Prăznuită iniţial odată cu Botezul Domnului la 6 ianuarie, sărbătoarea Naşterii Domnului este stabilită de Biserică în anul 354 pentru data de 25 decembrie. Este praznicul re-creaţiei lumii, după Sfântul Grigorie de Nazians, al restaurării firii căzute în păcat. În icoana Nașterii Domnului accentul este pus pe trei aspecte dogmatice: Dumnezeu în mişcare coborâtoare (kenoza); minunea naşterii feciorelnice (făptura îşi naşte propriul Făcător); îndumnezeirea omului.

Partea superioară a icoanei semnifică aspectul teofanic şi profetic

Raza unică ce coboară din semicercul aflat în partea superioară a icoanei reprezintă Firea cea Una a lui Dumnezeu, dar care ieşind din stea se împarte în trei pentru a desemna participarea Celor Trei Persoane la iconomia mântuirii. Steaua este mai presus de un simplu fenomen cosmic, ea fiind trimisă de către Dumnezeu să vestească magilor Naşterea cea mai presus de fire a unui Împărat Ceresc şi totodată să-i călăuzească spre locul unde s-a petrecut minunea.

Muntele auster sugerează lumea neprimitoare și ostilă de după căderea în păcat a protopărinţilor Adam şi Eva și a tuturor urmașilor lor. Stâncile ascuţite, ilustrate asemenea unor trepte, par a se uni cu cerul, indicând astfel atât mişcarea de pogorâre a lui Dumnezeu la om, cât şi urcarea omului la Dumnezeu, ambele posibile odată cu momentul Întrupării Celei de-a Doua Persoane a Sfintei Treimi. Întreg pământul pare a tresălta de bucurie.

Îngerii sunt reprezentaţi în dubla lor lucrare, doxologia şi vestirea. Unii, în general grupul din partea stângă, se îndreaptă către Izvorul de Lumină aducând laudă neîncetată lui Dumnezeu. Îngerul din dreapta se apleacă spre păstori, vestindu-le acestora Naşterea Împăratului lui Israel. Prezenţa îngerilor mărturiseşte despre dumnezeirea Pruncului.

Partea centrală a icoanei comunică aspectul tainic al întrupării

Pruncul Hristos este reprezentat fie dormind, fie treaz, privind către Maica Sa. Scutecele în care este înfăşat au forma unor fâşii înguste, asemenea giulgiurilor de înmormântare. Braţele Sale se împreunează pe piept în chipul Crucii, iar ieslea în care este aşezat Pruncul are aspectul unui altar–mormânt. Toate acestea prefigurează Moartea şi Pogorârea lui Hristos la iad. Dar „lumina străluceşte în întuneric, iar întunericul n-a biruit-o” (Ioan 1, 5), pentru că Hristos va învia din morți ca un Dumnezeu atotputernic.

Maica Domnului este înfăţişată stând lângă Prunc, în faţa ieslei, pe jumătate rezemată pe un pat de felul celor purtate de evrei în călătoriile lor. El are culoarea roşie, fiind ilustrat asemenea unui pat împărătesc, pentru a sugera astfel cinstea ce i se cuvine Maicii lui Dumnezeu. Prin această poziție a Maicii Domnului este afirmat iconografic adevărul Naşterii suprafireşti, din Fecioară, fără dureri, a Mântuitorului Hristos, fapt care subliniază, de asemenea, dumnezeirea Pruncului. Cele trei stele aşezate pe cap şi umeri simbolizează fecioria Maicii Domnului dinaintea, din timpul şi de după Naşterea lui Hristos (pururea-fecioria). Expresia chipului ei este una meditativă, având privirea îngândurată – atitudine gravă ce anticipează suferinţele pe care le va îndura ca Maică a Celui ce avea să pătimească moarte pe Cruce pentru mântuirea lumii. Maica Domnului a fost cel mai înălţător dar pe care omenirea a fost vreodată în stare să-l aducă lui Dumnezeu.

Locul Naşterii Fiului lui Dumnezeu nu era un han, ci un loc cu iesle unde se ţineau animalele. Evangheliile nu menţionează peştera, însă reprezentarea iconografică îşi găseşte temeiuri în Tradiţie şi în textele liturgice. Deschizătura întunecoasă a peşterii în mijlocul stâncilor ascuţite închipuie cosmosul căzut, lumea copleşită de păcat prin căderea omului, precum şi iadul, străfundurile întunericului, pe care doar El, Soarele Dreptăţii, le risipeşte odată cu Naşterea Sa. Peştera şi ieslea sunt dovezi ale profundei smerenii a Mântuitorului Hristos.

Boul şi asinul nu sunt, de asemenea, pomeniţi în Evanghelie. Prezenţa lor alături de Prunc (inspirată din evanghelia apocrifă a lui Matei, cap. XIV) sugerează împlinirea profeției lui Isaia: „Boul îşi cunoaşte Stăpânul şi asinul ieslea Domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul meu nu Mă pricepe.” (Isaia 1, 3) Prezenţa animalelor trimite şi către simbolismul viţelului de sacrificiu şi al asinului Împăratului Care intră în Ierusalim. În unele icoane ruseşti apare un cal în locul obişnuitului asin, necunoscut în Rusia.

Păstorii sunt înfăţişaţi ascultând mesajul îngerilor. Adesea, unul din ei cântă la fluier, adăugând astfel arta omenească a cântării la corul îngerilor. Ei primesc cei dintâi vestea minunatei Naşteri în mijlocul activităţilor zilnice, fiind, paradoxal, prin simplitatea lor, mai apropiaţi de lumea cerească. Păstorii îi reprezintă pe primii fii ai lui Israel (poporul ales de Dumnezeu), care I se închină Pruncului, ei simbolizând începutul Bisericii evreilor, iar magii începutul Bisericii neamurilor.

Magii sunt zugrăviți fie pe cai, în drum spre locul Naşterii, indicat de stea, fie aducând Pruncului întreitul dar, de aur, tămâie şi smirnă, preînchipuindu-le pe femeile purtătoare de mir, venite la mormânt în dimineaţa de Paşti. Magii dăruiesc aur, ca pentru Împăratul veacurilor, tămâie, ca celui ce este Dumnezeu al Universului și smirnă, ca unuia ce a murit. Magii sunt înfăţişaţi sub chipul a trei oameni având vârste diferite, dovedind că Revelaţia este dată oamenilor indiferent de vârsta lor fizică, dar pe măsura nivelului lor duhovnicesc şi a puterii lor de cuprindere a tainelor dumnezeieşti. Magii reprezintă neamurile păgâne aflate în afara poporului ales. Deşi sunt oameni învăţaţi, totuşi ei au de străbătut o cale mai lungă spre cunoaşterea Dumnezeului celui Adevărat. Prezenţa lor dovedeşte faptul că Biserica primeşte şi sfinţeşte ştiinţa omenească în măsura în care aceasta conduce către adevărul de credinţă, către cunoaşterea lui Dumnezeu.

Partea inferioară a icoanei înfățișează aspectul omenesc al Nașterii lui Hristos

Dreptul Iosif apare în colţul din stânga sau dreapta, în josul icoanei, aşezat deoparte de Preasfânta Fecioară Maria, detaliu iconografic menit să evidenţieze adevărul scripturistic şi învăţătura Bisericii potrivit căreia Hristos S-a născut din Fecioară, Iosif nefiind tatăl Pruncului. Înfăţişarea sa trebuie să sugereze un om înaintat în vârstă, Tradiţia spunând că avea 84 de ani. Este reprezentat cu aureolă, aflându-se între drepţii lui Dumnezeu (Matei 1, 19). Dreptul Iosif are o expresie meditativă, îngrijorată, o stare de tulburare pricinuită de Naşterea feciorelnică a lui Iisus. Iosif închipuie pe tot omul slab în credinţă, a cărui raţiune nu poate depăşi hotarele realităţilor văzute, de aici şi dificultatea de accepta realitatea suprafirească a tainelor lui Dumnezeu. În persoana lui Iosif, icoana dezvăluie nu numai drama sa personală, cât drama întregii omeniri care a privit taina, nu prin ochii credinţei, ci ai raţiunii limitate. Este înfăţişat ascultând de o figură care reprezintă vocea raţiunii neluminate.

Bătrânul ciudat, înveşmântat într-o piele de animal, stând aplecat de spate dinaintea lui Iosif, îl reprezintă pe amăgitorul Satan, deghizat în chipul unui păstor, care îl hărţuieşte pe Iosif, logodnicul Fecioarei, cu întrebări perfide. Scena este inspirată de Evanghelia apocrifă a lui Iacov, unde se spune că cel viclean rosteşte prin intermediul ciobanului Thyrros: „Aşa cum acest toiag (îndoit sau rupt, simbol al sceptrului zdrobit al fostei sale puteri, n.ed.) nu va mai putea să dea vlăstare, tot aşa un bătrân ca tine nu mai poate zămisli prunc şi o fecioară nu poate să nască” (dar toiagul a înflorit îndată, n.ed.).

Scena îmbăierii Pruncului are la bază pasaje din evangheliile apocrife ale lui Iacov şi Matei, care vorbesc despre prezenţa a două femei, Salomeea şi Zelemi, chemate de Iosif pentru a o asista la naştere pe Sfânta Fecioară. Scena îmbăierii Pruncului a stârnit numeroase controverse şi discuţii iscate de justeţea reprezentării ei, deoarece Pruncul era cu totul curat şi nu avea nevoie de spălare. Maica Domnului a născut în mod suprafiresc, fără dureri, prezenţa moaşelor fiind de prisos. Hristos, prin îmbăiere, a acceptat de bunăvoie să se supună unui obicei omenesc, aşa cum mai târziu a binevoit să se supună practicii circumciziunii (tăierea împrejur) şi botezului, de care El nu avea nevoie. Aceasta este și o mărturie a Întrupării reale a Domnului, Care a devenit „întocmai cu oamenii de bună voie” (Utrenia praznicului, Canonul Sfântului Ioan Damaschin, cântarea a IV-a). Îmbăierea la Naștere prefigurează de asemenea și Botezul în apele Iordanului.

Icoana Naşterii Domnului transmite prin conţinutul său însăşi esenţa evenimentului, constituindu-se ca mărturie văzută a dogmei fundamentale a credinţei creştine: Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Icoana evidențiază efectul întrupării Fiului lui Dumnezeu asupra întregii creaţii, aceasta dobândind un nou sens, prin transfigurarea prin Duhul Sfânt, ca scop final al existenţei ei.

Toate tradițiile românești marchează bucuria venirii lui Hristos între noi și întru noi prin colinde, cântări și culori luminoase, în hainele și purtarea oamenilor strălucind buna cuviință și voioșia cuminte aduse de binecuvântarea lui Dumnezeu. Cu aceste frumuseți duhovnicești să împodobim și noi icoanele sufletelor noastre.