Toate amănuntele privindu-o pe Fecioara Maria, considerată „vasul ales” pentru întruparea Fiului lui Dumnezeu, Vestea cea Bună, naşterea, viaţa, activitatea mesianică, răstignirea, Învierea, Înălţarea şi şederea de-a dreapta Tatălui, pe toate le găsim cu precizie menţionate în scrierile profeţilor Vechiului Testament cu sute de ani înainte de împlinirea lor. Profeţii Vechiului Testament au fost cei mai de seamă învăţători ai poporului biblic, participanţi la toate evenimentele importante din istoria poporului evreu, care, ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu Cel adevărat, au apărat şi au cultivat monoteismul Vechiului Testament, pregătind astfel omenirea pentru Testamentul cel Nou, încheiat de Mântuitorul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos.
Profețiile mesianice au avut ca scop anunțarea venirii lui Mesia prin care se va realiza mântuirea oamenilor. Ele apar odată cu începutul neamului omenesc. De la întâia carte a Vechiului Testament, persoana Mântuitorului promis se vede anunţată ca un fir roşu de-a lungul istoriei până ce se arată lumii ca Fiu al lui Dumnezeu.

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu” (Facerea 1, 1-2).
Întruparea Cuvântului, a Logosului Lui Dumnezeu a avut loc ca o necesitate: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1,14). „Carele pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, şi S-a făcut om” (Crezul sau Simbolul credinţei, art. 2).
Cel făgăduit, în persoana divino-umană a lui Mesia, Hristos Iisus, a venit ca să surpe stăpânirea diavolului prin Moartea şi Învierea Sa şi să izbăvească omenirea din frica morţii: „Deci, de vreme ce pruncii s-au făcut părtaşi sângelui şi trupului, în acelaşi fel şi El S-a împărtăşit de acestea, ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, Şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa.” (Evrei 2, 14-15), dând Evanghelia cea cu putere de mântuire pentru tot cel ce crede (Romani 1, 9; 1, 16).
Scopul venirii Fiului lui Dumnezeu în lume a fost și este mântuirea omului prin jertfa răscumpărătoare de pe cruce: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (Ioan 3, 16-17).
Cu adevărat, făgăduinţa lui Dumnezeu s-a realizat la „plinirea vremii”, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, …Ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Galateni 4, 4).

Toate amănuntele privindu-o pe Fecioara Maria, considerată „vasul ales” pentru întruparea Fiului lui Dumnezeu, Vestea cea Bună, naşterea, viaţa, activitatea mesianică, răstignirea, Învierea, Înălţarea şi şederea de-a dreapta Tatălui, pe toate le găsim cu precizie menţionate în scrierile profeţilor Vechiului Testament cu sute de ani înainte de împlinirea lor.
Astfel, pregătirea iudeilor pentru venirea Mântuitorului a avut la bază Revelaţia supranaturală, sau Scriptura Vechiului Testament neîntreruptă, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul…” (Evrei 1, 1- 2).

Plinirea vremii

Expresie paulină, „plinirea vremii” (to plerōma tou chronou) desemnează timpul venirii Răscumpărătorului promis, moment care a fost profeţit din Vechiul Testament.
Trebuie precizat faptul că încă de la începutul Vechiului Testament, după căderea primilor oameni, cartea Facerea notează promisiunea făcută de Dumnezeu: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facerea 3, 15).
Astfel, istoria omenirii ne este prezentată ca o istorie în aşteptare, ca o istorie a nădejdii, pentru că este aşteptat un Răscumpărător. Acelaşi lucru îl putem spune despre istoria poporului Israel, pe care o putem vedea ca o istorie a făgăduinţei (Facere 12, 2-3). Speranţa mesianică va fi întreţinută de profeţiile mesianice pe toată perioada Vechiului Testament.
Ca un corespondent vechi testamentar al expresiei pauline (Galateni 4, 4), deşi nu este vorba despre o expresie, am putea socoti profeţia din Daniel 9, 24-26. Venirea lui Mesia va fi timpul când se vor împlini vedenia şi proorocia.

Anunţarea venirii lui Mesia, a „plinirii vremii”, a împlinirii celor profeţite, se face în textele profetice, în special prin aşa numitul perfect profetic. Aşa cum se ştie, semiţii nu au raportat, în flexiunea verbului, acţiunea la cele trei timpuri: prezent, trecut şi viitor. Modul indicativ are în limba ebraică două timpuri: perfectul şi imperfectul. Perfectul ebraic poate fi tradus prin perfectul compus, perfectul simplu, mai mult ca perfectul, viitorul sau prezentul. Se traduce cu viitorul simplu „atunci când lucrarea se va înfăptui şi se consideră ca realizată în acel moment (perfectul profetic)”. Aşa avem: viaţa (şi va ieşi) (Isaia 11, 1) vekārati (şi voi încheia) (Iezechiel 37, 26-27) etc.
Acest viitor profetic este completat de unele expresii precum: beacharit haiomim (în vremurile cele de pe urmă sau la sfârşitul zilelor) (Isaia 2, 2), şi ācharei kēn (după aceea) (Ioil 3, 1), bāet (în vremea aceea) (Ieremia 3, 17), hinne(h) iāmim bāim (iată, vin zile) (Ieremia 33, 14) etc. Unele dintre acestea, deşi par a se referi la sfârşitul lumii, se aplică la vremea sosirii lui Mesia.
Nici viitorul profetic, şi nici expresiile, precum cele de mai sus, cu care încep unele dintre profeţiile mesianice, nu intenţionează să fixeze exact, în timp, venirea lui Mesia.

Excepţie este profeţia lui Daniel (9, 24-26), dar şi aici calcularea s-a făcut în mod diferit. Textul face parte din cele aşa numite „apocaliptice”, iar apocaliptica iudaică ştim că operează cu cifre cărora li se dă o valoare simbolică. Acest lucru, în primul rând, pentru că nu îi este dat omului să cunoască dinainte momentele din iconomia mântuirii (Matei 24, 36; Marcu 13, 32), iar pe de altă parte Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu libertate, iar pregătirea omenirii pentru aceste momente ţine de folosirea acesteia (II Petru 3, 12).
Dacă privim textele care vorbesc despre venirea lui Mesia şi a împărăţiei Sale, din punct de vedere cronologic, al momentelor din istoria poporului Israel, în care ele s-au scris, putem spune că ele sunt, de foarte multe ori, în legătură cu momentele de decădere sau restrişte pe care le-au trăit evreii.
În momentele de criză din Israel, Dumnezeu intervine şi anunţă venirea Răscumpărătorului (de pildă: la moartea lui Moise, Dumnezeu promite un alt „Prooroc” – Deuteronom 18, 15-18; sau profeţiile proorocilor: Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel făcute puţin înaintea şi în timpul robiei babiloniene, etc.).
În ceea ce priveşte speranţa unei restaurări a împărăţiei lui David, această idee apare mai pregnant în timpul şi după robia babiloniană.
Acest lucru ne poate sugera că decăderea morală şi restriştea ajunse la apogeu ar putea constitui semne ale apropierii „plinirii vremii”. Pe de altă parte, unele texte ne anunţă, cum vom vedea, că venirea lui Mesia va fi pregătită de un Înaintemergător, lucru care s-ar constitui într-un alt „semn” al venirii lui Mesia.

Palatul lui Irod din Ierusalim

Palatul lui Irod era folosit ca reşedinţă de procuratorii romani când veneau la Ierusalim cu ocazia marilor sărbători iudaice pentru a supraveghea mulţimea care venea în Cetatea Sfântă din toate colţurile ţării. La sud-est de Citadela Ierusalimului, pe locul unde se află azi cazarma poliţiei, se ridica odinioară palatul lui Irod care din anul 6 d.Hr. avea să devină reşedinţa oficială a procuratorilor romani atunci când veneau de la Cezareea la Ierusalim. Aici i-a primit Irod pe magii veniţi să-L caute pe pruncul Iisus (Matei 2, l-8)

Betleemul Nașterii lui Hristos

Cu circa 720 de ani înainte de naşterea lui Mesia, profetul Miheia a prevăzut locul în care Pruncul Iisus Hristos avea să Se nască: „Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei” (5, 1).
Betleemul, numit la origine Bit Lahmi (cunoscut de pe la 1440 î.Hr.), apoi Beyth Léhem, a fost redat în greaca Evangheliei sub forma Betleem, care mai târziu s-a pronunţat Vithleem, de unde provin variantele româneşti Vicleim, Viflaim şi altele, întâlnite în colindele noastre.
Numele cetăţii înseamnă „casă pentru cereale” (hambar), „casa pâinii” sau „templul lui Laham” (zeu canaanit). Numele Betleem are şi un sens simbolic de prosperitate materială (solul locului era fertil) şi un sens simbolic de binecuvântare spirituală. Cetatea Betleem, deşi era locul de unde provenea regele David (I Regi 16, 2-4), era una destul de mică şi de neînsemnată. În recensământul cetăţilor făcut de Iosua apare „Efrata sau Betleemul” (15, 59) la partea lui Iuda. Aici se găseşte şi mormântul tradiţional al Rahelei.

Teofilact al Ohridei arată, totuşi, că Betleemul va deveni o mare cetate, poate nu neapărat materială, ci una spirituală. Traducerea românească preia aceasta din Septuaginta, însă în unele manuscrise ebraice nu se pomeneşte nimic de Betleem. Acest lucru a dat naştere unor presupuneri, cum că numele cetăţii ar fi fost şters intenţionat de evrei din textul sfânt, pentru a ascunde originea davidică a lui Hristos.
Sfântul Ioan Gură de Aur semnalează exactitatea profeţiei lui Miheia: „Uită-te cât de precise sunt cuvintele profeţiei! Profetul n-a spus: Va locui în Betleem, ci din tine va ieşi. Deci profeţia spune că Se va naşte acolo”. Hristos S-a născut nu numai într-o cetate mică, ci şi într-un staul, pe paie (Luca 2, 7) etc., toate fiind semne ale chenozei – a deşertării de slava Sa Dumnezeiască – şi a smereniei Fiului lui Dumnezeu. Naşterea lui Hristos în Betleem împlineşte şi celelalte profeţii care vorbesc despre Mesia ca de un urmaş a lui David (Isaia 11, 1. 10; Ieremia 23, 5; 33, 15).
Această profeţie este citată liber de către rabinii care îi răspund regelui Irod (Matei 2, 6), indicând „Betleemul din ţara lui Iuda” ca echivalent pentru „Beyt-Léhem, Efrata”. Această precizare a profeţiei, referitoare la Betleemul din Iudeea, este importantă, deoarece mai exista un Bet-Léhem în Galileea, în ţara lui Zabulon (Iosua 19, 15). Primul dintre ele a fost, într-adevăr, locul naşterii lui Iisus (cf. Luca 2, 4. 15; Ioan 7, 41-42).

Betleem – între lacrimi, colinde şi prigoană

Astăzi, acest orăşel (Bait Lahm), cu circa 25.000 de locuitori, se află sub Autoritatea palestiniană. El a fost locuit de creştini în epoca bizantină, apoi cucerit pe rând de samariteni, arabi, cruciaţi, mameluci, otomani, britanici, iordanieni, israelieni, iar din 1995, a fost cedat palestinienilor.
Aflat la 10 km sud de Ierusalim, Bethleemul a fost un oraş străbătut de caravanele spre Asia orientală şi a fost mereu populat de seminţii şi culturi diferite. Jumătate din locuitorii oraşului sunt musulmani, jumătate sunt creştini.
Locul este astăzi cuprins în tensiunile politice dintre Israel şi Teritoriile palestiniene, fiind împrejmuit complet cu un zid de beton înalt de șase metri. Accesul se face prin puncte de control militarizate – aşa numitele „check-point”.

De 2000 de ani, „la Steaua care a răsărit” este loc de pelerinaj, rugăciuni, închinare şi speranţă. Biserica Naşterii este una din cele mai vechi din lume. Este, de asemenea, unul dintre cele mai sfinte locuri ale creştinilor.
Biserica originală a fost construită în timpul Împăratului Constantin cel Mare, prin grija mamei sale, Împărăteasa Elena, în anul 333. În secolul al VI-lea, biserica a fost distrusă. A fost reconstruită între anii 527-565, în forma actuală, de către Împăratul Iustinian cel Mare.
Biserica Naşterii Domnului şi Biserica Sfântului Mormânt sunt considerate biserici Status Quo şi, deci, sunt administrate de către franciscani, de către comunitatea armeană şi greacă.
În stânga se află biserica Sfânta Ecaterina a Alexandriei, care aparţine romano-catolicilor, iar în partea dreaptă se găseşte Capela Grotei Laptelui, o capelă micuţă în care slujesc tot franciscanii şi aminteşte de Fuga în Egipt a Sfintei Familii. Tradiţia spune că în timp ce alăpta Pruncul Sfânt, Fecioara Maria a scăpat pe jos câteva picături de lapte, care imediat au schimbat toată piatra din grotă în culoarea albă.
Locul Naşterii lui Iisus este marcat de o stea din argint cu 14 colţuri, montată pe o placă de marmură albă. Deasupra se află o inscripţie în latină: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus est”, adică: „Aici a fost născut Iisus Hristos de către Fecioara Maria”.

Biserica este împărţită în cinci nave de patru rânduri de coloane în stil corintic, în total 44 de coloane cu o înălţime de 5,5 metri şi datează din perioada iustiniană. Pe coloane sunt picturi ale Sfinților Apostoli. În mijlocul navei centrale se află un mozaic bizantin, al pardoselii iniţiale. Candelele altarului sunt din argint şi aur.
Intrarea în biserică se face prin „Uşa Umilinţei” a cărei înălţime joasă obligă orice creştin să se aplece.
Se spune că mărimea uşii a fost schimbată în timpul invaziei otomane pentru a împiedica intrarea soldaţilor musulmani călare în biserică.
Alături de obiectivele de pelerinaj creştin, totuşi, prezenţa militară în aceste teritorii controlate de Israel este evidentă. Pe acoperişurile multor case se află soldaţi cu mitraliere care stau de gardă, iar vehicule militare patrulează străzile aproape din oră în oră. După-amiaza, când uneori vânzătorii arabi îşi închid magazinele în semn de protest împotriva ocupaţiei, Betleemul pare a fi un oraş mort. Singurele semne de viaţă se află în centrul oraşului, în piaţa Manger.
Ceea ce are importanţă profetică, tipologică, este faptul că Betleemul a fost locul în care s-a născut şi a copilărit David, ciobănaşul uns rege, care a fost urât de moarte şi persecutat mulţi ani înainte de a fi încoronat, soartă care avea să fie şi soarta lui Hristos. De aceea, Iisus S-a născut în Betleemul din Iudeea, aşa cum învaţă Evanghelia. Iar cei cărora îngerii le-au dat această veste au fost ciobanii Betleemului.
Steaua a fost văzută şi înţeleasă doar de magi. Îngerii au fost văzuţi doar de păstori. Simeon şi Ana au recunoscut pruncul Iisus doar pentru că erau profeţi.

Câmpul Păstorilor – Beit Sahur

În anul 384, pelerina Egeria a văzut, într-o vale aproape de Betleem „o biserică ce se numeşte «La Păstori», cu o grădină mare înconjurată de un zid drept şi, de asemenea, cu o foarte frumoasă peşteră adăpostind un altar”. Iar Fericitul Ieronim identifică acest câmp cu locul unde „Iacob şi-a întins cortul, dincolo de turnul Migdal-Eder” (Facere 35, 21) şi menţionează că acel turn se găseşte la o distanţă de o mie de paşi de Betleem, înspre est.
Iniţial, un mic altar a fost ridicat într-o peşteră naturală pardosită cu mozaic. Pe la mijlocul secolului al V-lea, peştera a fost lărgită în mod considerabil, pentru a permite construirea unei biserici. În acelaşi timp, a fost înălţată o biserică în formă de U, deasupra peşterii.
În scurt timp, nici noua biserică nu a mai făcut faţă valului masiv de pelerini şi, de aceea, la începutul secolului al VI-lea a fost ridicată o biserică impunătoare, cu coloane de marmură şi pardoseală de mozaic, decorată cu motive creștine.
Surse istorice şi ecleziastice prezintă Satul Păstorilor drept punctul de pornire al ceremoniei organizate cu ocazia Naşterii Domnului către Betleem.
În anul 614, perşii au distrus această biserică, dar a fost reconstruită mai apoi de către Patriarhul Modest.
În 670, episcopul francez Arculfus, peregrinând prin Ţara Sfântă timp de nouă luni, menţionează că a vizitat şi el acea biserică, în care se găsesc şi mormintele a trei dintre păstori. El menţionează că locul se afla situat la 1,5 kilometri est de Betleem.
După cucerirea arabă, biserica a fost folosită de monahii ce se nevoiau în pustiul Iudeii. În secolul al X-lea, doar peştera mai era accesibilă pelerinilor.
În anul 1972, în urma unor săpături arheologie făcute la iniţiativa Patriarhiei Ierusalimului, s-au descoperit urmele a trei biserici, din secolele V, VI şi VII. Pentru păstrarea acestor valoroase mărturii istorice, o nouă biserică a fost ridicată în apropierea peşterii. Biserica are trei altare închinate Maicii Domnului (centru), Sfântului Mare Mucenic Pantelimon (dreapta) şi, respectiv, Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril (stânga).
În prezent, Beit Sahur este în majoritate creştin, dar există şi o minoritate de musulmani veniţi după 1948.
La răsărit de Betleem, la circa doi kilometri de centrul locuit, se găseşte Satul Păstorilor – Beit Sahur. După tradiţie, aici este locul în care îngerul le-a destăinuit păstorilor Naşterea Domnului (Luca 2, 8-15).

Steaua de la Betleem

Steaua de argint încrustată în piatră marchează chiar locul în care a fost aşezat Hristos. Steaua a fost fixată în marmură în anul 1717, atunci când catolicii stăpâneau Biserica Naşterii Domnului. Pe stea se află următoarea inscripţie în limba latină: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus Natus Est”, adică: „Aici S-a născut Iisus Hristos din Fecioara Maria”.
Steaua Naşterii are paisprezece colţuri deoarece: „toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece; şi de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; şi de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri” (Matei 1, 17).
Deasupra Stelei ard necontenit 15 candele, şase ale ortodocşilor, cinci ale armenilor şi patru ale catolicilor.

Magii de la Răsărit

Cei trei magi veniţi să se închine Împăratului Hristos născut în peştera din Betleem au adus daruri: aur, smirnă şi tămâie. Cinstitele Daruri se păstrează la mănăstirea athonită Sfântul Pavel. Potrivit tradiţiei Bisericii, Maica Domnului a păstrat aceste daruri şi, la adormirea sa, le-a lăsat Bisericii din Ierusalim, laolaltă cu alte cinstite odoare ce au aparţinut Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
În perioada bizantină, Împăratul bizantin Arcadie a adus darurile magilor la Constantinopol. Din pricina Cruciadei a IV-a, sfintele odoare au fost duse în anul 1204 la Niceea, pentru 60 de ani. Împăratul Mihail Paleologul le aduce din nou în Constantinopol, unde rămân până la anul 1453 d. Hr.
După căderea Constantinopolului, darurile magilor ajung la sultana Mara, fiica domnitorului Serbiei, Gheorghie Brancovici. Acesta, fiind biruit de turci, a fost nevoit să dea de soţie pe fiica sa Mara sultanului Murad al II-lea. Sultanul i-a îngăduit să trăiască în credinţa creştinească. Mara a fost cea care l-a crescut pe Mahomed al II-lea – cuceritorul Constantinopolului.
În anul 1470, sultana Mara a hotărât să ducă cinstitele daruri la mănăstirea athonită Sfântul Pavel, pe care tatăl ei o ajutase prin binefacerile lui în repetate rânduri. Aici a coborât împreună cu suita ei la portul mănăstirii, aducând cu ea Darurile Magilor. Cam la jumătatea distanţei dintre port şi mănăstire, împărăteasa a auzit glasul Maicii Domnului spunându-i: „Mara, Mara, să nu mergi mai departe, căci în mănăstire locuiesc monahi, iar tu eşti femeie. Aici stăpânesc eu”. Şi îndată i-a apărut înainte Maica Domnului, care i-a interzis să continue drumul şi i-a poruncit să se întoarcă la port, spunându-i că numai ea (Maica Domnului) este împărăteasa acestui loc. Sultana a lăsat Darurile părinţilor mănăstirii, care veniseră în întâmpinarea ei.
Astăzi, aurul magilor a fost împărţit în 28 de pandantive de 5-7 cm în formă dreptunghiulară, trapezoidală sau poligonală, iar tămâia şi smirna sunt împărţite în 62 de mărgele, asemenea măslinelor.

Peștera Nașterii Domnului

Peştera, de formă aproape dreptunghiulară, are o lungime de 12 m şi o lăţime de 3m. Pardoseala şi o parte din ziduri sunt îmbrăcate în marmură. O mulţime de candele din argint şi împodobite cu ouă de struţ atârnă de tavanul peşterii. În partea de răsărit se găseşte altarul principal ortodox, acolo unde S-a născut Pruncul Iisus.
În partea opusă, a fost ridicat Altarul Ieslei, acolo unde, după tradiţie a fost aşezat pruncul Iisus după ce s-a născut (Luca 2, 7). Cel de-al treilea altar este închinat Magilor (Matei 2, 1-2; 2, 11).
În Peştera Naşterii se slujeşte Sfânta Liturghie ortodoxă în fiecare dimineaţă, între orele 5:30-7, iar vecernia între orele 14-16.

Ieslea Pruncului Hristos

În partea opusă Altarului Naşterii, a fost ridicat Altarul Ieslei, acolo unde Iisus a fost aşezat după ce S-a născut şi unde Fecioara Maria a alăptat pe Pruncul Iisus. „Şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei.” (Luca 2, 7).
Aici au venit şi păstorii şi s-au închinat, urmând cuvintelor îngerului: „Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle.” (Luca 2:10-12).
Despre ieslea în care a fost aşezat pruncul Iisus găsim următoarele mărturii în Evanghelia după Luca: „Şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei (…) Şi, grăbindu-se (păstorii), au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle.” (Luca 2, 7, 16)
Fericitul Ieronim ne spune că Împărăteasa Elena a găsit micul leagăn de lemn şi l-a îmbrăcat în argint.
În secolul al XII-lea, atunci când au intrat în stăpânirea bisericii, cruciaţii au dus ieslea la Roma, în Biserica Santa Maria Magiore.
Relicvariul din cristal ce conţine un fragment de lemn din ieslea de la Bethleem, în care S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos, se găseşte şi astăzi în Cripta Nativităţii de sub altarul principal al catedralei Santa Maria Magiore.

Altarul Magilor

Cel de-al treilea altar din biserică este închinat Magilor, care „au venit în Ierusalim, întrebând: Unde este regele iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui”… „şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă” (Matei 2, 1-2, 11).
Ortodocşii şi armenii fac slujbe zilnice pe Altarul Naşterii Domnului, iar catolicii pe cel al Magilor.

Grota Laptelui

La circa 300 m sud-est de biserica Naşterii Domnului se găseşte un paraclis numit îndeobşte „Grota Laptelui”. Această biserică, închinată Maicii Domnului, a fost ctitorită în secolul V de către Sfânta Paula, ucenica Fericitului Ieronim.
O veche tradiţie din secolul al VI-lea, spune că aici s-a oprit Maica Domnului cu Pruncul, în noaptea în care Dreptul Iosif a primit porunca de la înger să părăsească Betleemul și să fugă în Egipt:
„După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă. Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: «Din Egipt am chemat pe Fiul Meu». Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: «Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt».” (Matei 2, 13-18).
În momentul în care Iosif a primit poruncă, Maica Domnului tocmai Îl alăpta pe pruncul Iisus. În graba plecării, câteva picături au căzut pe piatra grotei, care s-a transformat din culoarea roşie în culoare albă.
Grota Laptelui se află în grija călugărilor franciscani din jurul anului 1347. Din vechea biserică a Sfintei Paula se mai păstrează câteva fragmente de mozaic în apropierea uşii de la intrare. Acestea prezintă motive florale şi animaliere realizate cu multă eleganţă.
Grota este loc de pelerinaj pentru femeile care n-au copii şi mamele creştine, dar mai ales musulmane care n-au lapte destul ca să-şi alăpteze copiii. Pe lângă rugăciune, femeile duc din acest loc, ca leac, praf din piatra cea albă.

Peștera Sfinților Prunci Martiri

În partea dreaptă a curţii interioare a Bisericii Naşterii Domnului din Betleem se găseşte o uşa ce duce la Peştera Sfinţilor Prunci Martiri.
În peşteră, sub un perete de piatră, se păstrează o parte din moaştele celor 14.000 de copii ucişi de Irod cel Mare, alături de cele ale unor călugări martirizaţi de perşi în anul 614.
Lângă osuar, în subsolul peşterii se găseşte şi un mic paraclis, închinat pruncilor-mucenici.
„Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: «Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt»” (Matei 2, 16-18).

Crăciunul pentru noi

Crăciunul este o recreaţie perpetuă a universului şi a lumii, dar şi a fiecăruia dintre noi. Pentru noi, cei care am primit darul lui Hristos, bucuria naşterii Sale trebuie să izvorască din faptul că suntem fii ai lui Dumnezeu. Dacă sărbătoarea Cră¬ciunului nu înseamnă întruparea, creşterea, suferinţa, moartea şi învierea lui Emanuel pentru noi, cu noi şi în noi, atunci nu înseamnă nimic, încredinţaţi fiind că nu este nimic din ceea ce ne cere Hristos să facem în viaţă, care să nu fi fost făcut de El mai întâi. Toate momentele din viaţa Sa sunt prilejuri pentru noi de apropiere de Dumnezeu. Din acest motiv, Crăciunul este o re-creaţie perpetuă a universului şi a lumii, dar şi a fiecăruia dintre noi, chemaţi să devenim fiii lui Dumnezeu după har, prin Hristos Care „S-a dat pen¬tru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptarea noastră” (Romani 4, 25).