Acest Cuvios Părinte de neam străromân s-a născut prin anii 365 de la venirea mântuirii prin Hristos-Domnul, în Dobrogea, numită pe atunci Sciţia Mică, la un loc ce-i păstrează din vechime până azi numele “podişul Casian” şi “peştera lui Casian”. Localitatea Casimcea din judeţul Tulcea îi poartă, de asemenea, numele. Provenind dintr-o familie distinsă, a urmat la şcolile timpului. Dar însufleţit de o arzătoare sete de desăvârşire duhovnicească renunţă de tânăr la atracţiile deşarte şi înşelătoare ale vieţii lumeşti şi pleacă la Locurile Sfinte însoţit de prietenul său Gherman, frate nu prin naştere, ci în duh.

Aşa au ajuns amândoi călugări într-o mănăstire din Betleem. Întemeindu-se după cuviinţă în rânduielile vieţii chinoviale, adică de obşte, după modelul de viaţă al călugărilor din Palestina, Mesopotamia şi Capadocia şi simţind în ei dorul de o mai mare desăvârşire, au hotărât să plece în sihăstriile Egiptului, la anahoreţii despre a căror îmbunătăţită viaţă duhovnicească auziseră. Aşa au ajuns la comunităţile din delta Nilului, adâncindu-se de acolo tot mai mult în pustie. Dar pretutindeni pe unde treceau, căutau cu râvnă pe sfinţii însinguraţi, ca să cinstească în ei strălucirea harului şi bogăţia roadelor lor şi pentru a le cere sfaturi duhovniceşti pentru mântuirea sufletului. Aceste întrebări şi răspunsuri ne vor fi lăsate ca o moştenire sfântă în cartea Convorbirilor, cu care Cuviosul Casian a înzestrat Biserica.

    Dobândind pe cât puteau să adune din învăţătura lor cerească, la sfatul Avei Iosif, au mai rămas în Egipt şapte ani şi apoi au mers mai departe cercetând din loc în loc pe aceşti învăţători în lucrul duhovnicesc până ce au ajuns în vestita pustie Schitică, unde Sfântul Macarie întemeiase şi făcuse “pustia strălucitoare” vrednică de a fi sărbătorită de toţi. Aici se nevoiau într-o asceză aspră un mare număr de călugări printre care străluceau îndeosebi, cuvioşii părinţi Moise, Serapion, Teona, Isaac şi preotul Pafnutie, învăţătorul lor. El le spunea că nu este deajuns pentru călugăr să renunţe la lume, părăsind bunurile şi măririle lumeşti pentru a se dedica grijii de suflet în nevoinţă, în asceză şi tăcere. De aici înainte trebuie împlinită o a doua “renunţare” care constă în a te lepăda de obiceiurile, viciile şi atracţiile vechi ale sufletului şi ale trupului printr-o luptă îndelungată şi răbdătoare, plină de ispite, dar care duce la curăţia inimii. Căci acesta este scopul călugărului: să stea de vorbă permanent cu Dumnezeu prin neîncetată rugăciune, încât mintea, nerisipită la grijile lumii, să ajungă cu linişte şi pace în altarul despătimit, curăţit al inimii. Iar capătul lucrului său este viaţa de veci, unirea cu Dumnezeu, din care se poate dobândi chiar de aici, de jos, o arvună, o pregustare a ei prin sfânta iubire. Căci, într-adevăr, ajuns la un anume sfârşit al celei de a doua “renunţări”, sufletul pe de-antregul tinzând către Hristos Cel dorit, călugărul trebuie să mai împlinească cea de-a treia “renunţare” care cuprinde întreaga desăvârşire. Iar aceasta constă în părăsirea oricărei amintiri a acestei lumi, cu toate cele de faţă şi văzute ale ei, socotite măreţe, deşi sunt deşarte şi repede trecătoare, pentru a se lăsa condus de Dumnezeu în “pământul făgăduinţei” în care nu mai cresc spinii şi buruienile viciilor, în locaşurile cele veşnice în care vom rămâne pentru totdeauna (Convorbirea a 3-a), în simţirea negrăitei bucurii şi a revărsării luminii dumnezeieşti.

    Acesta este marele dar al rugăciunii curate căci “atunci – precum grăia ava Isaac – acea iubire desăvârşită, prin care El ne-a iubit mai întâi, trece şi în adâncul inimii noastre prin virtutea rugăciunii curate”. Aceasta se va face aşa când toată dragostea, Toată dorinţa, toată râvnă, toată strădania, tot cugetul nostru, tot ce trăim, ce vorbim, ce respirăm va fi cu Dumnezeu. Şi, când acea unitate care există veşnic între Tatăl cu Fiul şi între Fiul cu Tatăl, prin Duhul Sfânt va trece şi în simţirea şi în mintea noastră. Aşa precum El ne iubeşte cu iubirea cea adevărată şi curată care nu se stinge niciodată, să ne dăruim şi noi Lui printr-o legătură veşnică, de nedespărţit, pentru ca orice respirăm, orice înţelegem, orice vorbim, să fie cu Dumnezeu. Iar de starea aceasta ne vom putea apropia, atât cât este cu putinţă pe pământ, plinindu-se cuvântul Apostolului: Dumnezeu este totul în toate. Apoi devenind deplin fii printr-o comuniune atât de desăvârşită cu Tatăl, vom putea zice Celui Care este Fiu şi moştenitor prin fire: Toate câte are Tatăl ale Mele sunt (Ioan 16,15). Pentru că El Însuşi S-a rugat, grăind despre noi: Părinte, cei pe care Mi i-ai dat, vreau ca unde sunt Eu să fie şi ei cu mine. Aceasta trebuie să fie năzuinţa pustnicului, aceasta toată strădania, pentru ca, după cuviinţă, să aibă chiar în acest trup chipul fericirii viitoare şi să înceapă să guste înainte din începutul vieţii şi măririi cereşti. Acesta este scopul întregii desăvârşiri: ca sufletul eliberat de orice lanţuri trupeşti să se înalţe zilnic la negrăitele daruri ale vieţii duhovniceşti, într-atât încât întreaga viaţă şi bătaie a inimii să devină o unică şi negrăită rugăciune (din Convorbirea a X-a). Cât de mângâiat şi uimit este creştinul, descoperindu-i-se un asemenea suiş al sufletului întru care petreceau străbunii noştri sfinţi.

    Astfel, îndrumaţi de pe culmile vieţii călugăreşti şi contemplând plinirea vie la aceşti străluciţi anahoreţi, cei doi prieteni s-au dedicat cu mare severitate şi neclintită statornicie vieţii contemplative în timpul anilor petrecuţi aici, în pustia Schitică.

În liniştea chiliei, Sfântul Casian a izbutit să facă experienţa luptei aspre a sufletului îndrăgostit de Dumnezeu, împotriva gândurilor pătimaşe şi a demonilor pizmaşi, îndeosebi împotriva ispitei amorţirii sufletului, a plictiselii care-i tulbură pe eremiţi şi îi silesc să-şi părăsească retragerea liniştirii. Din această adâncă experienţă adâncă personală şi din învăţătura altor bărbaţi învăţaţi, ca Sfântul Evagrie Ponticul pe care l-a cunoscut în Nitria, Cuviosul Casian întocmi o învăţătură aleasă de luptă duhovnicească şi despre cele opt păcate capitale, anume: al lăcomiei, adică al îmbuibării de mâncare; al doilea, al desfrânării; al treilea, al iubirii de arginţi sub care se înţelege zgârcenia; al patrulea, al mâniei; al cincilea, al tristeţii; al şaselea, al neliniştii, sau al dezgustului inimii; al şaptelea, al slavei deşarte şi al optulea, al trufiei.

    După şapte ani, Cuvioşii Ioan şi Gherman s-au întors la Betleem, unde au dobândit de la părintele lor duhovnicesc binecuvântarea de a trăi de aici înainte în pustnicie. Şi aşa plecară cu râvnă şi grăbire în Egipt. Dar, cu tot dorul lor nestins, n-au putut regăsi liniştea cuvenită contemplaţiei, din pricina unor învinuiri nedrepte la care erau supuşi călugării din Egipt de către arhiepiscopul Teofil al Alexandriei. Atunci, Cuvioşii Ioan şi Gherman, urmând un grup de 50 de monahi, hotărâră să-şi caute liniştea la Constantinopol, sub ocrotirea Sfântului şi marelui Ioan Gură de Aur. Aceasta se petrecea pe la anii 401. De îndată ce îi văzu marele între patriarhi, desluşind cu o tainică privire calitatea sufletelor lor, reuşi să-l convingă pe Gherman să primească prin mâinile lui preoţia, iar Casian diaconia. Cucerit de curăţia şi sfinţenia Sfântului Ioan Gură de Aur şi de negrăita sa măiestrie a cuvântului, Casian se aşeză cu un zel fierbinte sub călăuzirea sa spirituală, consimţind să jertfească liniştea pustiei pentru a scoate câştig din petrecerea pe lângă un asemenea învăţător.

    Dar n-a trecut mult timp că iată, Sfântul Ioan Gură de Aur – victimă a lui Teofil – fiind dus în exil, Cuvioşii Casian şi Gherman au fost trimişi în misiune la Roma de cler şi popor, însoţindu-l pe episcopul Paladie ca să încunoştiinţeze pe episcopul Romei, Inocenţiu I, printr-o scrisoare, privind suferinţele Sfântului Ioan Gură de Aur. Sfântul Casian petrecu astfel zece ani la Roma şi în acest timp a fost hirotonit preot. De aici a mers la Marsilia, în sudul Galiei, unde a întemeiat, pentru bărbaţi, mănăstirea Sfântului Victor, pe mormântul unui martir din secolul al III-lea; iar pentru fecioare, aceea a Mântuitorului, pe la anul 415. Bărbat mult încercat în viaţa ascetică şi totodată părinte ajuns la o mare înţelepciune pastorală, el a oferit mulţimii călugărilor care se adunau în jurul lui adevărata tradiţie monahală pe care o primise de la Părinţii din Răsărit, ţinând seama însă de condiţiile de viaţă din Galia, de climă şi de firea locuitorilor de aici.

    La rugămintea Sfântului Castor, episcop de Apt, el întocmai lucrarea sa “Instituţii cenobitice” (rânduieli pentru viaţa în comun), pentru mănăstirile pe care le întemeiase în Provenţa. În această lucrare el descrie modul de vieţuire al călugărilor din Egipt, dar cu oarecare pogorământ în ceea ce era prea aspru pentru călugării din Galia, urmând şi aici rânduielile care se obişnuiau în Palestina, în Capadocia, în Mesopotamia. Căci, scrie el: “Dacă se împlineşte porunca dumnezeiască cu dreaptă socoteală şi după putere, atunci păzirea ei are măsura desăvârşirii, chiar dacă mijloacele nu sunt aceleaşi”. El descrie apoi leacurile şi căile de vindecare de cele opt păcate capitale, spre a conduce sufletul la desăvârşirea virtuţii. Mai târziu el a completat această învăţătură duhovnicească prin cartea Convorbirilor în care înfăţişează, la cererea ermiţilor care trăiau la Lerins şi în insulele Hâeres de lângă Marsilia, treptele mai înalte ale luptei pentru curăţirea inimii şi contemplaţie, folosindu-se de învăţătura marilor anahoreţi, pe care îi întâlnise în Egipt. Sfântul Casian a înzestrat astfel, din începuturile lui, monahismul din Galia cu o temeinică armătură duhovnicească, adăpându-l din izvoarele vii ale Părinţilor pustiei.

    Ca ucenic credincios al marilor învăţători Sfinţii Capadocieni Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Grigore de Nîssa, ca şi al Sfântului Ioan Gură de Aur, Cuviosul Ioan Casian s-a ridicat atunci împotriva unei separări adânci între firea omenească şi harul divin, pe care Fericitul Augustin o stabilise pentru a lupta împotriva ereziei lui Pelagiu. Într-adevăr, deşi tot darul desăvârşit şi tot harul de sus coboară, de la Dumnezeu Părintele Luminilor, libertatea noastră omenească, zidită după chipul libertăţii absolute a lui Dumnezeu şi reînnoită în Sfântul Botez, este chemată să răspundă şi să conlucreze cu harul dumnezeiesc pentru a produce în suflet roadele mântuitoare ale sfintelor virtuţi şi, într-o aşa măsură, încât se poate spune, cu Sfântul Ioan Gură de Aur, că: “Lucrul lui Dumnezeu este de a ne dărui Harul Său, iar cel al omului este de a-şi oferi credinţă”. Căci, aşa cum grăieşte acelaşi mare învăţător al Bisericii în alt loc: “Harul lui Dumnezeu curge atât pe cât este de deschis vasul credinţei pus sub şipot”. O asemenea învăţătură îşi avea limpede rădăcina în cuvântul lui Dumnezeu, pentru că Domnul a arătat: Cel care luase cinci talanţi de la stăpânul său, a adus alţi cinci talanţi, iar cel ce a luat doi, a adus de asemenea alţi doi (Matei 25, 20-22). Deci cu adevărat, precum spune şi Sfântul Apostol Pavel, suntem împreună lucrători cu Hristos (2 Cor. 6,1).

    Faţă de aceste împotriviri care au mai durat, Cuviosul Ioan Casian a rămas statornic în dreapta credinţă a Bisericii, departe de zgomot şi certuri, învăţat cu adâncul contemplării divine, taină a unei păci nesurpate şi blânde, şi a unei linişti senine. El îşi încredinţă în pace sufletul său lui Dumnezeu către anul 435.

Cunoscut ca sfânt de cei din vremea lui, el este cinstit de toţi călugării Bisericii Apusene ca Părinte al lor şi unul dintre cei mai mari învăţători. Sfintele sale moaşte sunt păstrate până în ziua de astăzi în mănăstirea Sfântului Victor din Marsilia.

sursa:doxologia.ro