Cuviosul Sisoe, iubind din tinereţe pe Dumnezeu, a luat asupra sa jugul crucii şi cu osârdie a urmat lui Hristos, petrecând cu postniceşti nevoinţe în pustiile Egiptului, unde, prin smerenie şi prin rugăciuni, în viaţa cea asemenea cu îngerii, biruia taberele vrăjmaşilor celor nevăzuţi. Petrecerea lui era în pustiul muntelui în care s-a nevoit Cuviosul Antonie cel Mare, şi fericitul Sisoe era următor vieţii lui Antonie. El a luat atâta dar de la Dumnezeu, pentru smerita lui cugetare, încât a înviat şi morţi, precum este arătat în Pateric, unde se află scris aceasta:

    Un om oarecare, mirean, a mers pentru binecuvântare la Părintele Sisoe, în muntele lui Antonie, având cu el pe fiul lui – un copil mic. Deci s-a întâmplat că s-a îmbolnăvit copilul pe cale şi a murit; dar tatăl nu s-a tulburat de aceasta, ci cu credinţă l-a adus pe mort la stareţ. Şi intrând în chilie la cuviosul, s-a aruncat la picioarele lui, împreună cu fiul cel mort, pe care punându-l cu faţa în jos, stătea ca şi cum ar fi cerut binecuvântare şi rugăciune. Şi făcând stareţul rugăciune, şi dându-le binecuvântare, a ieşit omul afară, lăsând copilul zăcând mort la picioarele sfântului. Iar stareţul n-a ştiut că este mort copilul, ci, socotind că sade pentru rugăciune, i-a zis: „Scoală-te, fiule, şi du-te de aici”. Deci, îndată înviind mortul, s-a sculat şi a mers în urma tatălui său. Şi văzând omul pe fiul său viu, s-a întors cu el la stareţ şi închinându-se, i-a dat mulţumire. Atunci cunoscând stareţul învierea mortului ce se făcuse, s-a mâhnit foarte mult; pentru că niciodată nu voia să fie făcător de minuni. Deci a poruncit acelui om, ca să nu spună nimănui ceea ce se făcuse, până la sfârşitul lui.

    Pe acest părinte insuflat de Dumnezeu, l-au întrebat fraţii: „De va cădea vreun frate într-o greşeală oarecare, îi este destul un an de pocăinţă?” Răspuns-a stareţul: „Aspru este cuvântul acesta”. „Dar şase luni se cade să se pocăiască cel ce a greşit?” Răspuns-a stareţul: „Este mult”. Şi iarăşi au zis fraţii: „Dar patruzeci de zile îi este de ajuns pentru pocăinţă?” Răspuns-a stareţul: „Este mult”. După aceasta a zis: „Cred milostivirii Iubitorului de oameni, că de se va pocăi omul cu tot sufletul, în trei zile primeşte Dumnezeu pocăinţa lui”.

    Iarăşi un alt frate a întrebat pe stareţ, zicând: „Ce voi face, părinte, căci am căzut în păcat?” Stareţul a răspuns: „Scoală-te, fiule, şi te vei mântui”. Zis-a fratele: „Dar după sculare, iarăşi am căzut”. Stareţul a zis: „Scoală-te iarăşi”. Fratele i-a zis: „Apoi până când va fi căderea şi scularea mea?” Stareţul a răspuns: „Până ce sfârşitul te va ajunge şi te va găsi ori în cele bune ori în cele rele. Deci totdeauna se cade să petrecem în sculare, ca într-aceea să ne ajungă sfârşitul”.

    La acest cuvios părinte, era un ucenic, anume Apolos. Acestuia din meşteşugirile vrăjmaşului, pe lângă alte ispitiri şi poftiri, i-a venit şi pofta de rânduiala preoţească. Şi i se arătau lui dracii în vis în chip de arhierei, hirotonindu-l pe el episcop. Deci, deşteptându-se din somn, ruga pe stareţ ca să-i poruncească să meargă în cetate la arhiereu, ca să ia sfinţirea preoţească. Iar stareţul îi poruncea şi-l învăţa, spunându-i să nu caute rânduiala mai presus de vrednicia lui. Iar el supărându-se de multa învăţătură şi pedepsire a stareţului, a fugit în taină de la dânsul şi s-a dus în Alexandria, la rudeniile sale cele după trup, ca acolo, prin ajutorul acelora, să poată câştiga rânduiala preoţiei.

    Şi mergând el pe cale, a ieşit diavolul în întâmpinarea lui şi i s-a arătat în chip de om înalt la statură, care era gol desăvârşit, negru la vedere, murdar la chip, având unghii de fier şi arătând asemănare de fiară. Era încă şi buzat, avea sâni femeieşti, arătându-se că este şi o parte şi alta la fire; şi era foarte puturos. Şi atât de mare neruşinare arăta înaintea ochilor lui, încât nici nu se cuvine a o da în scris. Acela căzând pe grumajii lui Apolos, îl cuprindea şi-l săruta adeseori. Iar Apolos se îngrădea cu semnul Sfintei Cruci şi se trăgea din mâinile lui. Dar el zicea către dânsul: „Pentru ce fugi de mine? Ştii că eşti al meu şi îmi eşti iubit, fiindcă faci voile mele; pentru aceasta am şi venit ca să călătoresc cu tine, până ce voi sfârşi toate poftele tale”.

    Iar Apolos, neputând suferi putoarea şi neruşinarea lui, şi-a ridicat ochii spre cer şi a strigat foarte tare, zicând: „Dumnezeule, ajută-mi mie pentru rugăciunile părintelui meu, Sisoe, şi mă izbăveşte din această primejdie!” Şi îndată diavolul, depărtându-se puţin de la dânsul, s-a închipuit în femeie frumoasă goală şi a zis către dânsul: „Primeşte-mă şi satură-ţi pofta ta, de vreme ce mult m-ai odihnit în inima ta, prin gândurile tale”. Şi iarăşi a zis: „Eu am voit să te fac pe tine popă şi episcop, dar rugăciunile lui Sisoe, stareţul cel lacom, mă gonesc de la tine”.

    Aceasta zicând diavolul, s-a făcut nevăzut. Atunci Apolos, cuprins de mare frică, s-a întors la stareţ şi, căzând la picioarele lui, i-a spus toate cele ce i se întâmplaseră, cerând iertăciune. Incă a spus şi fraţilor ce a pătimit din înşelăciunea vrăjmaşului şi cum i-au ajutat lui rugăciunile Cuviosului Părinte Sisoe. Căci cu adevărat, rugăciunea lui era puternică spre gonirea diavolilor, căci şi dintr-un alt ucenic al său, anume Avram, a izgonit pe duhul cel necurat, care muncea trupul lui. Şi toate duhurile ispititoare fugeau de la dânsul, neîndrăznind a se apropia de viteazul şi nebiruitul ostaş al lui Hristos.

    Şi petrecând Cuviosul Sisoe şaizeci de ani, s-a apropiat de sfârşitul său. Deci, când era să se pristăvească, monahii şezând lângă dânsul, s-a luminat faţa lui ca lumina şi a zis către ei: „Iată, a venit avva Antonie”. Şi tăcând puţin, iarăşi a zis: „Iată, a venit ceata proorocilor”. Şi iarăşi faţa lui mai mult a strălucit. Şi a zis: „Iată, a venit ceata apostolilor”. Şi s-a luminat faţa lui îndoit, şi vorbea cu feţele cele nevăzute. Şi l-au rugat fraţii, zicând: „Spune nouă, părinte, cu cine vorbeşti?” El le-a zis: „Iată, au venit îngerii să mă ia, şi mă rog lor, ca să mă lase puţin să mă pocăiesc”. Fraţii i-au zis: „Părinte, nu-ţi este de trebuinţă ţie pocăinţa”. Stareţul a răspuns: „Cu adevărat nu mă ştiu pe mine, de m-am atins măcar de începutul pocăinţei mele”. Şi toţi fraţii îl ştiau pe el că este desăvârşit.

    Şi iarăşi mai mult s-a luminat şi se făcuse faţa lui ca soarele, încât toţi s-au temut. Şi le-a zis stareţul: „Iată, vine Domnul, vedeţi toţi. El zice: «Aduceţi-Mi vasul alegerii din pustie»”. Cuviosul zicând acestea, îndată şi-a dat duhul său Domnului; şi s-au făcut nişte fulgere şi chilia aceea s-a umplut de bună mireasmă.

    Cu astfel de fericit sfârşit, Cuviosul Sisoe şi-a săvârşit vremelnica viaţă şi s-a mutat la viaţa cea fără de sfârşit. Iar cetele sfinţilor care le-a văzut la sfârşitul său, cu acelea acum sălăşluin-du-se, se îndulceşte de vederea feţei lui Hristos.

    Fie ca de acele îndulciri să ne învrednicim şi noi cu rugăciunile Cuviosului Părintelui nostru Sisoe şi cu Darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.