[:en]

Constantin Brancusi was born on 19 February 1876 in Hobiţa, a small village from Peştişani, Gorj County, at the foot of the Carpathians. It is the fifth child of Mary and Radu Nicolae Brancusi.
Although came from a family of wealthy peasants, Brancusi lead a modest life, but one who had to pick the landmarks that will guide her artistic vision later. Remembering childhood and the places where he grew up artist had to confess, in a meeting with Petre Ţuţea, Paris, 1933:
„Back then life was beautiful and harmonious. For millennia, people going, happy life patriarchal. Everything went quiet from one season to another. And you know why things have changed? Civilization great city has come down to us. ”
But Brancusi’s childhood was far from idyllic one. One of the moments spent in these first years of life is extremely suggestive combination of purity and violence that have marked his years in the future sculptor hometown. The timing is reproduced in „Brancusi. A biography „written by Alexander Buican. In 1879, Constantin Brancusi was 3 years old. In the autumn of that year, when it was brandy „boiler”, aiming at those who tasting liquid to see if the process is conducted properly, Brancusi overall catch a moment of inattention. He fills his cupped hands with brandy and drink in one gulp. Cade sleep almost instantly. Early humans noticed only after several minutes. Mom panics, then hysteria, believing that her son died. Towards evening, when the father, Roger, returning from living together musicians, it’s desperate signs visible from afar who awaits him breathless. The party immediately turns into mourning. Father is already thinking to burial. Yet one finds it good to a call Baba Brânduşa, doftoroaie and maid of Brancusi. Brânduşa check baby’s breath, then put them under the nose of horse dung, collected from around. The child sneezes stronger. The world applauds. While the boy is allowed to sleep on drunkenness, joy, party with musicians and continues with more force. The next day, father and son meet orchard. Radu Constantin Brancusi puts to gather some twigs and bring it to him. Father child puts his head down and with canes to the boy, knocking him to remember. And while he feels stinging blows, Brancusi has little revelation that the world can also be seen from another perspective and things around that may arise overturned. Especially the sun’s position, different from the known, makes him wonder, as old age have to recognize, if not himself attend the star’s disorder. „Was the sun as troubled as his father what had happened?”.

Renaissance in Craiova City

Like other children of peasants at that time, Constantine did not go to school. From seven years working as a shepherd taking care of the sheep family first and then work for others in the Carpathian Mountains. Here, learn how to carve wood, folk art fashionable in rural Romania of those years, used to make spoons, foot bed, barrels cheese and facades of houses, all decorated with engravings. At 9 years old, leaving Brancusi Targu Jiu, Oltenia, to seek work. First, it is engaged in a painting. Returns to Hobiţa fingers full of paint and burnt by vitriol, but do not give up. In just two years, leaving again, this time in Slatina, where they engage as servant to a local grocer. Follow other jobs as unsuitable for juveniles, including that of a pub in Craiova, where Brancusi remains several years.
„In Craiova I was born a second time!” She would say later artist, a recognition of the place where it will find its way, the job beginning. Meanwhile, retains the taste for working in wood and is involved in sculpture projects developed. His performances attract the attention of an industrialist who, in 1894, brings the School of Arts and Crafts in Craiova. To attend educational institution teaches the young Brancusi himself to read and write. Working furiously and get a scholarship, finishing in four years studies whose normal duration was five years. Moreover, acknowledged Brancusi in 1938 „hard work, hard and tough, skill and passion, here in school we learned.” In the fall of 1898, he entered the National School of Fine Arts in Bucharest. To attend is forced to sell his lot from Hobiţa one of the brothers. Work continuously. Conscientious and persevering, studying everything required, obsessed to master all the knowledge that is taught, no matter how important they seemed. Two years later, get the first bronze medal for „Head of Laocoon ‘, a bust after an antique model. And in 1903 he received the first order of a public monument bust of General doctor Carol Davila, work that will be installed at the Military Hospital in Bucharest. Otherwise, it will remain the only public monument in the capital of Constantin Brancusi. Another work from this period, designed under the guidance of his professor of anatomy, Demetrius Gerota is the statue of a man without skin, revealing in detail every muscle. The work was exhibited at the Romanian Athenaeum in 1903 shows the beginnings of one of the fundamental ideas of the sculptor: seeking the essence, rather than simply external appearances. In 1902, Brancusi left school with top marks and announcing a bright future.

Hard times come: „We even invented washing glasses quickly”

Constantin Brancusi comes first in the country to 20 years, in 1896. He goes to Vienna on the Danube, where wood carver is committed to to support his stay. Do not spend much in the current capital of Austria, but the impact is huge West.
In 1903, after completing his military service, Brancusi is sculptor Auguste Rodin attracted by the fame that had spread from Paris to Bucharest. Rodin’s bold theories were discussed in all cultural environments of the time, just as the vanguard and academics. Rodin’s example Brancusi awakens curiosity to see what happens in art beyond Romania’s borders. Get in Munich, Germany, where he remained until the spring of 1904. Then it decides to go to Paris, a trip costly for a man with a modest income. Expedition today seems detached from any sort of thriller. Much of the trip is done away with the bag back. For example, to pay for what it was passing boat Lake Constance, Brancusi is forced to sell the clock. On the way to Paris, and stops in Budapest, Vienna, Munich, Zurich and Basel to visit museums and workshops of painters and sculptors. After a downpour, gets sick on the road and infectious pneumonia in critical condition, is received at a hospital nun. A period of recovery at the end of which he realizes he does not have the powers or the time required to lead the way to Paris on foot, so that the last piece of road travels by train. „I had a place to sleep in bad weather. I met a homeless man who guided me to a house of shelter for workers who went from one town to another to look for work. And there they gave to me a little help, so I came to Basel, where I sold the rest of clothes. In Alsace I caught a downpour on the field and then I lay sick … a friend … I nursed it all the way on foot through Bavaria, Switzerland, Alsace, I made it easy. I went singing. I knew what must happen, will happen … „Brancusi story in an interview in 1942. In the end, defeat. Paris is open before your eyes. It was July 1904.

Hunger. Disease.

Weights were only just beginning, however. A year and a half, Brancusi will not be able to work anything in Paris. Long way, numerous diseases and, especially, lack of money, to the point where daily food had become a big problem tormented him terribly. „In Paris I took it hard at first. Sometimes I kept the walls that might fall. Hungry. Disease „, recalled in the same interview sculptor in 1942. It again had to resort to petty jobs which, however, do not allow him to continue his studies. „In Paris I worked at first, to earn my living as a dishwasher in restaurants. I was a sort of butler. Do not pour wine boyars. I specialize in washing glasses. I even made an invention for washing glasses quickly. By me wash water twice: a row of a row of hot water and cold water. I suppressed only use cold water and hot water. Hot water automatically dissolve fat was higenică and dried the glasses is faster … my cold fingertips coarse sculptor, but I resign, „the story Brancusi. In 1905 he receives a scholarship from the Romanian Minister of Culture and Public Education and the exams for admission to the School of Fine Arts, where he will teach the class sculptor Antonin thanks. In this workshop she will meet the famous painter Amedeo Modigliani and for tying a close friendship. In 1906, Constantin Brancusi exhibit for the first time in Société Nationale des Beaux-Arts Salon d’Automne and in Paris, but it is far from being satisfied, although it still amounted French newspapers praised. Even Rodin, Brancusi’s mentor and the man who dominates sculpture that time, participating in the 1907 opening of the salon French National Society of Arts. Here Brancusi is submitted three works: a bust, the head of a child and „pride”. Rodin them both and says: „Not all bad, not bad at all ..”. 1906 30th Anniversary Brancusi and must leave the School of Fine Arts. Reached the age limit up to which the student may be. In addition, he had become a sculptor known and cherished and regularly exposed at the Salons in Paris and Bucharest. In a gesture of recognition, Rodin even offer apprentice to receive an honor for any artist of that era. Brancusi refuses, confessing why many years later, in a sentence that became famous. Read it, you may even have seen on Facebook as a status: „Nothing grows in the shade of large trees.” Romanian sculptor had his plans and his own vision on how to overcome the celebrity mentor.

„I had to look for my path. We achieve simplicity „

1909 finds Brancusi in a workshop Street Montparnasse, Paris. Cream is daily visited by intellectuals weather. Among his friends are Amedeo Modigliani, Guillaume Apollinaire, Fernand Léger and Marcel Duchamp. „In Paris I was friends with Matisse, Erik Satie, with Modigliani and, in particular, Guillaume Apollinaire, whose death was a disaster for modern art. It was a wonderful companion. You felt alongside him. I went as a student in the workshop of Antonin Mercie’s where I had come from a great technical dexterity. I did one day like sculpture by Rodin. I could not live around him, the master Mercator although he loved me. I did like him … it was the hardest years, during searches, years of finding a proper way. I left the Mercat, I upset, but I had to look for my path. We achieve simplicity, peace and joy of intimate difficulties „. In fact, in this testimony on those years, offered by Constantin Brancusi himself in old age, something is missing. At this time, in 1909, the Romanian artist had already Aesthetic bases its future outlook, one that would bring him fame today. Two years before, in 1907, he was hired to carve the tomb of a wealthy landowner, in the cemetery of Buzau. The final work of Brancusi had a statue representing a young woman who kneels. Titled „Prayer”, the work of art is now considered a representative of the first stage of development by simplified forms. A year later, in 1908, Rodin’s influence would become fully visible in the first version of „Sleeping Muse” sculpture of a woman’s face whose features suggest a marble block indefinitely. In the same year, Brancusi sculpts his first truly original work „The Kiss”, a study of two teenagers Figures vertical volume forming a tight embrace with symmetrical lines. What were all these works have in common? Beyond a uniform aesthetic vision it was clear that Brancusi had identified a new method of working. A new sculptural technique, the direct carving. Thus leaving Romanian Western sculpture techniques, addressing technique carver, who sits in the block inform and begin to cut without using a plaster model. This technique, which Brancusi had taught at vocational school, had until then only addressed the folk artists and artisans decorative. The most common instruments during his childhood from Hobiţa, hammer and saw, brings in major workshops in Paris, the cultural capital of Europe at that time. Back then life was beautiful and harmonious. For millennia, people going, happy life patriarchal. Everything went quiet from one season to another. And you know why things have changed? Civilization great city has come down to us. Paris took it hard at first. Sometimes I kept the walls that might fall. Hungry. Disease. I worked to earn my living as a dishwasher in restaurants. I was a sort of butler. Do not pour wine boyars. I specialize in washing glasses.

Final retirement in the workshop

In 1918, Constantin Brancusi sculpts the first version of „Endless Column”. Created a series of symmetrical elements overlapping work is inspired by the pillars of peasant houses in Romania. Two years later, Romanian sculptor terrible leap from traditional area in the shocking book „Princess X”, a portrait of an imaginary person who takes a phallic-shaped. The exhibition triggered a scandal. Police intervenes and forces him to work out. Another major scandal takes place in 1926, when visiting the United States for an exhibition at Brummer Gallery in New York, Brancusi is not allowed in the country work „Bird in the air.” The work was so abstract in the eyes of American customs officials, that they refused to believe it was a sculpture. Brancusi is even accused of illegally enter the US industrial piece. Sculptor returns to Romania in 1937 and in 1938 for the inauguration of three works in a public park in Targu Jiu huge new versions in steel, the „Endless Column”, „Gate of the Kiss” and „Table of Silence”. It enjoys worldwide celebrity, but becomes increasingly withdrawn, spending most of his time in his workshop in Paris. It is cared for by a couple of Romanian refugees, which in 1952 accepted French citizenship in order to be able to leave his entire inheritance. In 1956, an article in „Time” describes him wearing „white pajamas and a yellow hat and groping through his own workshop among heads and endless columns had created all life.” He died on March 16, 1957 and is buried in Montparnasse cemetery in Paris.

[:ro]

Constantin Brâncuşi se naşte la 19 februarie 1876, în Hobiţa, un mic sat din comuna Peştişani, judeţul Gorj, la poalele Carpaţilor. Este al cincilea copil al Mariei şi al lui Radu Nicolae Brâncuşi.
Cu toate că provenea dintr-o familie de ţărani înstărită, Brâncuşi duce o viaţă modestă, însă una din care avea să-şi culeagă reperele care-i vor ghida viziunea artistică târzie. Amintindu-şi de copilărie şi de locurile în care a crescut, artistul avea să mărturisească, într-o întâlnire cu Petre Ţuţea, de la Paris, din 1933:
„Pe atunci viaţa era frumoasă şi armonioasă. De milenii, oamenii duceau, fericiţi, o viaţă patriarhală. Totul trecea liniştit de la un anotimp la altul. Şi ştiţi de ce s-au schimbat lucrurile? Civilizaţia marelui oraş a ajuns până la noi“.
Copilăria lui Brâncuşi a fost însă departe de una idilică. Unul dintre momentele petrecute în aceşti primi ani de viaţă este extrem de sugestiv pentru combinaţia de puritate şi violenţă care i-au caracterizat viitorului sculptor anii petrecuţi în localitatea natală. Momentul este reprodus în lucrarea „Brâncuşi. O biografie“, scrisă de Alexandru Buican. În 1879, Constantin Brâncuşi avea 3 ani. În toamna acelui an, când se făcea ţuica „la cazan“, urmărindu-i pe cei care degustă lichidul ca să vadă dacă procesul se desfăşoară cum trebuie, Brâncuşi prinde un moment de neatenţie generală. Îşi umple căuşul palmelor cu ţuică şi bea pe nerăsuflate. Cade în somn aproape instantaneu. Primii oameni observă abia după câteva minute. Mama intră în panică, apoi în isterie, crezând că fiul i-a murit. Spre seară, când tatăl, Radu, se întoarce de la vie însoţit de lăutari, acesta vede din depărtare semnele disperate ale celor care-l aşteaptă cu sufletul la gură. Petrecerea se transformă imediat în jale. Tatăl se gândeşte deja la îngropăciune. Totuşi, cineva găseşte că e bine s-o cheme pe Baba Brânduşa, doftoroaie şi servitoare a Brâncuşilor. Brânduşa verifică respiraţia copilului, apoi îi pune sub nas balegă de cal, adunată din preajmă. Copilul strănută puternic. Lumea aplaudă. În vreme ce băiatul e lăsat să-şi doarmă mai departe beţia, de bucurie, petrecerea cu lăutari continuă cu şi mai multă forţă. A doua zi, tatăl şi fiul se întâlnesc prin livadă. Radu Brâncuşi îl pune pe Constantin să adune nişte nuiele şi să i le aducă. Tatăl îşi aşază copilul cu capul în jos şi, cu nuielele aduse de băiat, îl bate ca să ţină minte. Şi, în timp ce simte usturimea loviturilor, micul Brâncuşi are revelaţia că lumea poate fi privită şi dintr-o altă perspectivă şi că lucrurile din jur pot apărea răsturnate. Mai ales poziţia soarelui, diferită de cea binecunoscută, îl face să se întrebe, după cum avea să recunoască la bătrâneţe, dacă nu cumva însuşi astrul participa la tulburarea lui. „Să fi fost şi soarele la fel de tulburat ca tatăl său de ceea ce i se întâmplase?“.

Renaşterea de la Craiova

La fel ca alţi copii de ţărani din acea vreme, Constantin nu merge la şcoală. De la 7 ani lucrează ca păstor, având grijă mai întâi de turma familiei, apoi lucrând pentru alţii, în Munţii Carpaţi. Aici, învaţă să sculpteze în lemn, o artă populară la modă în România rurală a acelor ani, folosită pentru a produce linguri, picioare de pat, butoaie de brânză şi faţade de case, toate împodobite cu gravuri. La 9 ani, Brâncuşi pleacă la Târgu Jiu, în Oltenia, pentru a căuta de lucru. Mai întâi, este angajat într-o vopsitorie. Revine la Hobiţa cu degetele pline de vopsele şi arse de vitriol, însă nu renunţă. Peste numai doi ani, pleacă din nou, de data aceasta la Slatina, unde se angajează ca argat la un băcan din localitate. Urmează alte locuri de muncă, la fel de nerecomandate minorilor, printre care cea dintr-o cârciumă din Craiova, unde Brâncuşi rămâne câţiva ani.
„La Craiova m-am născut a doua oară!“, avea să afirme ulterior artistul, o recunoaştere a locului unde îşi va găsi drumul, meseria, începutul. În tot acest timp, îşi păstrează gustul pentru lucrul în lemn şi se implică în proiecte de sculptură elaborate. Performanţele sale atrag atenţia unui industriaş care, în 1894, îl aduce la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova. Pentru a urma cursurile instituţiei de învăţământ, tânărul Brâncuşi învaţă singur să scrie şi să citească. Lucrează cu îndârjire şi obţine o bursă, încheind în patru ani studiile a căror durată normală era de cinci ani. De altfel, recunoştea Brâncuşi, în 1938, „munca istovitoare, asiduă şi tenace, îndemânarea şi pasiunea, de aici, din şcoală le-am deprins“. În toamna lui 1898, este admis la Şcoala Naţională de Arte Frumoase de la Bucureşti. Pentru a urma cursurile este nevoit să-şi vândă partea sa de moştenire de la Hobiţa unuia dintre fraţi. Munceşte încontinuu. Conştiincios şi perseverent, studiază tot ce i se cere, obsedat să stăpânească toate cunoştinţele care i se predau, indiferent cât de importante păreau. Doi ani mai târziu, obţine prima medalie de bronz pentru „Capul lui Laocoon“, un bust după un model antic. Iar în 1903 primeşte prima comandă a unui monument public: bustul generalului medic Carol Davila, lucrare care va fi instalată la Spitalul Militar din Bucureşti. De altfel, acesta va rămâne singurul monument public al lui Constantin Brâncuşi din Capitală. O altă lucrare din această perioadă, concepută sub îndrumarea profesorului său de anatomie, Dimitrie Gerota, este statuia unui bărbat fără piele, dezvăluindu-i în detaliu fiecare muşchi. Lucrarea, expusă la Ateneul Român, în 1903, arată începuturile uneia dintre ideile fundamentale ale sculptorului: căutarea esenţei, în locul simplei aparenţe exterioare. În 1902, Brâncuşi absolvea şcoala, cu calificative maxime şi anunţând un viitor strălucitor.

Vin vremuri grele: „Am inventat chiar spălatul paharelor cu rapiditate“

Constantin Brâncuşi iese prima dată din ţară la 20 de ani, în 1896. Merge la Viena, pe Dunăre, unde se angajează cioplitor de lemn, pentru a-şi putea susţine şederea. Nu petrece mult în actuala capitală a Austriei, însă impactul Occidentului este uriaş.
În 1903, după terminarea stagiului militar, Brâncuşi este atras de faima sculptorului Auguste Rodin, care se răspândise de la Paris la Bucureşti. Teoriile îndrăzneţe ale lui Rodin erau discutate în toate mediile culturale ale epocii, în aceeaşi măsură de către avangardişti şi de academicieni. Exemplul lui Rodin îi trezeşte lui Brâncuşi curiozitatea de a vedea ce se întâmplă în artă dincolo de graniţele României. Pleacă la München, în Germania, unde rămâne până în primăvara lui 1904. Apoi, se decide să meargă la Paris, o călătorie costisitoare pentru un om cu un venit modest. Expediţia pare astăzi desprinsă din vreun fel de film de aventuri. O mare parte a călătoriei este făcută pe jos, cu geanta la spate. Bunăoară, pentru a putea plăti barca ce-l trecea lacul Konstanz, Brâncuşi este nevoit să-şi vândă ceasul. În drum spre Paris, se opreşte şi la Budapesta, Viena, München, Zürich şi Basel, pentru a vizita muzee şi ateliere de pictori şi sculptori. După o ploaie torenţială, se îmbolnăveşte pe drum de pneumonie infecţioasă şi, în stare critică, este primit la un spital de maici. Urmează o perioadă de recuperare, la finalul căreia îşi dă seama că nu mai are puterile şi nici timpul necesar pentru a duce drumul spre Paris pe jos, aşa că ultima bucată a drumului o parcurge cu trenul. „N-aveam unde dormi pe vreme rea. Am întâlnit un vagabond care m-a îndrumat la o casă de adăpost pentru lucrătorii care mergeau dintr-un oraş într-altul să-şi caute de lucru. Şi acolo mi-au dat şi mie un mic ajutor, aşa că am ajuns la Basel, unde mi-am vândut restul de haine. În Alsacia m-a prins pe câmp o ploaie torenţială şi apoi am zăcut bolnav… un prieten m-a îngrijit… Tot drumul acesta pe jos, prin Bavaria, Elveţia, Alsacia, l-am făcut uşor. Mergeam cântând. Ştiam că ceea ce trebuie să se întâmple, se va întâmpla…”, povestea Brâncuşi într-un interviu, în 1942. La final, învinge. Parisul i se deschide în faţa ochilor. Era iulie, 1904.

Foamea. Boala.

Greutăţile abia începeau, însă. Un an şi jumătate, Brâncuşi nu va putea să lucreze nimic la Paris. Drumul lung, numeroasele boli şi, mai ales, lipsa banilor, până în punctul în care hrana zilnică devenise o mare problemă îl chinuiesc cumplit. „La Paris am dus-o greu, la început. Uneori mă ţineam de ziduri ca să nu cad. De foame. De boală“, îşi amintea sculptorul în acelaşi interviu din 1942. Este nevoit din nou să recurgă la slujbe mărunte care, însă, nu-i permit să-şi continue studiile. „La Paris am lucrat, la început, pentru a-mi câştiga existenţa, ca spălător de vase în restaurante. Eram un soi de paharnic. Nu turnam vin boierilor. Mă specializasem în spălatul paharelor. Am făcut chiar o invenţie pentru spălatul paharelor cu rapiditate. Până la mine se spăla în două rânduri de ape: un rând de apă caldă şi un rând de apă rece. Eu am suprimat apa rece şi utilizam numai apă fierbinte. Apa fierbinte dizolva automat grăsimile, era higenică şi paharele se uscau mai repede… îmi frigeam buricele degetelor grosolane de sculptor, dar mă resemnam“, povestea Brâncuşi. În anul 1905, primeşte o bursă din partea ministrului român al Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi se înscrie la examenul de admitere la Şcoala de Belle Arte, unde va învăţa la clasa sculptorului Antonin Mercié. În acest atelier îl va întâlni şi pe celebrul pictor Amedeo Modigliani cu care va lega o strânsă prietenie. În 1906, Constantin Brâncuşi expune pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts şi la Salon d’Automne din Paris, însă este departe de a fi mulţumit, deşi ziarele franceze îl ridicau deja în slăvi. Chiar Rodin, mentorul lui Brâncuşi şi omul care domina sculptura acelui moment, participă la vernisajul din 1907 al salonului Societăţii Naţionale a Artelor Franceze. Aici, lui Brâncuşi îi sunt prezentate trei lucrări: un bust, un cap de copil şi „Mîndria“. Rodin le priveşte şi spune atât: „Nu-i deloc rău, deloc rău..“. 1906. Brâncuşi împlineşte 30 de ani şi trebuie să părăsească Şcoala de Belle Arte. Atinsese limita de vârstă până la care putea să fie student. În plus, devenise deja un sculptor cunoscut şi preţuit şi expunea cu regularitate la Saloanele de la Paris şi Bucureşti. Într-un gest de recunoaştere, Rodin se oferă chiar să-l primească ucenic, o onoare pentru orice artist al epocii respective. Brâncuşi îl refuză, mărturisind motivul mulţi ani mai târziu, într-o propoziţie devenită celebră. Citiţi-o, e posibil chiar să o fi văzut pe Facebook, ca un status: „Nimic nu creşte la umbra marilor copaci“. Sculptorul român avea planurile sale şi o viziune proprie despre cum să-şi depăşească în celebritate mentorul.

„Trebuia să-mi caut calea mea. Am ajuns la simplitate“

Anul 1909 îl găseşte pe Brâncuşi într-un atelier din strada Montparnasse, din Paris. Este vizitat zilnic de crema intelectualităţii vremii. Printre prietenii săi se numără Amedeo Modigliani, Guillaume Apollinaire, Fernand Léger sau Marcel Duchamp. „La Paris am fost prieten cu Matisse, cu Erik Satie, cu Modigliani şi, în special, cu Guillaume Apollinaire, a cărui moarte a fost un dezastru pentru arta modernă. Era un camarad minunat. Te simţeai cot la cot cu el. Am intrat ca elev în atelierul lui Antonin Mercié, unde ajunsesem la o mare dexteritate tehnică. Făceam câte o sculptură pe zi în genul lui Rodin. N-am mai putut trăi în preajma lui, a maestrului Mercié, deşi mă iubea. Făceam ca şi el… Au fost anii cei mai grei, anii căutărilor, anii de regăsire a unui drum propriu. Am plecat de la Mercié, l-am supărat, dar trebuia să-mi caut calea mea. Am ajuns la simplitate, la pace şi bucurie, din dificultăţi intime“. În fapt, din această mărturie asupra acelor ani, oferită de Constantin Brâncuşi însuşi, la bătrâneţe, lipseşte ceva. La acest moment, 1909, artistul român avea deja bazele viitoarei sale concepţii estetice, cea care avea să-i aducă renumele de astăzi. Cu doi ani înainte, în 1907, fusese angajat să sculpteze monumentul funerar al unui moşier bogat, în cimitirul din Buzău. Lucrarea finală a lui Brâncuşi fusese o statuie reprezentând o tânără care îngenunchează. Intitulată „Rugăciune”, opera de artă este considerată astăzi o reprezentantă a primei etape de evoluţie către formele simplificate. Un an mai târziu, în 1908, influenţa lui Rodin avea să devină complet vizibilă în prima versiune a „Muzei adormite“, sculptura unei feţe de femeie ale cărei trăsături sugerează un bloc de marmură nedefinit. În acelaşi an, Brâncuşi sculptează şi prima sa lucrare cu adevărat originală: „Sărutul“, un studiu în care figurile verticale a doi adolescenţi îmbrăţişaţi formează un volum strâns, cu linii simetrice. Ce aveau toate aceste lucrări în comun? Dincolo de o viziune estetică unitară, era evident că Brâncuşi identificase o nouă metodă de lucru. O nouă tehnică sculpturală, cea a cioplirii directe. Românul părăsea astfel tehnica sculpturii occidentale, abordând tehnica cioplitorului, cel care se aşază în faţa blocului inform şi începe să taie fără a folosi un model de gips. Această tehnică, pe care Brâncuşi o învăţase la şcoala de meserii, fusese, până atunci, abordată doar de artiştii populari şi de artizanii decorativi. Instrumentele cele mai întâlnite în timpul copilăriei sale de la Hobiţa, ciocanul şi fierăstrăul, ajungeau astfel în marile ateliere din Paris, capitala culturală a Europei, la acel moment. Pe atunci viaţa era frumoasă şi armonioasă. De milenii, oamenii duceau, fericiţi, o viaţă patriarhală. Totul trecea liniştit de la un anotimp la altul. Şi ştiţi de ce s-au schimbat lucrurile? Civilizaţia marelui oraş a ajuns până la noi. La Paris am dus-o greu, la început. Uneori mă ţineam de ziduri ca să nu cad. De foame. De boală. Am lucrat, pentru a-mi câştiga existenţa, ca spălător de vase în restaurante. Eram un soi de paharnic. Nu turnam vin boierilor. Mă specializasem în spălatul paharelor.

Finalul: retragerea în atelier

În 1918, Constantin Brâncuşi sculptează prima versiune a „Coloanei Infinitului”. Creată dintr-o serie de elemente simetrice suprapuse, lucrarea este inspirată de stâlpii caselor ţărăneşti din România. Doi ani mai târziu, sculptorul român face un salt teribil, din zona tradiţionalului, în cea a şocantului, cu lucrarea „Prinţesa X“, un portret al unei persoane imaginare care ia o formă falică. Expoziţia declanşează un adevărat scandal. Poliţia intervine şi-l obligă să scoată lucrarea. Un alt scandal de amploare are loc în 1926, când, aflat în vizită în Statele Unite, pentru o expoziţie la Galeria Brummer din New York, lui Brâncuşi nu-i este admisă în ţară lucrarea „Pasăre în văzduh“. Lucrarea era atât de abstractă în ochii vameşilor americani, încât aceştia au refuzat să creadă că era o sculptură. Brâncuşi este chiar acuzat că introduce clandestin o piesă industrială în Statele Unite. Sculptorul se întoarce în România în 1937 şi în 1938 pentru inaugurarea a trei lucrări într-o grădină publică din Târgu Jiu: noi versiuni uriaşe, în oţel, la „Coloana Infinitului“, „Poarta sărutului“ şi „Masa tăcerii“. Se bucură de celebritate mondială, dar devine din ce în ce mai retras, petrecându-şi majoritatea timpului în propriul atelier, din Paris. Este îngrijit de un cuplu de refugiaţi români, pentru care, în 1952, acceptă cetăţenia franceză pentru a le putea lăsa întreaga sa moştenire. În 1956, un articol din revista „Time“ îl descrie purtând „pijamale albe şi o căciulă galbenă şi orbecăind prin propriul atelier, printre capetele şi coloanele fără de sfârşit pe care le crease întreaga viaţă“. Se stinge din viaţă pe 16 martie 1957 şi este înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris.

[:]