Sfantul Mare Mucenic Teodor Tiron a trait pe vremea imparatilor Diocletian, Maximian si Maximin, in secolul al III-lea. A slujit in oastea imparatului roman si L-a slavit pe Dumnezeu cu moarte muceniceasca in vremea persecutiei lui Maximin, in jurul anului 303. Biserica il praznuieste in ziua de 17 februarie si in prima sambata din Postul Mare, numita si “Sambata Sfantului Teodor”, in care se face pomenire de minunea colivei, savarsita de sfant la multi ani dupa fericita sa adormire.
“Harul minunilor tale cel de Dumnezeu daruit, mucenice Teodor, il asterni peste toti cei ce alearga la tine cu credinta. Pentru care, te laudam pe tine, zicand: pe cei robiti ii rascumperi, pe bolnavi ii tamaduiesti, pe cei saraci ii imbogatesti si izbavesti pe cei ce plutesc cu corabiile; alergarea spre cele zadarnice ale slugilor o opresti si descoperi pagubele celor carora li s-au facut; pe ostasi ii inveti sa se fereasca de robie; pruncilor le daruiesti cu milostivire cererile; fierbinte ajutor te afli celor ce savarsesc sfintita pomenirea ta. Cu care, preasfintite nevoitorule, cere de la Hristos mare mila si pentru noi, cei ce laudam mucenicia ta.”
Sfantul Teodor Tiron
Sfantul Mare Mucenic Teodor Tiron, praznuit de Biserica in ziua de 17 februarie, a trait in a doua jumatate a secolului al III-lea, in vremea imparatilor romani Maximian si Maximin. Originar din cetatea Mialon, din Amasia, sfantul a fost ales in oastea imperiala, care era cea mai de seama dintre toate.
Odata, calatorind in Rasarit, oastea sa a trecut prin locul numit Evhaita, unde, in padurea de langa localitate, se afla un balaur care inspaimanta pe toata lumea. Dorind a afla daca Dumnezeu doreste ca el sa Il marturiseasca inaintea tututor, Sfantul Teodor Tiron a pornit spre padurea cu pricina, nadajduind in ajutorul lui Dumnezeu. Dupa o vreme, adormind, el a fost trezit de o femeie numita Evsevia, care l-a indemnat sa fuga cat mai repede din padure. Netemandu-se, insa, sfantul porni mai departe. In cele din urma, afland fiara, a pornit spre ea si, cu vitejie, a strapuns-o cu sulita.
Sfantul Teodor a inteles, astfel, ca voia lui Dumnezeu este ca el sa-L marturiseasca inaintea tuturor. De atunci, el nu si-a mai tainuit credinta. Pornind persecutia impotriva crestinilor, generalui Viringa, in oastea caruia se afla Sfantul Teodor, l-a chemat la sine, spre a-l convinge sa se alature celor care se inchinau idolilor. Atunci, sfantul L-a marturisit pe Dumnezeu si i-a defaimat pe idoli, ca pe niste lucruri facute de maini omenesti si lipsite de orice putere. Fiind un bun soldat, Sfantul Teodor a primit ingaduinta de a se mai gandi asupra celor spuse, vreme de cateva zile.
Spre a demonstra tuturor neputinta idolilor, Sfantul Teodor a luat foc si a aprins statuia unuia dintre cei mai cinstiti idoli. In timp ce statuia se mistuia, el marturisea celor de fata ca el este cel care i-a dat foc. Pentru aceasta, el a fost aruncat in temnita, iar paganul judecator a dat ordin ca sfantului sa nu i se dea nimic de mancare, spre a muri de foame. Sfantul Teodor, insa, nu mai avea nevoie de hrana cea trupeasca, pentru ca ingerii ii slujeau si il mangaiau. Vazand aceasta, temnicerul i-a dat paine si apa, insa sfantul le-a lasat neatinse.
Fiind scos din inchisoare, Sfantul Teodor Tiron a fost legat de un lemn si strapuns cu fiare ascutite, pana la oase. In cele din urma, el a fost aruncat intr-un cuptor cu foc. Atunci, spre slava lui Dumnezeu, flacarile se inaltau in jurul sau, insa trupul ii ramanea nears. In cele din urma, in ziua de 17 februarie 303, sfantul a trecut la cele vesnice. Dupa aceea, credincioasa Evsevia a cumparat cinstitele sale Moaste si le-a dus in patria sa, unde au inceput a savarsi nenumarate minuni.
Minunea Sf. Teodor Tiron
Istoria bisericeasca arata ca, la 50 de ani dupa moartea Sfantului Teodor Tiron, imparatul Iulian Apostatul (361-363), dorind sa-i batjocoreasca pe crestini, a dat ordin guvernatorului orasului Constantinopol sa stropeasca toate proviziile din pietele de alimente cu sangele jertfit idolilor, in prima saptamana a Postului Mare.
Crestinii nu cunosteau nicidecum gandul cel rau al paganului imparat. Dar Domnul, Cel cu ochiul Sau atotvazator, a stricat mestesugul cel tainuit si inselator al calcatorului de lege, pentru ca a trimis, (aievea sau in vis), la Arhiepiscopul Evdoxie, care era pe atunci patriarh al Constantinopolului, pe rabdatorul Sau de chinuri, sfantul marele mucenic Teodor, care era din randuiala tironilor. Acesta, venind la arhiereu, i-a zis astfel: „Degrab sculandu-te, sa aduni turma lui Hristos si sa poruncesti cu tarie ca nimeni sa nu manance bucatele si bauturile cele ce se vand in targ, caci toate sant intinate cu sange din jertfele idolesti, dupa porunca paganului imparat“. Arhiereul intreba: „Cum s-ar putea ca cei saraci sa nu cumpere bucate din targ?“ Atunci i-a grait sfantul: „Sa li se dea coliva si se va mangaia neajungerea lor“.
Nepricepandu-se arhiereul ce este coliva, sfantul l-a luminat: „Coliva este facuta din grau fiert si asa ne-am obisnuit noi a numi graul fiert in Evhaita“. Dupa ce a aflat numele Sfantului care apoi s-a facut nevazut, patriarhul indata a adunat toata lumea crestinilor si le-a spus ceea ce a vazut si a auzit. Deci, facand crestinii coliva, s-au ferit neantinati de mestesugul vrajmasului. Nimeni n-a cumparat din bucatele imparatesti, incat toate s-au stricat in saptamana aceea si le-au aruncat in mare. Nelegiuitul imparat, vazand ca tainuita lui cursa s-a vadit si nimic n-a sporit, foarte tare s-a rusinat. El a poruncit ca iarasi sa se vanda in targ obisnuitele bucate.
Nu mult dupa aceasta, sarbatoarea Sf. Mare Mucenic Teodor in prima sambata a Postului Mare a fost randuita in calendar, pe vremea Patriarhul Nectarie al Constantinopolului (381-397). Vineri seara, la Sfanta Liturghie a Darurilor inainte Sfintite, dupa rugaciunea amvonului, se canta Canonul Sfantului Mare Mucenic Teodor, compus de Sf. Ioan Damaschin, dupa care se sfinteste coliva si se imparte credinciosilor.
Ce este coliva?
Numele vine de la grecescul κόλλυβα, τά — ta kolliva sau κόλλυβον, τό — to kollivon, care inseamna coliva.
La inceput coliva a servit ca hrana, iar mai apoi la pomenirea mortilor, dupa modele si traditii care existau deja in lumea pagana a timpului. Coliva, facuta din grau fiert, indulcita cu miere sau cu zahar, inchipuie insusi trupul mortului, deoarece hrana principala a trupului omenesc este graul (din care se face painea).
Ea este o ofranda ce se aduce pentru sufletele mortilor la zilele randuite pentru pomenirea lor (in ritualul Bisericii Ortodoxe, la romani). Coliva inchipuie insusi trupul mortului si este o expresie materiala a credintei in nemurire si inviere, fiind facuta din boabe de grau, pe care Hristos insusi le-a infatisat ca simboluri ale invierii trupurilor; dupa cum bobul de grau, ca sa incolteasca si sa aduca roada trebuie sa se ingroape mai intai in pamant si apoi sa putrezeasca, tot asa si trupul omenesc mai intai se ingroapa si putrezeste, pentru ca sa invieze apoi intru nestricaciune (Ioan 12, 24; I Cor. 15, 36 s.u,). Dulciurile si aromele care intra in compozitia colivei reprezinta virtutile sfintilor sau ale raposatilor pentru care se face coliva, sau dulceata vietii celei vesnice pe care speram sa o dobandeasca mortul.
Tot Coliva mai are o semnificatie profunda si tainica: Boabele de grau, care sunt adunate laolalta, simbolizeaza Biserica lui Hristos si pe membrii ei, cei vii si adormiti, care se gasesc impreuna in rugaciune. De aceea, la sfarsitul parastasului, cand preotul binecuvinteaza coliva, crestinii se apropie, apuca cu manile de marginile farfuriei si o leagana in semn de oferire catre Dumnezeu.
Coliva mai inchipuie si trupul celui adormit si este in acelasi timp un semn vazut al credintei nostre in Inviere, pentru ca este facuta din boabe de grau pe care insusi Mantuitorul le-a infatisat ca purtand in ele icoana sau asemanare invierii trupului: dupa cum bobul de grau ca sa incolteasca si sa aduca roada trebuie sa se ingroape mai intai in pamant, apoi sa putrezeasca si in final sa dea rod, tot asa si trupul omenesc mai intai se ingroapa si putrezeste pentru ca sa invieze apoi intru nestricaciune. De aceia la binecuvantarea colivei de catre preot cand se canta Vesnica Pomenire, rudele si prietenii celui adormit ridica farfuria cu coliva, leganand-o pe maini in semn de comuniune sau legatura cu raposatul. Acelasi lucru il inchipuie si gustarea din coliva dupa binecuvantarea ei.
Acelasi rost il are si coliva simpla, neinsotita de vin, adusa de cei vii in biserica la ziua numelui lor, spre cinstea si pomenirea praznicului sau sfintilor sarbatoriti in acea zi sau spre pomenirea mortilor care poarta numele acelor sfinti. Ea se binecuvinteaza de catre preoti fie seara, la sfarsitul vecerniei, fie (mai des) ziua, la sfarsitul Liturghiei, dupa rugaciunea Amvonului, printr-o rugaciune deosebita: «Doamne, Cela ce ai facut toate cu cuvantul Tau…».
Coliva se face la parastase (termene de pomenire: la 40 de zile, 3 luni, 6 si 9 luni si la un an de la deces, apoi in fiecare an, pana la 7 ani); la sambetele mortilor inscrise in calendar; impreuna cu coliva se aduc si colaci sau paine, vin si lumanari, care inchipuiesc Trupul, Sangele si Lumina lui Hristos. Obiceiul de a aduce vin la inmormantare si parastas si de a stropi cu el crucis trupul mortului sau mormantul ori pardoseala bisericii (la parastas) reprezinta o datina veche care, dupa unele pareri, ar fi o prelungire a libatiunilor (stropirilor) cu vin, pe care stramosii nostri romani le faceau pe morminte. In crestinism, aceasta stropire aminteste de aromatele si balsamul cu care a fost uns Trupul Domnului la punerea Lui in mormant; vinul acesta preinchipuie si invierea pentru viata cea vesnica. In unele regiuni vinul se amesteca cu untdelemn si simbolizeaza, prin stropire, curatirea trupului de intinaciunea pacatelor, iar in alte regiuni se amesteca cu apa indulcita ori cu agheazma si poarta numele de paos sau paus (lat. pausum = incetare, odihna, moarte; de aici repausat sau raposat, adica mort); in unele parti prin paos (paus) se intelege ofranda (vin, paine, vase) ce se aduce pentru morti la biserica. In Ardeal se aduce la inmormantari si parastase numai un colac, fara coliva. In locul ei se aduce un „pom“ (de obicei un bradut) impodobit cu zaharicale si lumanarele, care se poarta inaintea mortului cand se indreapta spre cimitir, pomul se infige in mormant (cand se aduce la parastase se da de pomana). Uneori in loc de pom se ia o simpla ramura care se infige in colac si se ridica in timpul cantarii (asa cum se ridica coliva la „Vesnica pomenire…“). Obiceiul de a aduce in loc de coliva un colac si pom se intalneste si in Moldova, dar aici pomul se aduce numai la 40 de zile de la moarte si se binecuvanteaza impreuna cu lucrurile care se dau de pomana. La parastas se impart, in biserica, lumanari aprinse, mai intai preotilor, ca si la inmormantare: lumanarile acestea simbolizeaza atat pe Hristos „Lumina lumii“, cat si lumina candelei credintei si a faptelor bune, care insotesc sufletul celui raposat. Aceeasi semnificatie o au lumanarile din sfesnice si cele care se aprind la capataiul mortului ori la morminte, ca si candelele care ard la morminte.
Leganarea colivei cu mainile este, pe de-o parte, expresia legaturii sufletesti vii si reale cu cei adormiti, iar pe de alta parte, inca un semn al invierii, asemanator celui din Sfanta Liturghie cand preotii leagana sfantul aer deasupra Darurilor la citirea Crezului pana la momentul cand se zic cuvintele “Si a inviat a treia zi, dupa Scripturi”, inchipuind cutremurul care a avut loc cu ocazia mortii si invierii lui Iisus Hristos (Matei 27, 51).