilit de Nomocanoanele mai târzii (sec. IX–XV).

Dincolo de aceste trei puncte, înrudirea spirituală nu se mai aplică și nu constituie un impediment la căsătorie. Prin urmare, nu există nicio interdicție canonică pentru căsătoria a doi tineri pe motiv că au fost botezați în „aceeași apă” sau că au avut aceiași nași de botez. Dacă situația lor nu se încadrează în cele trei puncte limitative de mai sus, tinerii se pot căsători fără nicio opreliște.

O problemă mai specială o reprezintă „nașii de cununie”, care sunt un obicei popular local (inexistent la majoritatea popoarelor ortodoxe) și nu sunt menționați în canoanele bisericești, nefiind niciodată o preocupare a dreptului canonic. Totuşi, dacă am aplica aceleași principii de mai sus, s-ar impune o singură restricție: chiar dacă nașul și fina (sau nașa și finul) ar rămâne văduvi, aceștia nu se pot căsători între ei; cu atât mai mult, acest lucru nu ar fi posibil în cazul divorțului unuia sau altuia. Aplicând și aici extensia punctului 3, copiii nașilor de cununie nu se pot căsători cu copiii finilor de cununie — deși, tocmai din lipsa reglementărilor canonice, o astfel de căsătorie se poate permite cu binecuvântarea ierarhului locului.

Așa cum se poate observa, Canonul 53 Trulan, se ocupă exclusiv de impedimentele pentru căsătoria dintre anumite categorii de persoane, astfel încât înrudirea spirituală să nu se amestece cu cea biologică. Nu există însă impedimente pentru a continua sau extinde în vreun fel înrudirea spirituală, indiferent că aceasta este legată de Botez sau de Cununie. De exemplu, nu există niciun impediment ca:

a) vreunul dintre copiii nașilor să devină, la rândul lor, nași de cununie pentru vreunul dintre copiii finilor (sau chiar invers);
b) descendenții nașilor și finilor de cununie să devină nași de botez pentru copiii celuilalt;
c) vreunul dintre copiii nașilor de cununie, atunci când se căsătoresc, să îi ia ca nași de cununie pe finii părinților lor.

În concluzie, normele Bisericii nu sunt create pentru a restricționa arbitrar, ci pentru a proteja demnitatea relațiilor duhovnicești, asigurându-se că rolul de părinte spiritual rămâne unul curat și orientat exclusiv spre creșterea în Hristos a noului botezat.

sursa:teologie.net