Acest mare marturisitor al luminii Sfantului Duh s-a inaltat ca un astru deasupra pamintului rusesc, la 19 iulie 1759, in epoca in care spiritul asa-numit `al Luminilor` invada Europa si Rusia, pregatind deja, din departare, timpurile intunecate ale ateismului si persecutiei religioase.
Fiu al unor negustori cucernici din orasul Kursk, el a crescut in smerenie si dragoste fata de Biserica si Aa avut parte la virsta copilariei de aratarea milei Maicii Domnului, care l-a vindecat in chip miraculos.
La 17 ani parasi lumea, cu binecuvintarea mamei sale, si intra in Manastirea Sarov, unde a devenit repede un model de ascultare si virtuti monahale. Indeplinea cu bucurie si zel toate sarcinile, chiar cele mai obositoare, pentru folosul fratilor, postea pentru a infringe pornirile trupului si isi pastra, ziua si noaptea, mintea atintita la Dumnezeu, cu ajutorul rugaciunii lui Iisus.
Dupa citva timp, el s-a imbolnavit foarte grav si, in ciuda durerilor, refuza ajutorul medicilor, cerind numai acel unic leac, care este potrivit celor ce au parasit totul pentru Dumnezeu: Sfanta Impartasanie. Cind, crezindu-se ca va muri, i-a fost adusa merindea cea sfanta pentru calea din urma, Preasfanta Maica ii aparu, in mijlocul unei puternice lumini, insotita de Sfintii Apostoli Petru si Ioan Teologul. Aratindu-i-l pe tinarul novice, ea le spuse: “Acesta este din neamul nostru!”. Putin dupa aceasta, se insanatosi cu totul si construi o bolnita pe locul acelei aparitii minunate.
La capatul a opt ani de ascultare ca frate in manastire, a fost tuns monah, primind numele Serafim (“infocat”, “arzator”), nume care ii spori si mai mult zelul in a urma pe acesti slujitori ai Domnului, netrupesti si arzind de dragoste pentru El. Hirotonit diacon, el petrecea noaptea intreaga in rugaciune, inainte de a savirsi dumnezeiasca Liturghie; si sporind fara incetare in sfintele nevointe, Domnul ii darui ca rasplata nenumarate clipe de extaz si mingiieri duhovnicesti. Fiind indrumat cu grija de cei mai inaintati in virsta si intelepciune, el nu a cazut in pacatul slavei desarte de care este pindit cel care se bucura de darurile lui Dumnezeu; dimpotriva ele l-au facut sa se smereasca si mai mult, invinovatindu-se pe sine in tot timpul si cautind si mai mult singuratatea.
La putina vreme dupa hirotonirea sa si dupa moartea duhovnicului sau, el a primit incuviintarea de a se retrage in singuratate, in adincul padurii, la 6-7 km de manastire. Aici el isi facu o coliba de lemn, inconjurata de o mica gradina, pe o colina, pe care el a numit-o “Sfantul Munte”, gindindu-se la Athos. El petrecea acolo toata saptamina, intorcindu-se la minastire numai duminicile si in zilele de sarbatoare, staruind in rugaciune, citirea Sfintelor Scripturi si chinuindu-si trupul pentru a placea Domnului.
Orice ar fi facut, isi pastra mintea inaltata la lucrarile lui Dumnezeu; era cu totul lipsit de orice pingarire, nu se ingrijea deloc de trup si suporta cu rabdare asprimea iernii si navalirile insectelor vara, fericit ca poate fi astfel partas la suferintele Domnului, dorind sa-si curateasca sufletul. Cara mereu in spate o Evanghelie grea, numind-o “povara lui Hristos”, si se ducea in anumite locuri din padure, pe care le numise, dupa Locurile Sfinte: Betleem, Iordan, Tabor, Golgota, citind acolo pericopele evanghelice corespunzatoare. El retraia, astfel, in mod intens, in fiecare zi, viata si Patimile Domnului nostru Iisus Hristos.
Meditatia continua pe textele Sfintei Scripturi nu-i daruia numai cunoasterea adevarului, dar si curatenia sufletului si strapungerea inimii, in asa fel incit in afara slujbelor dumnezeiesti facute la ore fixe si in afara de miile de ingenuncheri de fiecare zi, el era in stare sa se roage fara incetare, avind mintea unita cu inima.
La inceput se hranea cu piinea primita de la minastire, apoi numai cu roadele gradinii sale; dar putea foarte bine sa se lipseasca de tainul sau pentru a-l imparti animalelor care veneau la coliba sa, mai ales unui urs urias, dar ascultator ca o pisica.
Vazind viata sa atit de placuta lui Dumnezeu si atit de apropiata de cea a netrupestilor puteri, dusmanul de totdeauna al neamului omenesc, diavolul, ars de invidie, porni impotriva pustnicului obisnuitele lui atacuri: ginduri de slava desarta, zgomote infernale, aparitii inspaimintatoare s.a.; dar viteazul ostas alunga toate acestea prin rugaciune si semnul Crucii. Cum razboiul gindurilor se intetea tot mai mult, sfantul hotari sa lupte ca stilpnicii de odinioara: el petrecu o mie de zile si o mie de nopti pe o stinca in picioare, sau ingenuncheat, repetind fara incetare rugaciunea vamesului: Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului (Luca 18, 13). Astfel, el a fost eliberat pentru totdeauna de lupta gindurilor.
Dar diavolul nu s-a dat batut si a trimis trei tilhari, care, furiosi ca n-au gasit la sarmanul monah banii la care sperau, l-au batut cu ciomegele si cu dosul unui topor, lasindu-l pe jumatate mort, cu totul insingerat si cu oasele rupte. Cu toate ca avea o constitutie robusta, blindul Serafim nu a incercat nici o clipa sa se apere si s-a lasat cu totul in voia lor, cu gindul ca astfel se facea partas suferintelor Domnului. In starea de plins in care se afla, a reusit totusi sa se tirasca pina la minastire, unde, dupa cinci luni de suferinta, a fost vindecat in chip minunat printr-o noua aparitie a Maicii Domnului, asemanatoare celei din timpul uceniciei sale in minastire. A ramas totusi girbov pina la sfirsitul zilelor sale si nu se putea misca decit cu mare greutate, sprijinindu-se intr-un toiag.
Aceasta infirmitate l-a facut sa urce o noua treapta pe scara vietii lui indreptate spre cer si sa inceapa, din 1807-1810, lupta tacerii, in deplina singuratate. Odata insanatosit, se reintoarse in “pustia” sa si, nemaiputind veni la minastire cu regularitate, cum facea inainte, el inceta cu totul sa mai vorbeasca cu oamenii. De fiecare data cind intilnea pe cineva in padure, i se inchina pina la pamint, fara a scoate un cuvint, raminind asa pina cind omul se indeparta. El a reusit astfel sa-si pastreze mintea inaltata la Dumnezeu fara intrerupere si fara abatere.
Intre timp, egumenul minastirii muri si unii calugari au inceput sa se arate dusmanosi fata de sfantul pustnic, acuzindu-l ca s-a despartit de comuniunea cu Biserica. Pina la urma i-au poruncit chiar sa se intoarca in minastire. Sfantul s-a supus fara nici o impotrivire si s-a stabilit intr-o chilie strimta, unde a inceput o noua etapa a vietii sale ascetice: recluziunea (inchiderea cu totul in chilie).
In antreul chiliei a pus un sicriu, in care se ruga, iar in chilie, unde nu intra nimeni niciodata, nu avea decit un sac cu pietre drept asternut, un trunchi de copac drept scaun si o icoana inchipuind-o pe “Fecioara mingiietoare”, numita de el “Bucuria bucuriilor”, in fata careia ardea in permanenta o candela. El traia astfel intr-o tacere completa, sporind in trai aspru, citind si interpretind in fiecare saptamina intreg Noul Testament, rugindu-se fara incetare, cu inima priveghind si avind drept martori ai deselor extaze si rapiri in Duh ale mintii sale numai pe ingeri si sfintii din cer.
La sfirsitul a cinci ani de retragere totala, deschise usa chiliei, lasind sa intre pe cei ce voiau sa-l vada, dar fara a rupe totusi legamintul tacerii, chiar cind era vorba de vizitatori importanti. Apoi, in 1826, Maica Domnului ii vesti ca a sosit vremea sa paraseasca tacerea si el incepu sa le impartaseasca semenilor din roadele experientei sale ascetice: mai intii calugarilor, pe care-i indemna la stricta respectare a regulilor monahale si la zel desavirsit in lucrarea lor pentru mintuire; apoi sosira si mirenii in numar din ce in ce mai mare.
Dupa ce s-a facut partas de bunavoie Patimilor mintuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos, timp de 47 de ani, traind in asceza absoluta, trecind pe rind prin starea de vietuitor in obste, sihastru, stilpnic si zavorit, acest batrin mic de statura, invesmintat in alb, incovoiat pe toiagul sau, s-a intors intre semenii sai, plin de har si lumina Sfantului Duh, pentru a indeplini slujirea duhovniceasca superioara, a staretiei spirituale, si a devenit pentru tot poporul rus un adevarat “apostol”, martor si propovaduitor al Invierii.
Usa chiliei sale era deschisa oricui pina tirziu in noapte. Isi saluta vizitatorii cu veselie, zicindu-le: “Bucuria mea, Hristos a inviat!”; dovedea o bucurie cu totul speciala fata de pacatosii care veneau la el pocaindu-se, ca Fiul risipitor care se intoarce la Tatal (Luca 11). Blindetea sa neobisnuita inmuia inimile cele mai aspre, umilinta sa ii smerea pe cei mindri, facindu-i sa verse lacrimi de copil. Pentru cei mari, ca si pentru oamenii din popor, chilia “sarmanului Serafim” era asemenea unui pridvor al cerului. O convorbire cu el sau o simpla binecuvintare deveneau adevarate intilniri cu Dumnezeu, capabile sa schimbe cu totul sensul vietii lor.
Datorita darului inainte-vederii, el citea in inimile pacatosilor, dezvaluind cele ce ei nu indrazneau sa marturiseasca, raspundea la scrisori fara a le deschide si stia sa dea fiecaruia sfatul, mingiierea, incurajarea si mustrarea de care aveau nevoie. Predat cu totul voii lui Dumnezeu, el le spunea, fara multa cercetare, primul cuvint pe care i-l descoperea Dumnezeu, si acesta era, totdeauna, cel mai potrivit pentru ei. Mila lui, izvorita din dragostea lui Dumnezeu care era in el, se revarsa asupra tuturor. A vindecat in chip minunat pe multi, ungindu-i cu uleiul din cadela sa sau dindu-le sa bea din izvorul numit mai apoi “putul lui Serafim”, aflat in apropierea minastirii, in “pustia cea apropiata”, unde ii placea sa-si petreaca dupa-amiezele. I se aduceau atitea cereri de rugaciune, pentru morti si vii, incit ii era cu neputinta sa-i pomeneasca pe toti; de aceea aprindea pentru fiecare o luminare, chilia sa fiind mereu incalzita si luminata de sute de flacari, inchipuind sufletele credinciosilor.
Dumnezeu i-a acordat, de asemenea, darul profetiei si el a prezis cele viitoare, atit pentru anumiti oameni, cit si pentru tara sa, ca razboiul Crimeii, foametea si groaznica incercare care a ravasit Biserica si poporul rus un secol mai tirziu; dar el isi ascundea, din smerenie, profetiile indaratul unor cuvinte tainice, astfel incit ele nu erau intelese decit dupa implinirea evenimentelor.
Marele proprietar Motovilov, care fusese vindecat in chip minunat de omul lui Dumnezeu si care devenise cel mai rivnitor ucenic al sau, il intreba intr-o zi: “Care este scopul vietuirii crestine?”. Parintele Serafim ii raspunse: “Dobindirea Sfantului Duh, pe care-L primim daca indeplinim faptele de sfintenie cerute de Biserica si mai ales prin rugaciune”.
Si fiindca interlocutorul sau ii cerea sa-i spuna mai precis ce este harul Duhului Sfant, staretul il strinse brusc in bratele sale, il privi drept in ochi, fata lui devenind dintr-o data mai stralucitoare decit soarele la amiaza, si ii zise cu putere: “Priveste-ma, prietene al lui Dumnezeu, nu-ti fie teama! I-am cerut Domnului, din adincul ini-mii, sa te faca demn de a vedea cu ochii tai trupesti pogorirea Sfantului Duh; si iata ai devenit, ca si mine, cu totul luminos. Si te-ai umplut si tu de harul Sfantului Duh, caci altfel n-ai putea sa ma vezi in aceasta lumina. Ce simti?” Motovilov a raspuns: “Liniste, o pace de nespus. Inima mea s-a umplut de o bucurie inexprimabila”. “Si ce inca?” “O caldura si o mireasma, pe care nu le-am mai simtit vreodata”. “Aceasta mireasma este buna mirosire a Sfantului Duh, raspunse sfantul, si aceasta caldura nu este din afara, caci sintem in plina iarna si padurea in jurul nostru e acoperita de zapada; ea este in noi, dupa cuvintul Domnului: Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru (Luca 17, 21).
Aceasta minunata intrevedere dura mai mult timp si, la sfirsitul ei, sfantul ii ceru ucenicului sau sa o puna in scris si s-o transmita lumii. Manuscrisul lui Motovilov n-a fost gasit decit mult mai tirziu, in 1903, in preajma canonizarii lui Serafim. El a cunoscut de atunci o raspindire impresionanta. Este un ultim cuvint, un testament plin de lumina si nadejde, pe care profetul de la Sarov l-a lasat Rusiei si intregii Biserici, cunoscind incercarile ce vor fi in timpurile din urma.
In invataturile sale, sfatuia adesea: “Bucuria mea, cistiga duhul pacii si atunci mii de inimi se vor mintui in preajma ta”. Aceasta pace interioara pe care el o dobindise cu pretul atitor trude, se raspindea in preajma lui ca bucurie si lumina; iata ca Sfantul Serafim nu a lasat urmasilor o invatatura ci, mai curind, un model de vietuire.
Pe cind era numai diacon, fondatoarea minastirii din Diveievo, situata la citiva km de Sarov, i-a incredintat parintelui Serafim conducerea duhovniceasca a obstii sale abia infiintate. De-a lungul intregii sale vieti el s-a purtat ca un parinte cu fiicele sale duhovnicesti. Cu toate dificultatile economice, obstea a sporit repede. Sfantul Serafim a organizat-o dupa regulile stricte ale vietii de obste, dindu-le drept indrumar cuvintele: “In tot timpul sa aveti miinile ocupate cu lucrul si buzele cu rugaciunea”.
La porunca Maicii Domnului, el a mai infiintat o a doua minastire, zisa a “Morii”, in care vietuiau fiicele sale duhovnicesti cele mai sporite, carora le-a dat o regula de vietuire avind in centru “rugaciunea lui Iisus”. Din nefericire, dupa moartea staretului, diavolul atita un calugar pizmas si intrigant, care se stradui din toate puterile sa ruineze renumele si lucrarea Sfantului Serafim; el inchise “Moara”, calugaritele fiind supuse multor strimtorari si necazuri.
Odata, cu putin timp inainte de savirsirea calatoriei pamintesti, Serafim ceru sa vina o calugarita de la Diveievo si acoperind-o cu rasa sa, ii spune: “Maica Domnului va veni acum la noi”. Curind se auzi un sunet asemanator unui vint violent in padure, apoi cintari bisericesti; usa se deschise singura si chilia fu brusc inundata de lumina si de o mireasma delicata. Sfantul cazu in genunchi si Maica Domnului aparu, urmata de doi ingeri, insotita de Sfantul Ioan Teologul si de douasprezece sfinte fecioare mucenice. Calugarita a cazut la pamint, inspaimintata de moarte, dar Sfantul Serafim a stat drept, vorbind duios cu Imparateasa cerurilor, ca si cu un prieten. Ea ii fagadui sa aiba mereu in grija sa pe surorile de la Diveievo si, disparind, Preasfanta Fecioara ii zise: “Iubite Serafime, in curind vei fi cu noi”. Ramasi singuri, staretul ii marturisi calugaritei ca este a douasprezecea vedenie de care Domnul i-a facut parte.
Ajuns la virsta de 70 de ani, suferind cumplit de pe urma ranilor, dar neslabind cu nimic in lucrarea sa, Sfantul Serafim vorbea din ce in ce mai des despre apropiata sa moarte, cu bucurie si cu fata stralucind de lumina. La intii ianuarie 1833, dupa ce s-a impartasit, el s-a inchinat la toate icoanele din biserica, aprinzind in fata fiecareia o luminare si i-a binecuvintat pe toti fratii, zicindu-le: “Lucrati pentru mintuirea voastra; vegheati! Cununile va sint pregatite”. Apoi, dupa ce merse sa-si vada mormintul dinainte pregatit, se inchise in chilie si, ingenunchind si cintind imnele Invierii, isi dadu duhul in miinile lui Dumnezeu chiar in aceeasi noapte.
Tot poporul din imprejurimi se strinse la inmormintarea sa. Si chiar si dupa moarte omul lui Dumnezeu a continuat sa viziteze si sa-si imbarbateze fiii duhovnicesti prin numeroase aparitii si vindecari minunate, astfel ca evlavia poporului dreptcredincios nu a incetat sa sporeasca, cu toate impotrivirile vrajmasilor.
Lupta sa a fost incununata prin canonizarea care a avut loc la 19 iulie 1903, in prezenta familiei imperiale, a numerosilor ierarhi si a unei multimi de sute de mii de persoane, venite din toate partile Rusiei. Aceasta a fost ultima manifestare a unitatii de suflet a poporului rus, inainte de marea incercare ce avea sa fie. Moastele sale, purtate atunci in procesiune, au facut multe minuni. In 1926, bolsevicii le-au confiscat, vrind sa le expuna intr-un muzeu al ateismului! Dar ele n-au ajuns niciodata in acel loc si se presupune ca ar fi pastrate de un credincios pios, in asteptarea unor zile mai bune.
(sursa: crestinortodox.ro)