Dăruit cu uşurinţa săvârşirii de minuni, Sfântul Spiridon nu încetează nici acum să lucreze pentru izbăvirea din necazuri a oamenilor. Mult milostiv cu cei smeriţi, aspru cu cei mândri, sfântul se caracterizează printr-un neastâmpăr dumnezeiesc, ce îl face să iasă şi din raclă, cu trupul, călătorind spre salvarea şi celei din urmă oi, din turma sa cuvântătoare. Sfânt Părinte al Sinodului I Ecumenic, Marele Spiridon nu încetează a ne întări în credinţă, prin minunile sale de „ieri” şi de azi.
Potrivit „Vieţii” redactate de Sfântul Simeon Metafrastul, Sfântul Spiridon s-a născut în jurul anului 270, în Askia, Cipru, pe vremea împăratului Constantin cel Mare (272-337) şi a fiului său, Constantius. Îl caracterizau simplitatea în purtări şi smerenia, ocupaţia sa fiind păstoritul oilor. Sfântul s-a însurat şi a avut o fată, Irina. Sozomen, în a sa „Istoria bisericească” (Cartea a II-a, cap. 11), mărturiseşte despre modestia şi intransigenţa sfântului. „Deşi a fost căsătorit, nu a fost din acest motiv şi deficitar în realizări spirituale”. După moartea soţiei a fost înscăunat ca episcop al Trimitundei, cetate pe care a păstorit-o până în anul 348, când s-a mutat la cele veşnice, fiind îngropat în Biserica „Sfinţilor Apostoli” din Trimitunda. Dumnezeu i-a dat harul tămăduirilor, minunile sale continuând peste veacuri, până în zilele noastre.
Numele său provine de la cuvântul „spiris”, care în limba greacă înseamnă „coşuleţ”, ca urmare a scufiei pe care o purta, din smerenie, în locul mitrei episcopale. De altfel, conform „Erminiei” lui Dionisie din Furna, Sfântul Spiridon urmează a fi reprezentat ca un „bătrân, cu barba lungă şînţepoşatăţ, despicată şpuţinţ în două şi purtând scufie”.
În prezent, sfintele moaşte ale ierarhului Spiridon se află într-o biserică din insula Corfu, aflată la 100 de metri de mitropolie, unde se găsesc moaştele Sfintei Împărătese Teodora. Localnicii îl cinstesc pe sfântul lor protector prin patru procesiuni anuale, comemorând izbăvirea de foamete (1550), de o epidemie (1630), de ciumă (1673) şi de asediul turcesc (în 1716). Aceste procesiuni corespund evenimentelor menţionate în Sâmbăta Mare, în Duminica Floriilor, în prima duminică din luna noiembrie şi pe 11 august.
Cunoscut şi ca sfântul „călător”, în preajma sărbătoririi sale, arhiereul Spiridon dispare cu trupul din raclă, iar când revine, corpul său este cald şi prăfuit, iar încălţările, tocite şi purtate, după cum arată şi iarba, şi pământul de pe tălpi.
În timpul procesiunilor religioase, Sfântul Spiridon este purtat în raclă stând în picioare, în timp ce credincioşii cântă: „Bucură-te, că eşti şi cu oamenii cu trupul petrecător; Bucură-te, al cărui trup săvârşeşte astăzi minuni; Bucură-te, că încălţămintele tale slujesc drept dovadă”.

Portretul moral şi duhovnicesc al Sfântului Spiridon

Darul facerii de minuni este legat de calităţile morale şi duhovniceşti de excepţie ale sfântului, aşa cum reies acestea atât din „Viaţa” sa, cât şi din cântările bisericeşti. Însuşirile sale unice poartă pecetea unei alegeri divine, după cum ne spune un irmos: „Hristos te-a ales păstor, preacuvioase, din pântecele maicii tale, blând, sfinţit şi curat, propovăduitor al sfintelor dogme, şi vas preacinstit al darurilor Duhului”. De asemenea, şi în „Acatist”, Sfântul Spiridon este zugrăvit ca cel ce „a fost ales din pântece” şi „din pruncie a fost plin de înţelepciune” (Icos 2).
Chemării sale deosebite sfântul îi răspunde printr-o viaţă de profundă, intensă şi continuă asceză şi rugăciune. Cântările bisericeşti insistă pe efortul de disciplinare a trupului şi de supunere a acestuia sufletului: „Îmbărbătându-te mai întâi asupra patimilor, sufletul şi trupul ţi le-ai sfinţit”. Minunile devin posibile numai prin domolirea patimilor: „Orânduindu-ţi îmboldirile trupului, de Dumnezeu însuflate, morţi ai sculat cu grăirea ta cea de viaţă făcătoare”. De asemenea, „omorând cugetul trupesc şi ochii sufletului mai înainte curăţindu-i, cu totul te-ai făcut dumnezeiască biserică Duhului”.
Imnograful corelează, de fiecare dată, harismele cu dobândirea virtuţilor şi a nepătimirii. Căci, ne previne însuşi Hristos: „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi! Depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea!” (Mt. 7, 22-23). De asemenea, Marele Macarie comenta că nu puţini s-au învrednicit de darul vindecărilor, al proorocirilor şi al vedeniilor, însă nu au urcat şi treapta iubirii desăvârşite, şi au căzut prin mândrie. „Iar cel ce a ajuns la desăvârşita dragoste a devenit deja înlănţuit şi prizonier al harului”, adică, la fel ca îngerii, este de neclintit spre păcat, pentru că şi-a predat libertatea Domnului.
Sfântul avea însă o viaţă de intensă trăire duhovnicească, aşa cum reiese şi din troparul: „De dragostea lui Hristos fiind rănit, preasfinţite, mintea înălţându-ţi-se de lumina vie a Duhului, ai dobândit încercarea cea lucrătoare”, adică discernământul, cunoaşterea celor duhovniceşti prin experiere. Iubirea pentru Hristos stinge în el dragostea după cele trupeşti şi materiale: „Aprinzându-te de cărbunii cinstitului Duh, ars-ai materia patimilor cea lesne arzătoare, fericite”.
Sfântul ajunge la vederea luminii necreate, după cum spune irmosul: „Cu lucrări dumnezeieşti curăţindu-ţi sufletul, (…) te-ai îmbogăţit cu lumina preastrălucitoare a Dumnezeiescului Duh”. El este cu totul desăvârşit, fiind numit „livadă a nepătimirii binemirositoare” şi „pahar al dragostei nedeşertat”. Într-un alt irmos se spune că „luminându-ţi mintea cu nepătimirea şi înfrumuseţând-o cu dumnezeiasca smerenie, ai primit darurile Duhului, ca să alungi duhurile şi să dezlegi bolile celor ce cu credinţă te cinstesc pe tine, preasfinţite”.

Atitudinea smerită a sfântului şi bogăţia harismelor

Este ziditor să urmărim, în continuare, atitudinea smerită a sfântului faţă de puterile sale minunate. Astfel, venind la el o femeie cu copilul ei mort şi rugându-l să-l învieze, Sfântul este cuprins şi de compasiune, şi de frica de a nu se mândri, dacă ar face o minune. Căci, „temându-se de slava deşartă, se lepăda de un lucru aşa minunat. Însă, fiind milostiv, se biruia de amara tânguire a celei ce plângea şi a întrebat pe diaconul său Artemidot: „Ce să facem, frate”?”. Îndemnat la fapta milostivă, sfântul înviază pe copil, apoi şi pe mama sa, care, între timp, murise de bucuria de a-şi vedea iar copilul viu. Dintr-o adâncă smerenie, „a poruncit sfântul femeii şi celor ce se întâmplaseră acolo, să nu spună nimănui de ceea ce au văzut şi s-a făcut”.
De asemenea, Socrates Scholasticus, în „Istoria Bisericii” (Cartea I, cap.12), subliniază smerenia unică a Sfântului Spiridon, ce l-a determinat să continue să se ocupe cu păstoritul, chiar şi atunci când a fost încununat ca păstor al „oilor” cuvântătoare, adică episcop al Trimitundei. Astfel, venind un negustor să cumpere de la sfânt 100 de capre, acesta nu îi plăteşte decât preţul pentru 99, vrând să îl înşele. Numai că, atunci când luă cu sine cele 100 de capre, una dintre ele se întorcea în ocolul ei, zbierând şi smulgându-se din orice legături, încât se mirau toţi cei de faţă. „Sfântul Spiridon, pricepând lucrul şi nevrând înaintea tuturor a mustra pe negustorul cel viclean”, i se adresează acestuia cu blândeţe, între patru ochi, făcându-l să îşi recunoască fapta şi să îşi plătească datoria.
Într-o altă situaţie, o femeie rămăsese însărcinată cu alt bărbat decât soţul ei şi nu voia să recunoască păcatul său. Sfântul o leagă prin cuvânt să nu poată naşte până nu îşi mărturiseşte păcatul. Aceasta însă, împietrită cu inima, nu a vrut să mărturisească, murind în dureri mari la naştere. Auzind acestea, sfântul nu se mândreşte cu puterile lui, ci „a lăcrimat şi se căia, căci cu acest fel de pedeapsă a judecat-o pe ea şi zicea: „Nu voi mai face judecată între oameni, dacă cuvântul cel zis de mine se împlineşte aşa degrabă între dânşii cu fapta””. Iar altuia care voia să i se închine ca unui zeu, pentru că îi spunea lucruri ce urmau să se întâmple, îi zice: „Eu sunt pătimaş asemenea ţie, iar dacă vezi că ştiu cele ce se lucrează departe, acestea îmi dăruieşte Dumnezeul meu, întru care şi tu, de vei începe a crede, vei cunoaşte care este tăria şi puterea Lui cea atotputernică”.
Smerenia Sfântului Spiridon transpare şi în veşmintele sale modeste. Aşa s-a întâmplat când a fost chemat de împăratul Constantius să îl vindece. „Sfântul episcop era îmbrăcat în haine simple şi purta în mână un toiag de finic şi mitră pe cap, cum şi un văscior de lut atârnat la piept, precum era obiceiul celor ce vieţuiau în Sfânta Cetate a Ierusalimului, în care obişnuiau a purta untdelemn din Sfânta Cruce”. Unul dintre slujitorii împăratului, văzându-l îmbrăcat aşa sărăcăcios, nu îl recunoaşte şi nu îi dă voie să intre în palat, ba chiar îl loveşte peste obraz. Dar Sfântul Spiridon „fiind fără răutate, după cuvântul Domnului i-a întors lui şi cealaltă parte. Acela, cunoscându-l că este episcop şi văzându-şi greşeala sa, şi-a cerut iertare cu smerenie, pe care a şi căpătat-o”. De aceea şi imnograful îl numeşte „arhiereu fără răutate” şi „preabun păstor”.
După ce îi vindecă trupul împăratului, sfântul caută să îi tămăduiască şi sufletul, după cum cântă stihira: „Cu învăţăturile tale l-ai plecat să caute pururea să cinstească pe toţi preoţii, ca pe nişte slujitori de totdeauna ai lui Dumnezeu”. „Cinstirea” din cântare se referă la scutirea de dări a întregului cler şi a slujitorilor bisericeşti, decizie pe care o ia împăratul la sfatul sfântului, „judecând a fi lucru necuvios, ca slujitorii Împăratului Celui fără de moarte, să dea dajdie împăratului celui muritor”.
Vindecându-l pe împărat, este silit să primească aur ca răplată, însă sfântul îl împarte la săraci: „Graiurile dumnezeieştilor porunci păzindu-le, întru tot fericite, durerile cele mari ale împăratului le-ai risipit şi aur ai dat tuturor celor de pe pământ, Spiridoane fericite. Că nimic nu ai câştigat pe pământ, strângându-ţi în cer bogăţia care rămâne în veac”. Biruinţa sfântului asupra patimii după bani se oglindeşte şi în minunea prefacerii unui şarpe în aur, pentru ajutorarea cuiva în mari nevoi materiale, căci: „ai călcat în picioare năravul iubirii de argint şi miluind pe cel lipsit”.

Blândeţea şi asprimea sfântului

Cântările îl numesc „Spiridon cel înţelept, cel blând şi simplu, cel întreg şi fără răutate”. Multe irmoase cântă frumuseţea lui morală, caracterul liniştit şi „lesne iertător” al sfântului: „în pământul celor blânzi ajungând, părinte, ca un blând şi milostiv şi curat făcându-te”; „fără de răutate, drept, blând, milostiv şi răbdător, primitor plin de dragoste de străini, ierarh preasfinţit şi cu evlavioasă înţelepciune împodobit”.
Luminânda îl zugrăveşte şi ea ca „pe cel blând şi liniştit, cel milostiv şi iubitor de săraci”, fiind noi înşine îndemnaţi „să urmăm blândeţilor lui, nerăutăţii, bunătăţii, iubirii de oameni şi marii lui înţelepciuni”. Sfântul Simeon Metafrastul scria şi el că sfântul „vieţuia cu cinste şi cu plăcere de Dumnezeu, urmând lui David în blândeţe, lui Iacob în simplitatea inimii şi lui Avraam în iubire de străini”.
Compasiunea, dar şi umorul său sunt ilustrate de o întâmplare cu o ceată de hoţi care a încercat să îi fure oile. Dimineaţa, sfântul îi găseşte legaţi cu funii nevăzute. Milostiv, face rugăciune pentru ei, ca Dumnezeu să îi dezlege, iar la plecare le dă şi un berbec, amuzat, ca să nu le fi fost în zadar „privegherea” de toată noaptea. Fapta sa este în autentic duh evanghelic, nu doar un episod anecdotic, după cuvântul Mântuitorului care ne îndeamnă să răspundem răului cu o generozitate dezarmantă: „Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa” (Mt. 5, 40).
Cu toate acestea, sfântul este intransigent cu cei mândri, aşa cum reiese din minunea prin care „amuţirea diaconului odinioară a tămăduit-o”. Mergând Marele Spiridon într-un sat Eritra, a intrat în biserică, cerându-i unui diacon să facă o rugăciune pe scurt, pentru că era ostenit de lungimea drumului şi de arşiţă. Dar diaconul lungi intenţionat rugăciunea, pentru că se mândrea cu glasul său şi îi plăcea să se asculte cântând. Sfântul, „deşi era bun cu firea, îl ocărî cu asprime, zicându-i: „Taci!”. Şi îndată i s-a legat limba, încât nu numai glasul, ci şi vorba şi-a pierdut şi sta mut ca unul fără limbă”. În urma rugăminţilor rudeniilor şi prietenilor acelui diacon, sfântul abia se înduplecă să îi redea glasul. Îl lăsă însă cu o anumită poticneală în vorbă, ca să nu se mai mândrească cu vocea sa melodioasă şi cu glasul limpede. Căci „sfântul era aspru cu cei mândri şi măreţi în deşert”.
Acest diacon se mândrea auzindu-şi propriul glas, dar Marele Spiridon se smerea ascultând glasuri îngereşti. „Când ai cântat sfintele rugăciuni, îngeri ai avut împreună cu tine slujind”, spune troparul sfântului. Astfel, fiind la o Vecernie sfântul arhiereu numai cu slujitorii bisericeşti, nu era popor în biserică pentru a da răspunsurile cuvenite, dar se auzea din înălţime un glas dulce şi nepământean ce striga „Şi duhului tău” şi „Doamne miluieşte”, la fiecare ectenie rostită de diacon. Glasul acela răzbătea până la cei ce erau departe de biserică, atrăgându-i să se apropie şi să-şi îndulcească urechile şi inimile. Dar „după ce au intrat în biserică, n-au văzut pe nimeni, decât pe arhiereu cu puţini slujitori bisericeşti; apoi acea cântare bisericească nu se mai auzea de nimeni şi se minunau foarte mult”.
Intransigenţa sfântului, numit în Minei „dreptarul arhiereilor”, este evidenţiată şi de purtarea sa faţă de episcopul Trifilie, care, ţinând un cuvânt de învăţătură în biserică, citează versetul: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă” (Marcu 2, 9), înlocuind cuvântul „pat” (krábbatos) prin „culcuş” (skímpous), adică: „Scoală-te şi-ţi ia culcuşul tău”. Auzind acestea, Sfântul Spiridon, care era de faţă, se ridică şi îi zice lui Trifilie: „Oare tu eşti mai bun decât cel ce a zis „pat”, de te ruşinezi de cuvintele Lui?”. Dojenindu-l astfel, sfântul iese din biserică în faţa tuturor, „pe Trifilie, care se îngâmfa cu frumuseţea vorbirii sale, ruşinându-l puţin”, pentru a-l învăţa înţelepciunea duhovnicească smerită şi blândeţea.
Altă dată, când acelaşi Trifilie visa cu ochii deschişi la viile şi livezile unui sat, Marele Spiridon, cunoscând gândurile inimii sale, îl îndeamnă să îşi strângă mai degrabă averi nestricăcioase în cer.

Adeverirea credinţei prin minuni la Sinodul I Ecumenic

Suind „în muntele nepătimirii”, sfântul intră „în norul adâncii cugetări a celor dumnezeieşti”, primind pe „lespedea” inimii „legea mântuitoare”, ca odinioară Marele Pavel, care spunea că a primit legea „nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii” (II Cor. 3, 3). Sfântul Spiridon era un om simplu, fără ştiinţă de carte, ce, în mod uimitor, cunoştea însă temeinic Sfintele Scripturi, ca mai târziu Cuvioasa Maria Egipteanca, ce ştia pe de rost toată Psaltirea, deşi nu o citise niciodată. Cu Marele Spiridon şi alţi sfinţi ca acesta se împlineşte cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur după care „harul Duhului Sfânt ţine locul Scripturilor” în cei cu viaţă curată. Cu cei neprihăniţi, Dumnezeu vorbeşte faţă către faţă. Abia după ce au căzut oamenii în păcate grele „a fost nevoie de scrieri, de table, de însemnarea în scris a tuturor faptelor şi cuvintelor lui Dumnezeu”. Iar Hristos Însuşi nu a dat ceva scris apostolilor, „ci în loc de scrieri le-a făgăduit că le va da harul Duhului, zicând: „Acela vă va aduce aminte de toate” (Ioan 14, 26)” („Omilii la Matei”, Omilia I).
Astfel, Sfântul Spiridon ajunge să îl cunoască pe Dumnezeu prin viaţa sa, după cum mărturiseşte şi icosul: „Cunoscut-ai cu vieţuirea ta pe Dumnezeu, Cel ce vede cele ascunse, şi sufletul tău locaş primitor Treimii făcându-l, pe Aceasta cu curăţie ai primit-o”. Cunoscând prin experienţă dumnezeiască adevărul de credinţă, Marele Spiridon este numit „stâlp şi apărător al credinţei”, aşa cum îl arată şi minunea săvârşită la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325).
În acel sobor erau prezenţi şi filosofi greci peripateticieni, între care se evidenţia unul care formula argumente sofistice în favoarea ereziei lui Arie, după care Iisus Hristos ar fi fost doar o creatură a Tatălui ceresc. Sfântul Spiridon, care făcea şi el parte din cei 318 Sfinţi Părinţi, îl va îndupleca pe filosof să vină la cunoaşterea adevărului nu cu înţelepciunea omenească, ci cu puterea lui Dumnezeu.
Sfântul face o minune cu o cărămidă, vrând să arate deofiinţimea Persoanelor Sfintei Treimi, pentru că ştia că în cei îndoielnici „ochii sunt mai credincioşi decât urechile”. Făcând semnul Sfintei Cruci, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Marele Spiridon a strâns în mână cărămida şi „o! prea slăvită minune! focul s-a ridicat în aer, apa s-a vărsat pe pământ, iar lutul a rămas în mâinile sfântului”. Cei de faţă s-au înfricoşat, „filosoful cel rău l-ai ruşinat” cântă o stihiră. Aceasta se vindecă de boala ereziei ariene, îmbrăţişând credinţa adevărată.
În acest fel se arată că Sfântul Spiridon urmează îndeaproape învăţătura Sfântului Pavel, care, deşi era un erudit, nu propovăduia prin intermediul înţelepciunii raţionale, ci prin „adeverirea Duhului şi a puterii, pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 5-6).

Constantin Ghiță – Ziarul Lumina