“Πόλις αρχαιοτάτη και τωνγε εν τη εώα πασών αρίστη”
Ioánnis Evghenikós

Trapezuntul se găseşte la capătul celei mai dificile şi mai puţin ospitaliere rute maritime, pe ţărmul de sud al Pontului Euxin: o linie dantelată ce începe de la ieşirea din Bosfor – cea mai frumoasă bucată de pământ din lume –, ajungând până în Colchida, la actuala graniţă turco-ucraineană. Stânci abrupte şi păduri dese îi ţin departe pe vizitatori şi nu permit mării să depăşească hotarele stabilite de Făcătorul lumii. „Hotar a pus pe care nu-l vor trece” (Ps. 103,10). Marinarii greci au înfruntat necunoscutul şi au făcut locuibil un spaţiu până atunci necălcat de om. „Au făcut cetate în pustie”: Herákleia, Sinópe, Sampsoúnda, Oínaion, Kotýora, Kerasoúnda şi, la sfârşit, Trapezoúnda.

Îndrăzneala lor a fost mare, dar pentru a putea trece marea cea vestită pentru furia ei, a fost nevoie, în mod cert,  şi de o bună cunoaştere a ştiinţei navigaţiei. Istoriile marinarilor care s-au jertfit în lupta cu valurile ei sunt cunoscute încă din vechime. Porturi sigure pe timp de vreme rea erau doar Sinope şi, la mile depărtare, Trapezuntul, dar nu portul principal al oraşului, ci acela aflat la două mile mai spre est, în golful Dafnoúnda, acolo unde un mic deluşor opreşte vânturile de vest. Înainte de oraş se află promontoriul numit Kordýli. Acolo, Împăratul Trapezuntului, Alexie al III-lea Comnenul, a ctitorit o mănăstire închinată Sfântului Fokas şi a ridicat un far, pentru a fi de ajutor marinarilor în vremea singurătăţii nopţii. Ştiau că ceva mai încolo, cale cam de un ceas, atunci când vor vedea celălalt far, de deasupra mânăstirii Sfintei Sofii, au ajuns la Trapezunt. Iar dacă vremea nu ar fi îngăduit, mai era şi micul port din satul Platánion, numit Plátana în epoca post-bizantină, care se găsea la vest de capitală.

«Thálatta, thálatta !»
Prima referire la Trapezunt, în vremea veche, a făcut-o Xenofont, care o considera colonie a Sinópei, împreună cu Kerasoúnda şi Kotýora. Acolo au ajuns cei 10000 când s-au întors din Persia, la anul 400 î.H., regăsind marea, scăparea lor. De aceea şi bucuria lor a fost nemăsurată: «Thálatta, thálatta !» („Marea, marea !”). Şi ce mare ! Era februarie, inima iernii, iar vremea nu îngăduia călătoriile pe mare, mai ales prin acele locuri, şi aşa au rămas acolo vreme de o lună, găzduiţi de locuitori. Pentru epoca respectivă, era cu adevărat extraordinar să fi început [călătoria] la Koúnaxa şi, căutând marea, să străbată întreaga Asie Mică, trecând Alpii Pontici – 2000 de metri în cel mai jos loc de trecere – şi să sfârşească găsind acel mic târguşor. Mai târziu, în acelaşi loc, a fost construit drumul roman care s-a făcut pricină a înfloririi, devenind faimosul oraş de mai târziu. Rare sunt referirile în alte texte şi nimeni nu ştie când a fost fondat şi de unde îşi trage numele. Nomofilaxul Ioánnis Evghénikos, în encomium-ul său, îl atribuie denumirii dealurilor din împrejurimi, care au formă trapezoidală. Pausanías ne informează că acest nume fusese adus cu sine de coloniştii din oraşul omonim din Arcadia care, dintr-un oarecare motiv, fuseseră siliţi să emigreze. În secolul al IV-lea î.H., şi alţi arcadieni s-au refugiat în Trapezunt, fiind primiţi cu multă dragoste de vechii lor compatrioţi.

Perioada romană
Epoca de înflorire a început odată cu Romanii. Aceşti mari făuritori de drumuri au construit un drum uimitor care a traversat uriaşul lanţ de munţi, ieşind în valea Pýxis-ului şi, de acolo, în Eufrat şi la poalele munţilor Asiei Mici. Accesul avea să devină, astfel, mai facil, iar comerţul s-a înlesnit destul de mult, căci acum existau două căi de acces: marea şi uscatul. Chiar şi astăzi, drumul roman constituie singura cale de acces dintre ţărm şi platou, făcând din Trapezunt un oraş-cheie într-o arie extinsă, capitală şi mitropolie a Pontului în anii de glorie. Acest drum a uşurat semnificativ mişcările armatei romane şi, de atunci, ale oricărei forţe armate. Ca rezultat, oraşul şi împrejurimile au dobândit o însemnătate strategică cu totul deosebită în vederea apărării frontierei de răsărit, veşnic tulburate. Comerţul şi armata sunt cea mai bună combinaţie pentru dezvoltarea unui loc.

În epoca bizantină
Trapezuntul a continuat să fie un oraş înfloritor şi faimos şi în Bizanţ, îndeosebi după secolul al V-lea şi mai apoi. Ceea ce noi cunoaştem azi drept Trapezunt a început în acea perioadă să erupă în istorie, să cunoască gloria şi căderea tragică, să creeze monumente care s-au păstrat până în zilele noastre.

Secolul al V-lea a fost decisiv. Prezenţa armată intensă, dezvoltarea sistemului defensiv bizantin pe frontiera răsăriteană de către Theodosie al II-lea, construcţiile defensive, toate au furnizat securitate populaţiei şi au asigurat dezvoltarea economică. Trapezuntul a crescut continuu, portul de la Dafnoúnda fiind plin de viaţă. Au fost construite depozite, grajduri, hanuri, comerţul de tranzit cunoscând o mare înflorire. Bogăţie, viaţă, mişcare, acestea sunt elementele care caracterizează oraşul în secolul al VI-lea. Tocmai atunci, însă, roata istoriei s-a întors şi platoul armean s-a transformat într-un teatru de război, atacurile asupra frontierei devenind permanente. Balanţa înclina când înspre o parte, când înspre cealaltă, încât Heraklios, avându-şi sediul în Trapezunt, a început să limpezească situaţia şi să-i împingă pe Perşi dincolo de frontiera răsăriteană a imperiului.

În anul 634, primii călăreţi arabi şi-au început ofensiva asupra armatei lui Heraklios. Noua forţă devine, pe zi ce trece, tot mai ameninţătoare. Zonele-tampon sunt pierdute şi numeroşi refugiaţi se adăpostesc în Trapezunt, care continuă să controleze singurul drum de la nord la sud. Evenimentele aveau să demonstreze cât de necesară era reforma administrativă a acestei provincii muntoase. Pontul a fost împărţit în trei theme: cea mai importantă era thema Chaldeii, cu capitala la Trapezunt. Această themă cuprindea trei regiuni: Trapezunt, Ghimóra şi Matsoúka, care vor corespunde celor trei provincii pe care le vor păstra şi otomanii, Trapezunt, Gemourá, Matsoúka.

Sfântul Theodor Gavrás
Această epocă a constituit perioada de maximă înflorire a oraşului, care ajunge să se distingă de toate celelalte oraşe din împrejurimi. Din epoca aceasta a rămas minunata bazilică a Sfintei Ana, singura biserică bizantină care funcţionat din vremea respectivă şi până în 1923. A fost zidită în anii 883-884, sub Vasile I Macedon, de către protospătarul Alexie. În oraş îşi aveau reşedinţa comandanţii themei, numiţi duci, care se găsesc adesea în conflict cu capitala, şi în permanent război cu arabii. Unul dintre duci se va distinge prin eroism şi va ajunge până la martiriu: Sfântul Mucenic Theodor Gavrás, slava Bisericii.

Au urmat anul 1071, cu înfrângerea de la Mantzikert, captivitatea împăratului Roman al IV-le Dioghenis, luptele dinastice, cucerirea întregului interior al Asiei Mici, dispariţia a mii de creştini, islamizarea şi distrugerea oraşelor şi a zonelor rurale. În aceeaşi perioadă, Selgiucizii au cucerit oraşul Theodosiópolis şi, în doar trei ani, au trecut dincolo de Alpii Pontici, ajungând la Trapezunt. Idealul islamic al cuceririi oraşului ar fi fost gata să fie înfăptuit, dacă ducele Chaldeii, Theodor Gavrás, nu ar fi organizat apărarea lui. Fără a beneficia de vreun ajutor, doar înarmându-i pe locuitori, a reuşit să-i ţină dincolo de platoul anatolian pe năvălitori, vreme de 22 de ani.

Această victorie, precum şi neputinţa Constantinopolului de a proteja regiunea, l-au făcut pe Gavrás să-şi declare autonomia faţă de administraţia centrală. În 1098, însă, în urma unei ambuscade, Selgiucizii au reuşit să-l facă prizonier. L-au dus la Theodosiópolis şi l-au supus la chinuri groaznice. Aceasta era răzbunarea lor pentru izbânzile lui continue şi pentru afrontul adus atotputerniciei lor. Atunci începuseră să pună la cale şi tactica lor ce avea să devină obişnuinţă în relaţia musulmanilor cu creştinii: islamizarea. Au încercat-o şi asupra lui Gavrás, iar atunci când acest a refuzat şi a rămas statornic în refuzul său, Selgiucizii au purces la ultima soluţie: decapitarea. Sfântul Theodor Gavrás a fost cel dintâi nou mucenic, rămânând în conştiinţa romeilor ca ocrotitor, în vreme de război, al oraşului lor.

Imperiul de Trapezunt
Următorul moment important în cursul neîntrerupt al istoriei a avut loc la începutul secolului al XIII-lea, când a luat fiinţă Imperiul de la Trapezunt. Necesitatea continuă de a purta războaie, de a se apăra şi de a nu se baza pe ajutorul administraţiei centrale a statului, Constantinopolul, le-a acordat o autonomie de factoşi a pregătit instituirea propriei forme de stat. La începutul secolului al XIII-lea, în vârtejul războiului civil care chinuia Imperiul, rudele tragicului împărat Andronic I, cel din urmă Comnen, Alexie şi David, cu ajutorul armatelor georgiene ale mătuşii lor, Tamara, au luat puterea în Pont. Această mişcare a fost rezultatul tendinţelor centrifuge care s-au dezvoltat în Constantinopolul dinastiei Anghelos, adică într-o perioadă de decadenţă, urmărind menţinerea în funcţiune a drepturilor lor legale asupra tronului capitalei. În 1204, după cucerirea capitalei de către participanţii la Cruciada a IV-a, ei şi-au format propriul Imperiu, cu capitala la Trapezunt. Alexie I (1204-1222) a devenit împărat şi, pentru a se diferenţia de alţi Comneni din Constantinopol, şi-a luat denumirea de Mare Comnen. David, la rândul lui, a ocupat teritoriul Pelagoniei, până la Herákleia, anexându-l Trapezuntului. Calea spre accederea la administrarea capitalei era deschisă.

Cale deschisă spre Oraş s-au preocupat să aibă şi celelalte state greceşti care au luat naştere după căderea Bizanţului: Despotatul de Epir şi Imperiul de la Niceea. Acesta din urmă se considera continuatorul statului bizantin, pretinzându-le celorlalţi să nu uite acest lucru. În 1214,  Theodor Láskaris l-a învins pe David şi a ajuns cu armata până la Sinope. Ar fi cucerit şi Trapezuntul, reuşind unirea celor două state greceşti, dacă Alexie nu ar fi cerut ajutorul Selgiucizilor, care au înconjurat Sinope, intervenind între cele două tabere. Astfel, turcii au salvat mica împărăţie, arbitrând încă o dată conflictele dintre greci.

Imperiul de Trapezunt şi-a pierdut idealurile constantinopolitane, rămânând, însă, un stat grec cu o vie tradiţie imperială. Şi din această cauză, Împăratul Trapezuntului s-a numit, până în 1261, „basileu credincios şi împărat al romeilor”, imitându-şi omologul de la Constantinopol. După 1261, când Manuil Paleologul de la Niceea a obţinut puterea în vechea capitală a Imperiului Bizantin, împăratul Trapezuntului şi-a luat titulatura de „basileu credincios şi împărat a tot Răsăritul, Iviría (Georgia) şi Perateía (Cherson), Mare Comnen”. Prin acest titlu, nu rupea unitatea neamului, ci susţinea Trapezuntul ca un continuator al tradiţiei imperiale în Răsărit, aşa cum făcea Constantinopolul în Apus. Din acest motiv, emblema Imperiului de Trapezunt era vulturul cu un singur cap, simbol al dominaţiei în Răsărit, în opoziţie cu vulturul bicefal constantinopolitan, care închipuia universalismul Imperiului Bizantin restaurat.

Imperiul de Trapezunt a avut întotdeauna conştiinţa provenienţei sale constantinopolitane, iar acest lucru se vede din organizarea de stat şi de la palat, care urmau cu acrivie tradiţia şi practica bizantină. Instituţiile care au fost create erau copiile identice ale instituţiilor care existau, în acel moment istoric, în Imperiu, îndeosebi în ceea ce priveşte administrarea statului. Pentru Trapezunt, în afara episoadelor războinice care au avut loc în relaţia cu Constantinopolul, acesta din urmă reprezenta inima neamului, a cărui pierdere elenismul pontic o va jeli cu amar, aşa cum se vede din cântecele de jale, din legende şi din tradiţiile care au apărut în Pont după căderea Constantinopolului.

Imperiul Marilor Comneni a rămas un stat grec, la extremele elenismului. În acelaşi timp, el era centrul elenismului pontiac, fără să înceteze să aibă un interes profund pentru elenismul ecumenic şi pentru ortodoxia ecumenică. Acest lucru este vădit de preocuparea împăraţilor de a-şi manifesta acest interes şi în afara Trapezuntului, aşa cum a făcut, în 1341, împărăteasa Anna Comnena, supranumită Anahoutloú, fiică a lui Alexie al II-lea, care a renovat Mânăstirea Dionisiu din Sfântul Munte, la rugămintea Cuviosului Dionisie şi a fratelui său, Theodosie, mitropolitul Trapezuntului.

Centru comercial şi economic
Promptitudinea cu care împăraţii acordau fonduri pentru astfel de lucrări cheltuitoare, chiar şi prin testament, îndeosebi Alexie al III-lea, dovedeşte vigoarea economică a statului, care era un centru al comerţului de tranzit în Răsărit. Într-adevăr, poziţia geografică a Trapezuntului, învecinarea lui cu diverse popoare şi organizarea lui economică au dat un mare impuls economic statului şi, mai ales, oraşului Trapezunt. Aici se adunau comercianţi din Mesopotamia, Persia, India, iar portul Trapezuntului şi portul Dafnoúndei ofereau legături rapide cu Mediterana şi cu Apusul. La mijlocul secolului al XIII-lea, Marsilia avea un acord comercial cu Trapezuntul, urmând apoi ca şi Genova şi Veneţia să-şi deschidă propriile agenţii comerciale în oraş, având depozite de dimensiuni uriaşe. Mulţimea de comercianţi greci, veneţieni, genovezi, circasieni, lazi, perşi, turci, georgieni etc. l-au făcut un oraş cosmopolit, consecinţa fiind transformarea Trapezuntului într-un oraş multietnic, cu o economie extrem de înfloritoare. Cardinalul Vissarion îl numea, caracteristic, „atelierul comun şi magazinul întregii lumi”.

Prezenţa comercianţilor europeni, mai ales a celor genovezi, nu era lipsită de probleme. Episoade fierbinţi şi conflicte armate aveau să aibă loc tocmai din acest motiv, de-a lungul vremii, aşa cum s-a întâmplat  în 1418 şi în 1425, sub Alexie al IV-lea, atunci când locuitorii Trapezuntului au dat o lecţie impertinenţei genovezilor: le-au ocupat depozitele şi i-au pedepsit exemplar. De atunci, europenii nu au mai avut curajul să afişeze cunoscuta superioritate francă, iar impozitele stabilite în ceea ce-i privea au făcut să crească veniturile orăşenilor. Intensa activitate comercială şi economică a devenit un punct de atracţie şi pentru constantinopolitanii care se confruntau cu mari probleme economice.

În 1341, Trapezuntul a fost lovit de ciumă. Victimele au fost numeroase şi, într-un oraş cu o activitate economică atât de intensă, urmarea firească ar fi fost regresul economic cu consecinţe neprevăzute.

Totuşi, acest lucru nu s-a întâmplat, pentru că locul celor care şi-au pierdut viaţa a fost luat de emigranţi din Constantinopol şi din alte regiuni care, în majoritatea cazurilor, erau comercianţi sau membri ai marilor familii cu potenţial economic. Prezenţa lor a ajutat dezvoltarea pe mai departe a comerţului, dar a cauzat anumite animozităţi politice care au evoluat în conflicte interne între aristocraţia autohtonă şi constantinopolitanii care revendicau hegemonia asupra micului imperiu pontic. Multe dintre aceste conflicte au pus în pericol însăşi existenţa lui, oraşul fiind salvat în ultimul moment. Uneltirile externe, care nu erau puţine, făceau totdeauna ca poporul să coalizeze în jurul conştiinţei de sine greceşti.

Puterea sa economică i-a oferit Trapezuntului capacitatea de a menţine o forţă armată puternică, de mare necesitate pentru asigurarea integrităţii imperiului. Fiind o insulă într-o mare islamică, era nevoit să întreprindă acţiuni de durată împotriva turcilor, mongolilor, turcomanilor etc. Nenumărate au fost atacurile pe care le-a suportat, mai ales din partea emirilor turci din Ámida şi Kastamónia, al căror ideal etnic viza cucerirea Trapezuntului. Astfel, în cadrul acestei situaţii internaţionale, politica împăraţilor, dintre care mulţi au fost oameni capabili, urmărea două aspecte: dezvoltarea economică şi integritatea teritorială. Aceste două aspecte au constituit cauze de război atunci când interesele economice sau statale erau ameninţate de duşmanii micului imperiu.

În 1224, în vremea împăratului Andronic I, oraşul a trecut prin cel mai mare pericol care l-a ameninţat vreodată. Selgiucizii din Iconium, conduşi de fiul sultanului de acolo, Menelík, au asediat oraşul. Niciodată locuitorii lui nu au întâlnit o privelişte mai teribilă. Zvonurile începuseră să circule, provocând mare panică. Mulţi au fugit pentru a se salva, printre ei numărându-se şi nobili. Împăratul Andronic a rămas singur, împreună cu locuitorii, pe care i-a înarmat, cerându-le să ajute armata. El însuşi a elaborat un plan ingenios de apărare, atacul turcesc suferind pierderi foarte grele. Ca şi cum aceasta nu ar fi fost de ajuns, Andronic a pus la cale contraofensiva, i-a distrus pe invadatori şi l-a luat prizonier pe Menelík. Istoricul şi lingvistul Ánthimos Papadópoulos consideră că această bătălie este una din cele mai mari realizări ale elenismului bizantin. Nobilii s-au întors în oraş după ce lucrurile s-au liniştit, sperând să reintre în rânduiala de dinainte: Împăratul a adunat întreaga populaţie, în faţa căreia i-a umilit şi i-a obligat să plece din Trapezunt.

Nu mult după aceea, turcii din Sinópe au sechestrat o corabie imperială care eşuase pe o plajă; drept represalii, Împăratul a înconjurat oraşul şi i-a învins pe turci. Considerând, însă, că nu poate păstra oraşul fără a crea mari probleme imperiului său, a acceptat înapoierea corabiei şi s-a regrupat la Trapezunt. Însufleţirea grecilor atingea cote maxime.

Însă turcii nu au uitat acest episod, încercând, după un secol, să răzbune. 1324 a fost un nou an plin de pericole; de data aceasta, ameninţarea a venit de pe mare. Turcii din Sinópe, care deveniseră piraţi de temut în Marea Neagră, au debarcat în afara oraşului, distrugând suburbiile. Ar fi intrat, probabil, în oraş, dacă Împăratul Aléxios al II-lea nu ar fi reuşit să îi oprească. Cu această ocazie au fost puse în evidenţă punctele slabe ale fortificaţiilor. Aléxios, care avea mari aptitudini organizatorice, a fortificat plaja, organizând şi un port militar pe promontoriul Kordýli, la 27 de kilometri de Trapezunt, pentru a acorda o mai mare libertate de mişcare flotei. Mai târziu, nepotul său, Aléxios al III-lea, a ctitorit acolo, înăuntrul zidurilor, mânăstirea Sfântului Fokás, pentru a întări apărarea, monahii fiind şi grăniceri.

Războaiele cu turcii au continuat, luând o turnură din ce în ce mai sălbatică. Iniţiativa avea să fie preluată de otomani, care intenţionau să unifice Pontul cu restul Asiei Mici, Trapezuntul constituind marele obstacol. Cucerirea micului imperiu a continuat să facă parte din idealul islamic, dar tentativele rămâneau nefructuoase, grecii reuşind să iasă mereu învingători.

Căderea Trapezuntului
Lucrurile au început să se înrăutăţească după 1451, atunci când sultanul otoman Murat al II-lea a murit, moştenitor fiind Mehmet al II-lea, rămas în istorie cu supranumele de Cuceritorul. Aptitudinile noului sultan erau binecunoscute, catastrofa se întrevedea a fi iminentă, iar istoria părea să ia o altă turnură.

Pentru puţină vreme, însă, situaţia şi-a continuat cursul cunoscut. Mehmet avea de furcă cu Capitala şi nu avea timp pentru ceilalţi greci. În această conjunctură, prevăzătorul Împărat al Trapezuntului, Ioan al IV-lea, cel numit Kaloian, s-a pregătit pentru tot ce putea fi mai rău, atât în domeniul militar, cât şi în cel diplomatic. Iar atunci când Capitala a fost cucerită şi Trapezuntul s-a umplut de refugiaţi, a simţit în ceafă respiraţia lui Mehmet. A stabilit contacte cu conducătorii micilor stătuleţe musulmane dimprejur şi cu veneţienii, îngrijorându-l pe Mehmet, care întrezărea sămânţa unei tentative de reînviere a Bizanţului, ştiind că Ioan se trage din marea familie bizantină a Comnenilor şi că este firesc să lupte pentru renaşterea neamului său. Astfel, făcându-şi cunoscute intenţiile cu surle şi trâmbiţe, şi fiind preocupat de Balcani, a dat ordin paşei de Amaseía, Hitír, să atace Trapezuntul. Pentru a salva oraşul, Ioan a acceptat condiţiile de pace impuse de Hitír, care se temea să intre în oraş din pricina ciumei care bântuia din nou, dar Trapezuntul a devinit un oraş supus sultanului: începutul sfârşitului.

În 1458, Împăratul Ioan al IV-lea, după 12 ani de domnie martirică, moare, lăsându-l moştenitor pe fratele său David, care avea să fie ultimul Împărat grec din Răsărit. El a continuat politica lui Ioan, stabilind contacte cu Papa Pius al II-lea, prin interpusul său, cardinalul Vissarion, cu veneţienii, cu ungurii etc. Agonia morţii nu este un bun sfătuitor: Mehmet Cuceritorul îi află toate mişcările, se înfurie şi hotărăşte să termine odată pentru totdeauna cu Trapezuntul. În 1460 îşi începe campania, şi în iulie 1461, începe asediul, care durează o lună. Împăratul David avea la dispoziţie 20000 de soldaţi şi 30 de corăbii, dar nu a îndrăznit să opună rezistenţă, ascultând de sfaturile consilierului său, Gheórghios Amiroútzis, care îl sfătuia să predea oraşul. A supravegheat, poate, redactarea condiţiilor de capitulare, care-l obligau pe sultan să respecte dreptul la viaţă al celor cuceriţi. S-a înşelat, însă: Mehmet a intrat în oraş învingător şi triumfător pe 15 august, după ce în prealabil semnase un acord cu David spre a-i cruţa acestuia viaţa, precum şi locuitorilor. Nu şi-a ţinut nici o făgăduinţă: oraşul a fost înecat în sânge. David, împreună cu familia şi cu nobilii, a fost dus la Constantinopol, stabilindu-se mai apoi la Serres, iar în 1463, în Adrianopolis, refuzând să-şi schimbe credinţa. În Trapezunt, viaţa şi vechile valori îşi pierduseră orice valoare: monumentele au fost distruse, bisericile au fost transformate în geamii, tinerii au fost înrolaţi ca ieniceri.

Căderea acestui ultim teritoriu grecesc a făcut ca Răsăritul să se identifice cu Imperiul otoman, Marea Neagră devenind o mare islamică, amândouă regiunile urmând să trăiască la periferia istoriei. Elenismul, odată trecut de şocul marii căderi, va trece printr-o perioadă de slavă prin răstignire şi înviere, trăind cu speranţa eliberării şi cu exemplul dat de Împăratul David, Marele Comnen. În ascuns şi nemărturisit, va preda din generaţie în generaţie ortodoxia şi tezaurul de nepreţuit al limbii, prin imnologia Bisericii, isprăvile ostăşeşti şi cântecele populare.

A consemnat: Ghiórghi Th. Príntzipas, scriitor

Sursa: Revista Pemptousia, nr. 3