O întrebare care i se punea în mod constant Părintelui Arsenie era aceea dacă, dată fiind experiența bogată a vieții sale, cu ani grei de închisoare și cu perioade de retragere în pustie, nu cumva s-a făcut vreo minune cu el. Părintele evita cu dibăcie un răspuns direct, apreciind întrebarea a fi mai mult de curiozitate decât de folos. Făcea aceasta, desigur, din marea lui smerenie. Însă, nici nu tăgăduia că acestea au existat, punându-le numai pe seama darului lui Dumnezeu. (S.A.)
Într-un interviu din anul 1993, Părintele îi răspundea așa pictorului Sorin Dumitrescu: „Să știți dumneavoastră că pe orișicine ați întreba care nu a glumit cu rugăciunea lui – fie în închisoare, fie în pustie, fie în chilie, fie pe stradă sau, mă rog, la birou –, totdeauna o să se ferească să spună că a văzut cutare și cutare lucru, deși acestea există. Asta pentru că, dacă ați ști dumneavoastră cât este de dincolo de tine acel «ceva» suprafiresc care apare, încât te cuprinde o bucurie și o nădejde, dincolo de ceea ce suntem noi! Iar cel dintâi lucru care îți vine în minte este să taci și să nu vorbești”.
Altădată, la aceeași întrebare, a răspuns astfel: „Eu am fost întrebat, pentru că am vreo paisprezece ani de închisoare, am trăit și prin păduri, dacă s-a făcut vreo minune cu mine. Am spus că: Da, s-a făcut! Care? Aceea că nu s-a făcut nici una. Dar minunea este că nu s-a făcut nici o minune și eu trăiesc, continui să nădăjduiesc, am reușit în pădure să stau de vorbă cu copacii, să cunosc glasul pădurii, taina tăcerii pădurii. Copacii ăștia majestuoși, cu rădăcinile în pământ, cum ar trebui să fim noi pe picioarele noastre, dar cu vârfurile spre cer… Făceam comparația asta și vedeam în copacul ăsta ceea ce ar trebui să înțelegem toți, că-i cu mare rost pentru o mare înțelepciune a fiecăruia și înțelepciunea una singură e: să slujești idealurilor celor mai înalte”.
„Cu asta l-am biruit”
Una dintre virtuțile care a făcut minuni în viața Părintelui Arsenie, așa cum se poate întâmpla în viața oricui o dobândește, a fost iubirea lui de vrăjmași, al cărei efect minunat era schimbarea bruscă spre bine a celui ce îl prigonea. În 1938 lucra la fabrica de armament Malaxa, de lângă Brașov și, un „haiduc” din partea locului, temut de toți, nici mai mult, nici mai puțin, își pusese în gând să-l omoare pe Anghel (numele de mirean al Părintelui Arsenie), care fusese înștiințat de alții despre acest plan. Se afla undeva, la un circ, când omul acela l-a atacat cu o bâtă. „Doar puțin m-am ferit într-o parte și el a căzut”. Sora celui ce îl atacase era subalterna lui Anghel la fabrică, bucurându-se de ajutor din partea lui. Ea și-a certat fratele aspru, când a aflat că a atentat la viața binefăcătorului ei, lucru care l-a făcut să se căiască de fapta lui. Părintele ne povestește finalul acestei istorii: „După aceea m-am întâlnit cu el pe stradă și l-am întrebat: Ce-ai cu mine, de ce-ai vrut să mă omori? Atunci și-a cerut iertare, cu lacrimi în ochi. Cu asta l-am biruit, m-a luat de braț și se mira lumea că mergeam cu el la braț prin centrul orașului. L-am luat și pe el la fabrică, l-am angajat și am avut grijă de el. Să vezi ce l-am îmblânzit!… A fost voia lui Dumnezeu!”.
Altădată, în timpul unei campanii electorale, a fost înjunghiat, mai mult accidental, de către un jandarm, cu baioneta, în abdomen. Speriat, jandarmul a scăpat baioneta, gest care putea însemna pierderea postului, în cazul în care Anghel îi lua baioneta și era dezarmat. Dar Anghel a acționat cu totul contrar așteptărilor și temerilor lui. Rănit cum era, sângerând, a luat baioneta de jos și i-a întins-o. I-a spus: „Tatăl tău e și tatăl meu, mama ta e și mama mea!”. Iertarea, poziția lui împăciuitoare, poate că l-au surprins pe jandarm, nu știm, dar cu siguranță l-au scăpat pe Anghel de un mare necaz, încât rana s-a vindecat ușor, fără să îl pună în pericol.
Preotul Sfintei Parascheva
De sărbătoarea Sfintei Parascheva, Părintele mergea la Iași și stătea în zilele sărbătorii la capul sfintei, la care avea mare evlavie, miruind pe credincioșii ce treceau și se închinau la racla cu sfintele ei moaște. Odată, la raclă a venit o femeie disperată, cu pruncul ei mort în brațe. Probabil că tocmai murise, iar femeia, în disperarea ei, s-a gândit la Sfânta Parascheva. Părintele a luat copilul în mâini și l-a închinat deasupra sfintelor moaște. În acel moment copilul a început să-și miște mâinile și picioarele. Înviase.
Sfânta l-a ocrotit și în timpul detenției de la Aiud, din perioada 1958-1964. În aceeași celulă cu Părintele a stat la un moment dat un frate al Generalului Moșoiu, general care în timpul războiului eliberase Budapesta și pusese pe clădirea parlamentului o opincă (pentru că ungurii ne numeau „opincari”). Acest frate era căpitan și avea din război o rană mare la picior. A fost vindecat în închisoare, de Sfânta Parascheva, la care avea mare evlavie și la care se rugase în ajunul sărbătorii ei. Drept mulțumire, i-a mărturisit părintelui că după eliberare dorea să zidească o mănăstire de maici cu hramul Cuvioasei, și-i descria părintelui cum ar vrea să fie veșmintele maicilor, total diferite de cele obișnuite. „I-am interzis, pentru că tot ce purtăm are o semnificație. E un costum sacru, nu poți să-l schimbi cum vrei tu!”. Dar el, care era militar, ce știa el? Părintele i l-a dat exemplu pe Ghervasie, un monah trăitor de la Cozia care, deși nu știa carte, păstra rânduiala dreaptă cu sfințenie. Căpitanul nu a fost mulțumit de opinia părintelui și s-au despărțit în această divergență. Au fost mutați prin celule și la momentul eliberării din 1964, când curtea închisorii era plină cu deținuți, Părintele a aflat că era căutat de căpitan cu insistență. Când l-a găsit pe Părintele, căpitanul a căzut la pământ în fața lui, i-a sărutat picioarele și l-a rugat să îl ierte, pentru că îl supărase. Ce îl făcuse însă pe căpitan să se pocăiască așa de repede? Într-o noapte a visat-o pe Sfânta Parascheva, care i-a spus cu mustrare: „De ce l-ai supărat pe preotul meu, de ce n-ai ascultat ce ți-a spus?!” Asta l-a făcut să-l caute insistent pe Părintele, pentru a-și liniști sufletul.
„Credeam că-i ireal”
Dacă mai sus am arătat cum iubirea de vrăjmași a părintelui îi schimba pe aceștia în chip minunat, același lucru se întâmpla și cu cei ce i se încredințau spre îndreptare, spre a-i scoate din adâncurile păcatului și ale necazurilor. Exemplul cel mai uimitor este cel al spovedaniei poetului Daniel Turcea, pe care Părintele o considera cea mai grea spovedanie din toată activitatea lui de duhovnic – care a fost una extrem de bogată, nu numai ca timp (șaizeci de ani de duhovnicie), cât mai ales ca aflux de oameni, care în permanență, în orice condiții, în orice loc se afla, așteptau răbdători la ușa chiliei. Unul dintre aceștia foarte mulți a fost Daniel Turcea, care într-o dimineață a anului 1974 a venit la ușa vestitului duhovnic ce se afla atunci la Cernica. Era hotărât, i-o spusese surorii lui, că, dacă acest duhovnic nu va răspunde tuturor întrebărilor lui, va pleca fără doar și poate. Întrebările lui Daniel Turcea nu erau simple. Era un tânăr sclipitor de inteligent, autor al unui cunoscut volum de versuri și tocmai mintea lui prodigioasă îl purtase, din căutare în căutare, prin hățișuri cu de toate, doar că fără pace, fără Dumnezeu, fără liniște sufletească.
Redăm în continuare mărturia tânărului poet: „Când am deschis ușa, am rămas trăsnit de atâta lumină ce-i izvora din ochi Părintelui. Credeam că-i ireal! Blândețea și bunătatea întruchipată! Pentru că eram pornit să aflu, am prins curaj. Indiferent ce-i spuneam, îmi răspundea prompt și anticipa întrebări și termeni la care nici nu mă gândeam. Nu se tulbura de nici o întrebare a mea. Nu cred să mai existe un om cu o asemenea cultură! După ce mi-a demolat, cărămidă cu cărămidă, tot edificiul trufiei cunoștințelor mele și-al mândriei minții, care erau să mă piardă cu totul, m-a spovedit. Cred că se ruga pentru mine, mi-am amintit păcatele din copilărie. Eu, care nu știam cum se face spovedania, încurajat de Părinte, am spus tot ce-am făcut!”.
Iată și cum a povestit Părintele același moment: „Când a intrat pe ușă fratele Daniel, cu ochii lui atât de luminoși și dorind sincer să afle adevărul, l-am îndrăgit pe loc și mi-am zis: «Arsenie, acum să te văd! Băiatul acesta sincer e pus pe întrebări, ce-ai să faci? Vrea să știe, să nu-l pierzi! Dacă-l convingi, l-ai câștigat!» Mi-am zis: Doamne, tu ai zis: «Când veți fi întrebați, nu vă gândiți la ce veți răspunde, că-n acel ceas Duhul Sfânt vă va da vouă cuvânt…». Așa că, mi-am făcut cruce și i-am răspuns. Tată, mare este puterea Sfintei Cruci. Întrebările veneau ca o avalanșă, în termeni complicați și grei, trebuia să fii avizat ca să-i înțelegi, dar și răspunsurile au fost pe măsură. În pușcărie am spovedit savanți de tot felul, dar cea mai grea spovedanie din viața mea a fost cea a fratelui Daniil. Când a-nceput să se spovedească, nu-l mai puteam opri din plâns, ca să-nțeleg ce-mi spune, că se îneca de sughițuri; dar, cu mila bunului Dumnezeu, l-am înțeles perfect. Când l-am dezlegat, n-am văzut om mai fericit!”.
Viața lui Daniel Turcea s-a schimbat total de la momentul spovedaniei. Peste doi ani, a intrat la Facultatea de Teologie, dar apoi a fost diagnosticat cu leucemie. În spital, pe patul de suferință, a fost un înflăcărat propovăduitor al credinței, a scris poezii religioase, a întors eretici la ortodoxie.
„Ce minune mai mare decât că sunt în viață?“
Anii de închisoare, paisprezece la număr, au fost ani de intensă pregătire duhovnicească; ca aurul în topitoare, așa au fost lămuriți cei care au purtat o cruce deosebit de grea în închisorile din perioada comunistă. Așa cum dădea mărturie Părintele, singura modalitate de a înlătura „ghimpele” suferinței de neimaginat era rugăciunea, legătura neîntreruptă cu Dumnezeu. Avea doar douăzeci și cinci de ani, iar rugăciunea sa era de o profunzime și o tărie care deranjau duhurile potrivnice. „Mă retrăgeam în podul clădirii și mă rugam profund… iar diavolul mă tortura cumplit. S-a înfățișat de mai multe ori în fața mea și acolo m-am luptat cu el. Da, m-am tăvălit cu el ore întregi”.
În iarna anului 1963, Părintele Arsenie Papacioc se afla închis ca deținut politic în închisoarea de la Aiud, unde comandant era colonelul Gheorghe Crăciun. A trăit atunci o experiență pe care nu și-o putea explica. „Ce minune mai mare decât că sunt în viață?“, spunea adeseori duhovnicul. Considerat element periculos pentru credința sa nestrămutată în Dumnezeu, Părintele Arsenie era tot timpul propus pentru izolare: ba pentru că nu-și încheiase nasturii la haină (trei zile de izolare), ba pentru că a fost găsit culcat cu un picior în pat (zece zile de izolare), sau chiar dormind rezemat de lateralele patului (zece zile de izolare), sau pentru că făcea propagandă religioasă în celulă (tot zece zile). „Au încercat foarte mult să mă distrugă. Mă băgau la răcitor cu zilele. Mi s-au întâmplat lucruri extraordinare acolo. Era așa o suferință și o durere că nici nu te mai gândeai că o să scapi viu“, mărturisea Părintele.
La 24 decembrie 1963, în ajunul Crăciunului, Părintele Arsenie Papacioc a primit zece zile de izolare cu regim sever. Avea vina că vorbea așa tare despre Dumnezeu, încât se auzea perfect pe coridor și în celulele vecine. Afară era un ger năprasnic, iar după trei zile, Părintele era așa de slăbit încât n-a mai rezistat și s-a așezat pe jos, pe cimentul rece al celulei, ceea ce însemna moarte sigură. „Ajunsesem la un așa moment că așteptam să văd cum îmi iese sufletul din trup. Eram conștient până în ultima clipă. Atunci s-a întâmplat ceva ce nu poate fi spus în cuvinte“, istorisea Părintele. A simțit cum „Cineva“l-a tras de picioare și i-a spus: „Scoală-te, Arsenie, dacă vrei să nu mori! Aici nu se doarme! Vremea ta încă nu a venit“. Cu un efort supraomenesc, Părintele s-a urcat pe marginea tinetei, singurul obiect de „mobilier“ al celulei de pedeapsă, și a rămas așa în întuneric, răbdând soarta.
Era o noapte adâncă, iar deținuții din izolatoare se chinuiau să rămână în viață. Soția colonelului Crăciun, comandantul închisorii din Aiud, a avut un coșmar. S-a trezit din somn și i-a spus soțului ei: „Du-te și fă ceva cu cei pe care-i ai sub pază, că nu știu, eu sau ei, dar o să murim de frig”. Colonelul a plecat buimac spre secții. A deschis ușile celulelor de pedeapsă, iar în prima a găsit doi tineri îmbrăcați doar în cămașă care tremurau de frig. Era Arsenie Papacioc și un tovarăș de suferință, Marin Naidim, pe care gardienii i-l băgaseră în celulă. Colonelul a dat dispoziție ca deținuții de la izolare să fie trimiși la celule. Crăciun nu fusese lăsat de Dumnezeu să facă așa o crimă, și în noaptea sfântă al cărei nume îl purta.
„Zarca, unde mă băgau mereu, era o închisoare în închisoare. Într-un an, de Crăciun, m-au băgat la izolare, într-o celulă fără nimic pe jos, fără pat, într-un frig groaznic. Am găsit acolo un boț de mămăligă mucegăită și l-am mâncat. Era Crăciunul și am zis: «Iată ce cozonac mi-a fost dat mie». Poate e greu să credeți, dar eram fericit. Că știam pentru ce sufăr. Nu eram acolo aiurea, ci pentru numele Domnului sufeream“, avea să povestească Părintele învățăceilor săi.
Acestea au fost câteva fărâme din trăirile de taină ale Părintelui Arsenie, câteva dintre experiențele ce i-au „scăpat” părintelui spre întărirea noastră, spre a-l înțelege, pe cât posibil, în adevărata lui statură duhovnicească. În fapt, minunile pe care noi le vânăm la Părinții cu viață sfântă, nu sunt nimic mai mult decât firescul lor, firescul vieților lor trăite la înălțimea Evangheliei, a poruncilor lui Dumnezeu; nu sunt decât pregustarea Împărăției lui Dumnezeu, care se face încă din viața aceasta.
Din Sorin Alpetri, „Între timp și veșnicie.
Viața Părintelui Arsenie Papacioc” (Ed. Accent Print, 2015)