Printre cei mai cunoscuți și cinstiți sfinți ai Balcanilor se numără trei ale căror nume sunt identice, Dimitrie. Deşi au trăit în perioade diferite, evlavia faţă de ei în lumea ortodoxă a sporit mereu. Dincolo de datinile și tradițiile ­populare dezvoltate de-a lungul secolelor în spațiul balcanic la nivel local sau etnic, cultul și cinstirea Sfântului Dimitrie, mai ­întâi ale mucenicului, iar mai apoi ­ale cuviosului, au căpătat o amploare deosebită, ­rămânând până astăzi ­însemnate puncte de ­reper calendaristice pe ­întreaga întindere a ­Balcanilor (Grecia, Serbia, Bulgaria, România), astfel încât istoria vieții și cultului lor exprimă istoria tuturor națiunilor din arealul ­menţionat mai sus.

În privința cuvântului Δημήτριος, etimologia sa, deși nu este pe deplin lămurită, se află în relație directă cu zeitatea agrară Demetra – Δημήτηρ (în varianta latină Ceres), însemnând „cel care aparține Demetrei”. Etimologic, Demetra provine, la rândul ei, de la termenii μήτηρ (mamă) și δη/δα/δω – asupra înțelesului exact al acestei particule speci-aliștii nu au căzut încă de acord, opinia dominantă susținând că înseamnă „pământ”.

Sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de Mir face parte din pleiada sfinților odrăsliți de aleasa comunitate creștină thessaloniciană, a cărei creștinare a fost marcată de prezența Sfântului Apostol Pavel (în jurul anilor 48-52 d.Hr., cf. F.A. 17, 1-3), după cum o atestă mai ales cele două Epistole către thesssaloniceni care, prin prezența lor în canonul nou-testamentar, i-au adus cetății un nume ce nu se va șterge niciodată din memoria Bisericii. Având în vedere atmosfera intensă a vieții religioase dintr-o asemenea cetate, se naște o întrebare firească: Cărui fapt i se datorează amploa­rea cultului marelui mucenic care s-a bucurat și se bucură de o cinstire continuă până în zilele noastre, dat fiind că sfântul s-a impus peste veacuri ca ocrotitorul și patronul prin excelență al cetății Tesalonic, adumbrind pomenirea și prezența nu doar ale celorlalți 12 sfinți martiri locali (mulți dintre ei martirizați în aceeași perioadă, ca Domninus, prăznuit la 1 octombrie, Florentius, prăznuit la 13 octombrie, Nestor și Lupus, ambii prăznuiți la 27 octombrie, Theodoulos, ­Matrona, Agapi, Irina, Hionía ș.a.), amintiți deja de Sinaxarul constantinopolitan, ci și ale tuturor celorlalți sfinți locali cunoscuți și prăznuiți aici (peste 100), printre care se numără apostoli, episcopi, teologi (Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Simeon al Tesalonicului), sfinți stiliți (Eftimie cel Nou), dendriți (David), izvorâtori de mir (Sfânta Teodora, ale cărei moaște sunt menționate ca izvorând mir înaintea celor ale Sfântului ­Dimitrie) și mulți alții?

Dezvoltat ca un fenomen local, cultul Sfântului Dimitrie a căpătat o amploare deosebită odată cu vindecările miraculoase ale ­aristocraţiei din Tesalonic, dar mai ales mulțumită convingerii sporite a obștii creștinești că sfântul este o prezență vie care intervine de fiecare dată în momente de restriște pentru a salva viața întregii cetăți, aflată de nenumărate ori în fața unor primejdii și situații fără speranță (începând din sec. VI-VII, aceste minuni și inter­venții au fost consemnate în scris, până astăzi păstrându-se trei colecții ale acestora). Astfel, avându-se în vedere doar istoria recentă a orașului, ar fi fost cu totul nefiresc dacă, de pildă, eliberarea Tesalonicului de sub jugul otoman, petrecută chiar de ziua prăznuirii sale, în 26 octombrie 1912, când, odată cu intrarea armatei grecești în oraș în urma confruntării cu turcii din 19-20 octombrie la Giannitsá, s-au semnat protocoalele oficiale, n-ar fi fost așezată sub semnul inter­venției sale…

Cu alte cuvinte, atât bazilica sa (ale cărei începuturi se regăsesc în partea a doua a secolului al V-lea d.Hr.), devenită un loc de pelerinaj foarte cunoscut, cât și literatura bisericească, care cuprinde cele două martirologii (tot din secolul al V-lea d.Hr.), sinaxarul, colecțiile de minuni din ­perioada bizantină și un număr important de encomioane (39 la număr), alături de bogata pro­ducție imnografică medio-bizantină închinată lui (cel puțin 17 canoane) au favorizat o extensie rapidă și de durată pe toată ­întinderea Balcanilor.

Un militar care preferă moartea în locul închinării la zeii păgâni

Născut în jurul anilor 280, ­într-o familie nobilă, Dimitrie urmează o carieră militară, ajungând în scurt timp hiliarh (comandant al unei unități militare de 1.000 de soldați), iar apoi ἀνθύπατος, proconsul (vir spectabilis), deci membru al Senatului și purtător al mantiei consulare. În același timp, îmbrățișând credința lui Hristos, și-a pus în slujba acesteia toate virtuțile, dar și faima de care se bucura, propovăduind cuvântul Evangheliei și catehizând pe cei însetați de cuvântul vieții, după cum aflăm din Martirologiile sale (este, de altfel, foarte cunoscută una dintre cele mai vechi reprezentări iconografice, în mozaic, ale sfântului, în care ne este înfățișat înconjurat de copii).

Pus să aleagă la o vârstă fragedă între credința în Hristos și tăgăduirea Lui, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie alege moartea martirică. Conform celor două Martirologii alcătuite în limba greacă și celui păstrat în traducerea în limba latină a lui Anastasie ­Bibliotecarul, Sfântul Dimitrie a fost martirizat imediat după campaniile militare ale lui Maximianus Herculius în Balcani, încununate de succes, când, între 303 și 304, după cum ne spune Lactan­țiu, „i-a cucerit pe goți și sarmați”. Se cunoaște că în perioada respectivă orașul devenit co-capitală a Imperiului Roman, condus de insti­tuția tetrarhiei, se bucură de înflorire, construcția și extensia termelor – locul, de altfel, unde sfântul a fost martirizat – sunt, după cum ne arată descoperirile arheologice, lucrări ale acelei ­perioade.

Cine stătea în locul unde a fost ucis Martirul Dimitrie era tămăduit

După cum aflăm din textul Martirologiilor, trupul Sfântului Dimitrie a fost îngropat în grabă chiar în locul subteran al martiriului său, unde inițial, probabil imediat după Edictul de la Mediolanum (313), s-a înălțat ο construcție de dimensiuni reduse, un paraclis foarte mic – unul dintre acele lăcașuri care se ridicau pe mormintele martirilor și se numeau Martirion – textul Martirologiului extins (Passio altera) menționând nu un „lăcaș (οἶκος)”, ci o „locuință, casă foarte simplă (οἰκία)”.

Sfântul Dimitrie va reveni cu multă putere în viața cetății pentru care s-a jertfit, aducând-o la Hristos, un secol mai târziu, când avea să-l vindece în chip minunat pe proconsulul Leontie (în jurul anilor 411-413), care tocmai se reîntorsese din Dacia grav bolnav și făcuse un popas cu lectica în care fusese transportat chiar ­deasupra locului unde se aflau ­îngropate moaștele sfântului. ­

Cu Leontie începe, așadar, stabilirea și definitivarea cultului Sfântului Dimitrie în Tesalonic. El va reuși să acorde amploarea necesară cultului sfântului martir, ­ridicând prima bazilică cu trei ­Altare, care mai târziu va fi extinsă, adăugându-i-se, odată cu sporirea dimensiunilor, alte două Altare, caracterizată de sursele scrise drept „εὐκτήριος οἶκος (casă, lăcaș de rugăciune)”. Această bazilică cu trei Altare a ars în anul 620. Din secolul al XV-lea până la începutul secolului XX, bazilica a funcționat ca moschee. În 1917, un incendiu a spulberat orașul și cea mai mare parte a structurii a fost distrusă. Bazilica actuală ­(inaugurată la 26 octombrie 1949) copiază forma originală din secolul al VII-lea și păstrează o parte din mozaicurile originale, fiind inclusă în lista patrimoniului universal UNESCO.

Din cele ce cunoaștem până acum, se pare că puterea vindecătoare a Sfântului Dimitrie nu a fost niciodată legată exclusiv de moaștele propriu-zise, ci, în general, de locul martiriului său, care acoperă aria centrală a cetății Tesalonic – undeva între stadion (arenă) și baia publică, în apropierea porticului arămarilor (de care amintește și astăzi biserica cu același nume din piața centrală a orașului, „Παναγία Χαλκέων”, târnosită la 1028 și închinată Maicii Domnului) – și, în special, de bazilica închinată pe locul martirului, indicat în chip miraculos de mucenicul însuși prin vindecarea minunată să­vârșită acolo asupra lui Leontie.

Diaconul Dimitrie din Sirmium, un alt martir pentru Hristos

În pofida datelor istorico-arheologice și tradiției bisericești, originea etnică a Sfântului Dimitrie și a cultului său a fost pusă la îndoială în ultimul secol de contestatari înverșunați, care au emis ipoteza mutării sfintelor moaște și, implicit, a cultului Sfântului Dimitrie de la Sirmium la Tesalonic.

Primul dintre ei este H. Delehaye, care în scrierea Les origines du culte des martyrs (Bruxelles, 1912, pp. 263-264) pune la îndoială informațiile prezentate de martirologiile grecești, susținând ideea că începuturile cultului Sfântului Dimitrie sunt legate nu de Tesalonic, ci de Sirmium, de unde moaștele au fost mutate mai târziu la Tesalonic, din pricina invaziei hunilor lui Attila de la sfârșitul sec. al V-lea (441) și al VI-lea (582), când cetatea a fost distrusă în totalitate, iar admi­nistrația romană s-a retras la Tesalonic, după cum ne informează una din Novelele lui Iustinian (Novella 11, 1-2, din anul 535): „După ce prefectura de ­Sirmium a fost înființată cu mult îna­inte (…), mai târziu, în vremea lui Attila, când locurile au fost devastate, prefectul pretorian al cetății sirmiene, [eparhul] Apraeemius, a fost exilat la ­Tesalonic”.

Sursele pe care își întemeiază opiniile sunt Breviarul Syriac și Martyrologiul Hieronymianum, descoperite în 1894, care amintesc doar de un Dimitrie, diacon, pe care îl localizează în Sirmium (una dintre cele patru capitale ale ­Imperiului Roman la vremea respectivă): „In Syrmia Demetrii diaconi”, unde era prăznuit la 9 aprilie. De subliniat că Breviarium Syriacum a fost tradus în siriacă în anii 411-412, fiind o copie a unui text grecesc alcătuit în Nicomidia de arieni (!), în jurul anului 370, care mai târziu (530) a fost inclus în Breviarium Syriacum.

Cert este că din punct de vedere arheologic nu există aproape deloc date și probe care să susțină ideea existenței și, cu atât mai puțin, a formării cultului Sfântului Dimitrie în spațiul Sirmiumului de dimensiunile și amploarea celui thessalonician.

Conform datelor istorice și arheologice, dar și pe temeiul tra­diției bisericești (care în Tesalonic s-a păstrat fără întrerupere din sec. al IV-lea până în prezent), trebuie acceptată existența a doi sfinți diferiți, cu numele Dimitrie, martirizați în perioade foarte apropiate, care se disting neîndoielnic unul de altul prin viețile lor: cel din Sirmium a fost diacon, cel din Tesalonic, după ce a urmat o carieră militară și apoi politică, s-a dedicat propovăduirii credinței creștine în cetatea sa, fapt care a dus la arestarea și martirizarea lui.

Istoriografii occidentali sunt în eroare

Studii recente, precum cele ale lui Hajnalka Tamas („Passio ­Pollionis [BHL 6869]: Introduction, Critical Text and Notes”, în Sacris Erudiri 51 [2013], pp. 9-35), care tratează martiriul mucenicului Pollio, argumentează prin date noi existența a doi Dimitrie dife­riți, cel din urmă fiind arestat de Probus, sub Dioclețian, infirmând ipoteza lui Delehaye, care ar trebui abandonată în primul rând din lipsă de argumente.

La accentuarea confuziei a contribuit dezvoltarea, aparent târzie, a cultului Sfântului Dimitrie la Tesalonic, în paralel cu rezo­nanța dobândită de cultul său atât la Constantinopol, cât mai ales în lumea slavă, depășind granițele Balcanilor și ajungând, din pricina emigrării forțate a populațiilor locale din Dacia supra- și sub-dunăreană spre sud-vestul Europei, până în Italia (Ravenna) și ­Spania, când, în urma repetatelor distrugeri ale Sirmiumului în decursul istoriei, tradițiile locale au preluat cultul ambilor sfinți, pe care i-au confundat. Alături de ipoteza lui Delehaye să amintim aici, cu titlu inedit, și pe cea formulată de David Woods, care susține că Sfântul Dimitrie (Demetrius) a fost confundat cu Sfântul hispanic Emeterius (cf. „Thessalonica’s Patron: Saint Demetrius or Emeterius?”, în Harvard Theological Review, 93/3 [2000], pp. 221-234).

Un rol decisiv la extinderea cultului Sfântului Dimitrie în afara Tesalonicului și, cu precădere, în lumea slavă a jucat înființarea orașului Iustiniana Prima, în locul de naștere al împăratului Iustinian (astăzi localitatea Caričin Grad din apropierea actualului Lebane), care se pare că a fost ­populat cu locuitori ai Tesalonicului, care ar fi purtat, contrar ipotezei lui Delehaye, cultul Sfântului Dimitrie din Tesalonic în ­zona Sirmiumului.

La acestea se adaugă activitatea misionară, odată cu secolul al IX-lea, în lumea slavă a Sfinților Chiril și Metodie, originari și ei din Salonic, cu o evlavie aparte față de marele mucenic. De pildă, una dintre primele creații creștine în limba paleo-slavă se leagă de persoana Sfântului Dimitrie, ­fiind, de fapt, o rânduială a slujbei sale (din care s-au păstrat doar câteva tropare ale odei a IX-a și câteva idiomele), alcătuită probabil de Sfântul Metodie.

Ultimul care amintește de existența probabilă a moaștelor în Tesalonic este cronicarul Ioannis Anagnostis, la 1430, care însă nu precizează dacă în sfânta raclă păstrătoare a sfintelor moaște izvorâtoare de mir, pe care turcii au jefuit-o la 1430, când au pus stăpânire pe oraș, se afla întregul trup sau doar o parte; totuși, ne oferă o foarte importantă mărturie, anume că din sfintele moaște curgea îmbelșugat sfânt mir.

Cu două secole mai devreme, un pelerin rus, Dobrynia Iadreikovici, ajuns mai târziu Arhiepiscop al Novgorodului, sub numele de Antonie, a vizitat Constantinopolul și, într-o relatare detaliată a bisericilor și a moaștelor capitalei, amintește de prezența moaștelor Sfântului Dimitrie.

Nu se cunosc alte mențiuni în legătură cu moaștele sfântului în Constantinopol, dar nu este exclus ca acestea să se fi pierdut în timpul celei de-a patra cruciade (1204). Astfel s-ar putea explica descoperirea în 1978 a unei părți a moaștelor Sfântului Dimitrie în abația San Lorenzo din Campo, lângă Sassoferrato. Câteva acte din 1599 și 1779 indică faptul că moaștele „ilustrului martir tesalonicean” au fost găsite la 20 iunie 1520 sub Altarul principal („Altare maggiore”). Din registrul parohial aflăm că o ­parte a moaș­telor a fost dusă la San Lorenzo din Campo de către un călugăr din „Tesalia”, așa cum au fost numite Tesalonicul și împrejurimile odată cu secolul al IX-lea. Documentele nu specifică data aducerii moaștelor. O inscrip­ție ce însoțește moaștele a fost datată de părintele Antonio Ferrua și profesorul Campana în 1970, în calitate de experți ai Vaticanului, ca nefiind mai veche de seco­lele XII-XIII. În 1978 au fost readuse la Tesalonic capul sfântului și o parte însemnată a osemintelor sale, o altă parte rămânând la abația italiană San Lorenzo.

Martirul intervine în viaţa cetăţii Salonic când primejdiile o ameninţă

Cultul său neîntrerupt, manifestat sub toate aceste forme, capătă o aură unică, irepetabilă. Sfântul Dimitrie se distinge, dincolo de cazurile individuale ale intervențiilor sale neîncetate, prin dragostea față de oraș și conce­tățenii săi. Mai ales textul Minunilor sale scris de Ioan, Arhiepiscopul Tesalonicului, la începutul sec. al VII-lea (Editura Sophia/Metafraze, București, 2020), dovedește că în momentele de răscruce, de care depindea soarta întregii cetăți, pre­zența mucenicului e vie, reală, istorică, persoana Sfântului ­Dimitrie distingându-se nu doar ca un simplu făcător de minuni în aria vieții individuale, particulare a creștinilor, ci, în primul rând, ca paznic dedicat, ocrotitor și izbăvitor al cetății, dar și al patriei. Tămăduiește rănile ce­tății, îi asigură unitatea și coe­rența socială, îndreptând-o spre Hristos de la Care, prin mijlocirea sa, vine izbăvirea ob­­ș­tească, generală.

Din această perspectivă, nu ­se distinge precum ceilalți sfinți militari numai în ipostaza eroică a săvârșirii actului individual al mărturisirii lui Hristos în fața autorităților militare păgâne cu prețul vieții, ci și ca un trezitor de conștiințe, care mediază întotdeauna binele general. Astfel se explică adoptarea sa nu doar de tesaloniceni (în fața amenințării popoarelor migratoare, dar și a intervenției abuzive a autorității imperiale), ci și de autoritatea imperială bizantină, dar și de vlaho-bulgari în lupta lor antibizantină condusă de frații Petru, Asan și Ioniță la sfârșitul sec. al XII-lea, sau chiar de cruciați.

 Simbol al ocrotirii ecumenice, universale – cum îl caracterizează troparul scris probabil în sec. al VII-lea – Mare apărător te-a aflat întru primejdii lumea -, Sfântul Mare Mucenic și Izvorâtor de Mir Dimitrie a dominat de-a lungul secolelor viața Tesalonicului, ­asigurând supraviețuirea, în cele mai de restriște momente ale istoriei creștine, acestei cetăți, care a devenit unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj ale Imperiului Bizantin și, totodată, nucleul ce a potențat răspândirea cultului Sfântului Mare Mucenic Dimitrie pe întreaga arie a Balcanilor, în anumite momente punându-și, deopotrivă, amprenta asupra sorții întregului Imperiu Bizantin și rămânând până astăzi un punct de reper pentru con­ș­tiința bisericească vie.

Model de viaţă întru Hristos

Cuviosul Dimitrie cel Nou a trăit în secolul al XIII-lea, la aproape 1.000 de ani distanţă de ceilalţi Sfinţi Dimitrie. S-a născut în Basarabi, un sat aflat pe malul drept al Dunării, şi a dus o viaţă simplă, păscând vitele satului până la o vreme, când a intrat în monahism nevoindu-se ca ascet. Credinţa acestui necunoscut monah pe care nimeni nu l-a remarcat în viaţă ca fiind un făcător de minuni a făcut să rodească daruri nebănuite care s-au arătat odată cu descoperirea trupului său neputrezit, descoperit în apa râului Lom, unde a stat câteva secole. Moaştele sale, pe care le adăposteşte Catedrala Patriarhală din Bucureşti, se cinstesc de creştini şi în fiecare toamnă, de praznicul lui, Cuviosul Dimitrie îşi primeşte închinătorii veniţi în pelerinaj la el, aducându-le alinare şi sănătate.

Vindecările demonizaţilor, tămăduirile oamenilor bolnavi, toate vorbesc despre puterea rugăciunii şi a iubirii faţă de Dumnezeu a Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou.

Sfinţii sunt aproape de noi atunci când îi chemăm. Îi oprim să lucreze în vieţile noastre, păcătuind. Ceea ce trăim astăzi, pandemia şi toate necazurile legate de acest virus, reprezintă urmarea fărădelegilor, a răutăţii, a minciunii, corupţiei, desfrânării, care sunt pâinea societăţii contemporane. Cu ele ne hrănim, pe ele le promovăm, ele ne atrag suferinţele şi greutăţile de care ne lovim.

Și dacă am lua aminte, de pildă, la trecut, la vremurile Sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, am vedea că tot ceea ce trăim astăzi nu e deloc ceva nou, ci răspunsul pedagogic al iubirii lui Dumnezeu. Iată cum ne relatează Sfântul Ioan al Tesalonicului, în Minunile Sfântului Mare Mucenic Dimitrie (ibid. pp. 59-60), o situație similară:

„Cunoașteți, desigur, dragii mei, urgia, trimisă de Dumnezeu, abătută acum puțină vreme nu numai asupra cetății noastre, ci asupra întregului ținut. E vorba de ciuma aceea nesătulă [petrecută fie în 586, fie în 597], atotstricătoare și peste măsură de grozavă, ce a întrecut în rău toate încercările din partea lui Dumnezeu – spre îndreptarea noastră dintotdeauna -, dar care n-a fost niciodată mai prejos de faptele noastre ce pe drept ațâță mânia Lui (…). Numai că, oricât de grele ne-ar fi fost păcatele, pedeapsa ni s-a părut prea mare, dacă ar fi să luăm seama la starea noastră duhovnicească, a celor ce a trebuit s-o îndurăm (…). Și valurile acestei urgii [a ciumei], care creștea și venea asupra noastră tot mai aprig, erau nu numai nimicitoare de trupuri, ci, din pricina tulburării noastre, și stricătoare de suflete. Căci sufletul celui bolnav, slăbit din pricina patimilor de tot felul și încă nevindecate ale trupului, dar și a împuținării pomenirii lui Dumnezeu, se face și mai delăsător – cât privește credința -, căzând din tulburare lăuntrică în mânie, grăind necuvios împotriva Celui Ce ne ceartă (în vederea îndreptării) și crâcnind, dacă e să mă exprim după cuvântul prorocului, «cu mânie, și nu cu judecată» (Ps. 106, 39)”.

Acolo unde sunt chemați sfinții, vine și izbăvirea. Acolo unde Dumnezeu nu e primit, intră vrăjmaşul Lui şi al omului. Sfinţii sunt ajutoarele noastre în drumul spre mântuire, mijlocitorii noştri la Dumnezeu, dar şi modele de pocăinţă. Am greşit, trebuie să ne schimbăm vieţile. Altfel nu ne putem reveni. Să fie oare prea târziu?

ziarullumina.ro