Părintele locuiește într-o garsonieră dublă sau ceea ce se numește în Occident un mic studio. De primit este primit dintre încăperi, care nu măsoară mai mult de zece metri pătrați. Dincolo e dormitorul cu ferestre, unde, la picioarele patului dublu, se află masa la care părintele Dumitru Stăniloae și-a lucrat o mare parte a scrierilor sale.

Dincoace este o bibliotecă întinsă pe doi pereți, o măsuță-birou, în spatele căreia se așează de obicei părintele, o canapea și două-trei scaune. Cărțile, prea multe pentru capacitatea bibliotecii, sunt îndesate cum se poate, fără o logică anume, sfârșind prin a se revărsa prin toate colțurile încăperii în stive al căror echilibru este mereu instabil.

Pe pereți, mai multe icoane pe sticlă, unele foarte frumoase, probabil aduse de părintele de acasă, de la Vlădeni. Prin geamurile glisante de la bibliotecă, aninate, tot felul de reproduceri după icoane celebre, fotografii etc. Dincolo de ele abia se mai întrezăresc cotoarele cărților cu titluri în română, germană, greacă, latină, engleză, franceză, italiană, rusă etc.

Să intri aici e un lucru neînchipuit de ușor. Părintele primește oricând și pe oricine, au trecut pe aici, probabil, mii de oameni. Un pomelnic al lor ar fi deosebit de grăitor. El ar cuprinde o lume extrem de diversă de aici și de aiurea: vlădici și preoți de țară, monahi și studenți, teologi vestiți și doctoranzi, intelectuali modești de diverse profesiuni, personalități ale vieții culturale, etc.

Unii au trecut numai odată… Alții au devenit un fel de casnici și intră acolo de mai multe ori pe săptămână. Nu puțini trec pe acolo pentru că știu că „dă bine” sau pentru a obține scrieri cu care să-și susțină publicațiile. Cu unii mi-am întretăiat pașii, de alții am auzit numai.

Sunt câteva zile pe an când „chilia” părintelui se lărgește enorm. De Sfântul Dumitru și de ziua sa de naștere. Uneori și de Sfânta Maria, pentru maica preoteasă. Telefonul sună atunci necontenit, din București, din țară, din străinătate. Cu nezdruncinată răbdare, părintele ridică bătrânește receptorul de zeci de ori, răspunzând felicitărilor și urărilor. Se mai umple chilia și de Crăciun, când cei apropiați părintelui sau cete de studenți vin cu colindatul în Ajun.

Repertoriul nu este prea larg, bucuria de a întâmpina împreună Nașterea este însă mare. La sfârșit, părintele împarte mere, nuci, covrigi și mai ales vorbește…

Despre Crăciun, despre Nașterea din Fecioară, despre minunăția colindelor, despre vremurile copilăriei la Vlădeni și despre altele asemenea. La aceste sărbători am văzut intrând în cămăruța aceea și treizeci de persoane fără ca cineva să se simtă stânjenit. Dimpotrivă…

Mai bine să lucrezi degeaba decât să stai degeaba

Acest îndemn al părintelui Arsenie Boca l-a călăuzit pe părintele Stăniloae într-un moment în care apariţia de cărţi îi era interzisă. Si a tradus în continuare Filocalia…

Părintele lucrează tot timpul la ceva. La ceva important, fie scrieri originale, fie traduceri din Sfinţii Părinţi. Acum îl auzi că-i pare rău că nu mai are timp să facă cutare lucru şi acum vezi că l-a şi terminat.

Mereu ultima carte este cea mai bună. Mereu ultimul Sfânt Părinte tradus este cel mai important, cel mai profund. Iubirea părintelui este prezentă sau localizată în prezent, contactul său cu Dumnezeu şi cu Sfinţii Săi este mereu viu, el conduce la prietenie. Cred că, acolo unde se află, Sfinţii Părinţi sunt foarte mulţumiţi când se văd traduşi şi comentaţi de părintele Stăniloae. Orice carte pe care o scrie sau o traduce, părintele ţi-o rezumă în câteva cuvinte. Totul pare limpede şi complet. Te întrebi ce mai trebuie adăugat. Ceea ce găseşti, însă, mai apoi, este o nesfârşită desfoliere a nuanţelor, a detaliilor, toate având importanţa lor în iconomia lucrării (textului). Părintele Stăniloae descoperă adâncimi nebănuite acolo unde alţii văd locuri obscure sau fără importanţă.

Filosoful şi teologul

Un prieten îmi povestea cum l-a dus odată la părintele Dumitru Stăniloae pe un cunoscut filosof şi cum acesta rămăsese oarecum dezamăgit de simplitatea discursului pe care îl întâlnise.

Limbajul părintelui în convorbirile orale este mai totdeauna simplu, limpede, accesibil. Dar cuvintele sale au forţă, au acoperire în înţelegere şi trăire, au aură. Ele sunt date pe măsura fiecăruia, în formă, dar în ele se găsesc, în fapt, cele mai profunde gânduri. Fără a se lansa în istoricism obsedant sau în speculaţii spectaculoase şi gratuite, părintele Stăniloae are mereu ceva nou de spus şi spusa lui este construită fără fisură.

Povestea cu filosoful mă duce cu gândul la reflecţiile lui Nicu Steinhardt despre moartea lui Socrate şi cea a lui Hristos. E cert că filosoful nostru căuta un anume tip de discurs (pur speculativ) care nu la părintele era găsit, iar pentru discursul părintelui el nu era pregătit. Pentru că una este a teologhisi şi alta a filosofa despre credinţă.

O lumină care vine dinspre Tabor

Cineva spunea că omul se cunoaşte după cum râde. Părintele Stăniloae trebuie văzut şi arunci când râde. Tot timpul odihneşte o lumină pe chipul său, dar atunci când râde pare că această lumină se amplifică. Ochii i se fac mici de tot, în fapt, două făclii şi bucuria ce o degajă este molipsitoare.

Un înger l-a vegheat mereu pe părintele

Recenta carte de convorbiri cu părintele Stăniloae a lui Sorin Dumitrescu începe brusc, cu o întrebare despre înger. Eu aş spune că am văzut mereu prezent un înger în preajma părintelui Dumitru.

Nu te poţi referi ia părintele Srăniloae şi la chilia sa din mijlocul Bucureştilor fără a te gândi imediat şi la maica preoteasă Maria. Cine l-a cunoscut pe părintele a cunoscut-o neapărat şi pe maica preoteasă. Prezentă discret într-un colţ, ea încălzeşte locul. În ochii ei găseşti strălucirea entuziasmului, un suflet care se dăruieşte sincer şi necontenit. Găseşti totdeauna disponibilitatea să te întrebe nu formal, ci plină de interes despre ale tale şi despre ai tăi. Pentru părintele ea a fost toată viata un sprijin extraordinar şi neobosit. Prin prezenţă, prin căldură, prin dăruire de sine, într-un cuvânt, printr-o iubire fără margini, calmă şi devotată. Părintele Stăniloae se poate încredinţa că a avut, întreaga sa viaţă, lângă el un înger.

Te cuprinde în preajma acestei perechi sfinte o pace a unei iubiri puternice şi calme, a unei iubiri care a fost într-adevăr. O împreună deplină trăire într-un trup şi într-un suflet, după îndemnul Bisericii lui Hristos. Este absolut impresionant să-i vezi astăzi, după aproape 70 de ani de împreună vieţuire, împovăraţi de ani şi împuţinaţi de bătrâneţe, cu câtă infinită tandreţe şi delicateţe se înconjoară unul pe celălalt.

Încolo, părintele Stăniloae e un om ca noi toţi. Are nelinişti şi bucurii, are nedumeriri şi întrebări fără de răspuns, are doruri neîmplinite, se teme că nu-şi va mai vedea unele cărţi tipărite, se bucură când aude un cuvânt bun despre el, îi place să glumească, suferă alături de prietenii săi, îl necăjesc ochii şi şalele, te îmbărbătează din toată inima atunci când o face şi te sărută cu adevărat…

Părintele Nostru

Vor trece anii, vor trece veacurile (că va mai fi unul, că vor mai fi zece, Dumnezeu ştie!) şi generaţiile următoare de iubitori de teologie vor trudi şi vor încerca să pătrundă frumuseţea textelor Părintelui Stăniloae, aşa cum încercăm noi să facem acest lucru, acum, cu scrierile unor Părinţi ai veacurilor trecute.

Privindu-i icoana, vor fi fiind atunci unii care se vor întreba asupra traseului pământesc al Părintelui. Noi am avut mila imensă de la Dumnezeu ca să fim contemporani cu Părintele Dumitru şi să-i stăm din când în când în preajmă. Putem da mărturie despre el şi suntem obligaţi în faţa lui Dumnezeu să o facem. Suntem chemaţi să-i alcătuim detaliat sinaxarul. Viaţa Părintelui a fost la vedere, nimic ascuns.

Opera teologică este şi va fi la îndemâna tuturor, însă acele momente de tandră comunicare pe care le petrecea fiecare din noi în chilia Părintelui sunt un tezaur personal ce trebuie împărtăşit negreşit şi celorlalţi de acum şi de mai târziu. Recitindu-i articolul Sfinţenie şi delicateţe, mi-am dat seama cât de sărace sunt cuvintele noastre faţă de cele ale Părintelui. Portretul sfântului făcut de el acolo este în fapt (astăzi o putem spune!) un autoportret. Nimic nu l-ar putea zugrăvi mai bine pe Părintele Dumitru decât propriile-i cuvinte. Căci acestea două îi aparţineau şi lui: sfinţenia şi delicateţea.

Să reuşeşti să fii, aşa cum era Părintele, pentru toţi la fel şi pentru fiecare într-un fel anume, personal, nu este decât al marilor Părinţi duhovniceşti care au ajuns la asemănarea cu Dumnezeu. Pentru Părintele, ca şi pentru Hristos, fiecare om era important şi el îi acorda toată atenţia şi o deschidere întru iubire. De aici, şi faptul că uşa sa era deschisă totdeauna tuturor, şi tandreţea cu care te trata. Pentru cei care-i călcau mai des pragul, el nu mai era numai marele teolog, numai preotul care-şi lua deplin în serios harul, dar şi tatăl, omul care te îmbrăţişa, care-ţi asculta întrebarea sau necazul, care te sfătuia şi te îmbărbăta, cel la pieptul căruia puteai găsi adăpost.

Sigur, familia ocupa un loc important în inima lui. O prietenă îmi spunea cum l-a văzut odată dimineaţa, în zori, la Piaţa Rosetti, cu un buchet de flori; pe urmă şi-a dat seama că era ziua maicii preotese. Pe marginea poeziei ficei sale, comentând-o, a construit o întreagă teologie, pe care numai iubirea unui tată o putea dezvolta cu atâta spirit de pătrundere. Nepotul, Dumitraş, îi datorează întreaga sa pornire în viaţă. Cu câta dragoste îşi primea rudele din satul natal! Dar şi noi, cei ce ne apropiam de el, simţeam aceeaşi imensă tandreţe în contactul cu el. Nu trecea ziua de naştere sau onomastică a vreunuia din cei apropiaţi, fără ca să dea un telefon să-l binecuvânteze şi să-i ureze de bine. Câtă bucurie produceau aceste gesturi, făcute cu o dezarmantă naturaleţe.

Mi-aduc aminte de ultima întâlnire la spital. Fiecare din cei care au trecut pe acolo are desigur amintirea scumpă a unei ultime întâlniri. Părintele era deja în pragul spre o altă lume. (Avem multe a învăţa despre om privindu-l când e în prag… Era ca în faţa unei încăperi mai luminoase, prin a cărei uşă întredeschisă o rază cădea pe chipul său subţiat de asceza suferinţei. Strălucea Părintele, răsfrângând acea lumină neapropiată, taborică. A, mirosea a sfinţenie în acea ultimă chilie a sa de la Fundeni. Îl străjuiau flăcăruia veghetoare a candelei, reproduceri de icoane lipite pe faianţă: Maica Domnului cu Pruncul Sfantul, Grigorie Palama… „Nu mai pot să mai vorbesc”, îmi spunea. „Nu mai trebuie. Aţi vorbit şi aţi scris toată viaţa”, încercam să-l consolez. În astfel de clipe, totul este de o mare economie. În cazuri excepţionale se poate comunica intens cu mijloace puţine. I-am sărutat mâna. A ridicat-o pentru a mă binecuvânta. Eu nu aş fi îndrăznit să-i cer un astfel de efort. Gestul, pornit de la el, a fost clar, complet şi viguros. O mai făcuse de atâtea ori în decurs anilor, dar parcă niciodată n-am avut ca atunci sentimentul unei forţe atât de extraordinare, de concrete, de evidente care mi se transmitea, ca o descărcare teribilă de har.

De unde atâta putere în trupul acela vlăguit de boală? Ţinându-i mâna, o simţeam pe a lui strângându-mă uşor, dar clar. Era tot un fel de a vorbi, de a ne mărturisi unul altuia. Îmi venea să-l îmbrăţişez, să-l sărut, nu cu milă, ci cu un fel de pornire copilărească. „Doamne ajută!”, mi-a spus. „Doamne ajută!”, i-am răspuns. Aşa se despart ţăranii pe uliţă, la noi, în Ardeal. Acestea au fost ultimele cuvinte între noi. Nici un fel de vorbe mari. În fond, totul este atât de simplu când este în rânduială. În fond, nici nu există despărţire pentru creştini. Dar sunt trei feluri de a fi împreună: când suntem împreună aici,pe această lume, în trup; când suntem unii aici, unii dincolo, cu duhul; când vom fi împreună în lumea cealaltă şi vom avea şi trupurile, pe cele transfigurate. Noi ne-am învăţat cu această comunicare şi cu trupul, cu îmbrăţişările cu binecuvântările, cu vederea chipurilor şi, în acest sens, Părintele ne lipseşte mult. Îl avem, desigur, şi acum în chip mistic lângă noi, ca pe un sfânt, ocrotindu-ne cu rugăciunile sale. Şi cât de mângâietor şi alinător este acest gând. Dar ce ne putem dori mai mult decât să ajungem să fim împreună veşnic, şi acolo cu trupurile noastre duhovniceşti. Să ne întâlnim şi să luăm vorba de unde am rămas: -„Doamne ajută!” – „Doamne ajută!”.

Să nu fim cârcotaşi! Să mulţumim lui Dumnezeu că ni l-a dat pe Părintele Dumitru până aproape la 90 de ani şi nu orice fel de ani, căci a lucrat în toate chipurile până în ultimul an. Şi când ne gândim că Dogmatica a apărut la 75 de ani (!) şi că alte lucrări importante au fost rodul bătrâneţilor sale! Deja Părintele Dumitru nu mai este numai al nostru. Cine va fi nesocotitul care să spună că Sfântul Isaac Sirul este al sirienilor sau Sântul Grigorie Palama al grecilor? Părintele este al întregii Biserici, acum inclusiv al celei biruitoare.

În noiembrie şi decembrie 1978 am participat la ultimele trei cursuri de Dogmatică pentru doctoranzi ale Părintelui Stăniloae. Era deja noapte când începeau lecţiile, la care luau parte în jur de zece persoane. Mi-aduc aminte cum am mers într-o seară în urma Părintelui de la staţia de tramvai până la facultate. Îi priveam înfiorat silueta destul de înaltă. Era îmbrăcat peste rasă cu un balonzaid negru destul de vechi, purta pălăria sa cunoscută cu boruri largi şi în mână ducea o mică servietă de model vechi. Mersul era bătrânesc, totuşi hotărât şi vioi. Numai albul bărbii îi strălucea în noapte. Intra în clasă cu acelaşi pas sigur. Era izbitor felul în care îi sesizai în acelaşi timp şi smerenia, şi măreţia. În jurul unei mese lungi dreptunghiulare erau strânşi cursanţii. În capăt se aşeza el. Îşi scotea pălăria şi o punea alături, dar nu se dezbrăca, fiindcă era frig şi umezeală. Se făcea rugăciunea şi apoi ne aşezam. Din servieta mică de modă veche, scotea câteva foi pe care le punea în faţa sa. Le ţinea acolo ca un dirijor care ştie pe dinafară partitura şi care o ţine în faţă fără s-o răsfoiască. În prima oră vorbea „Despre Sfânta Treime”, iar în a doua „Despre forme ale rugăciunii permanente”. Vorbea cu ochii aproape închişi, domol şi apăsat, fără să se înflăcăreze. Şi totuşi, ce cuvânt cu putere multă! Părea un om care-şi vede de treabă, aşezând temeinic piatră lângă piatră şi ridicând o construcţie solidă. Lumina chioară, atmosfera rece din facultate dădeau o senzaţie stranie, de spaţiu cazon. Era o tăcere deplină, numai foşnetul uşor şi grăbit al creioanelor pe hârtie. La sfârşit se ridica şi pleca la fel cum venise: uşor ca un înger care-şi făcuse vestirea. Noi rămâneam cu construcţia.

A patra lecţie nu i-a mai fost îngăduită. În timp ce-l aşteptam pentru ea, a intrat părintele profesor Ilie Moldoveanu, pe atunci „spiritual” la Facultatea de Teologie din Bucureşti, astăzi profesor de Morală la cea din Sibiu. Ne-a cercetat pe fiecare cine suntem, cu ce ne ocupăm. S-a mirat puţin că un inginer venise la acel curs. Şi atunci a avut el acest cuvânt minunat despre Părintele Stăniloae: „Grecii spun că sunt numai trei «Teologi»: Sfântul Ioan Evanghelistul, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Simeon Noul Teolog. Noi, românii, spunem că sunt patru, pentru că-l adăugăm şi pe Părintele Dumitru”.

A-l numi Sfântul Dumitru „Teologul” nu este nici o afirmaţie spontanee şi fără acoperire, şi nici măcar o canonizare. Nu noi facem sfinţii, ci numai lucrarea lor împreună cu Dumnezeu. A-l numi Sfânt Teolog vine în continuarea unei Tradiţii foarte austere şi precaute, care a punctat din când în când (în veacul întâi, în cel de-al IV-lea, în cel de-al X-lea şi în cel de-al XX-lea) drumul credinţei noastre prin „Teologi”.

Întâlnim la Părintele Dumitru cel puţin trei din condiţiile pe care Biserica le cere unei canonizări:

– sfârşitul său care, conform martorilor oculari, a constat într-o oră de convorbire cu Dumnezeu şi cu Maica Domnului;

– minunile pe care le-a făcut: ce altceva sunt scrierile sale? (dar nu numai ele);

– evlavia credincioşilor pentru el.

La acestea s-au mai adăugat o mulţime de semne mai mici, pe care nu le mai arătăm acum, dar care sunt dovedite. Din aceste premise corecte şi adevărate, Biserica nu poate desprinde decât o concluzie. Biserica aşteaptă ca timpul să probeze, dar nici un canon nu stabileşte acest timp. Timpul suntem noi cu mărturia noastră. Imediat după ce şi-a dat duhul Domnul, primul care a mărturisit despre El – „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu este Acesta!”-nu a fost un apostol sau un alt ucenic, ci un sutaş anonim şi umil. Nu ne este îngăduită nici o risipire. În fond, Părintele Dumitru este o membrană subţiată de Duh prin care Hristos se străvede în chip apropiat.

(Costion Nicolescu – Sarea pământului – încrucișări, întâlniri, însoțiri, Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 106-108, 111-114).

sursa: fericiticeiprigoniti.net