Biserica Ortodoxă a îndeplinit în viața satului românesc un rol multiplu: factor care a vegheat la sănătatea morală a poporului, instituție care a promovat cultura și spiritualitatea românească, instanță juridică până în perioada modernă a statului, oferind asistență socială și medicală prin așezămintele și bolnițele ridicate pe lângă mănăstirile sale. Misiunea clericilor ortodocși români în viața păstoriților a reprezentat un reper demn de luat în considerare atât în momente de bucurie și de împlinire sufletească, cât și în clipele de încercare. 

Preoții de mir din comunitățile rurale au sădit sămânța Evangheliei, săvâr­șind o lucrare de înnoire sau de renaștere duhovnicească în sufletele și în viața credincioșilor români. Mărturisind credința ortodoxă, uneori chiar cu prețul vieții, preoții și păstoriții lor au marcat istoria Bisericii și a neamului românesc, păstrând neștirbită legea lor ortodoxă strămoșească. 

„Biruința satului asupra împăratului”

Biserica Ortodoxă a fost un factor coagulant pentru poporul român și pentru statul român. A pregătit și desăvârșit marile evenimente din viața poporului român, a ridicat moralul chiar și în cele mai grele momente ale sale, a dovedit înțelepciune în clipele critice. În contextul uniației din Transilvania, clerul și credin­cioșii români au făcut nenumărate drumuri la Viena pentru păstrarea credinței străbune. Printre mărturisitorii Ortodoxiei s-au remarcat preoții Moise Măcinic din Sibiel și Ioan din Galeș, preoții Cosma din Deal, Ioan din Aciliu, Ioan din Poiana, Ioan din Săliște, Ioan Piuariu din Sadu, dar și preotesele din Tilișca, Deal și Poiana, împreună cu credin­cioșii țărani: Oprea Miclăuș din Săliște, Ioan Oancea din Făgăraș, Constantin Petric din Jina, Tănase Todoran din Bichigiu. Întemnițați, bătuți, maltratați, alungați din satele lor, uneori uciși în urma suferințelor îndurate, toți acești mărturisitori ai Evangheliei pe pământ românesc au reușit o biruință a satului asupra împăratului, așa cum se exprima istoricul Ioan Lupaș. 

Preoțimea a continuat să-și facă datoria de luminătoare a poporului, indiferent de greutățile materiale cu care s-a confruntat, însuflețind și sprijinind cu vorba și cu fapta lupta pentru emanciparea culturală și națională a românilor transilvăneni și bănă­țeni. Astfel, în ciuda lipsurilor materiale, a îngrădirii libertății naționale, clerul ortodox a păstrat vie și nealterată credința în Hristos și ideea unității naționale a tuturor românilor din cele trei țări românești.

Observăm prezența clerului mirean și monahal la evenimente precum: Răscoala condusă de Horia, Cloșca și Crișan (1784); Revoluția lui Tudor Vladimirescu (1821); Revoluția de la 1848; Războiul de independență (1877-1878); Răscoala din 1907. Clericii români au fost în fruntea poporului susținând doleanțele de veacuri, promovând dragostea de Dumnezeu și de țară. Ei au înțeles să vină în ajutorul celor ce luptau pentru libertate și independență ca să întărească și să sporească în sufletul apărătorilor curajul și bărbăția, încrederea în biruința lor deplină și în dreptatea cauzei pe care o apărau. „De aceea iubim noi atât de mult Ortodoxia, spunea părintele Dumitru Stăniloae: pentru că iubim sufletul neamului nostru, pentru că recunoaștem în ea tot ce este mai adânc și mai bun în noi, pentru că aspirațiile și idealurile ei au devenit aspirațiile și idealurile noastre. Dacă orice om și orice popor când trăiește pentru o misiune, și nu numai pentru ca să consume bunuri materiale, este purtătorul unei idei, apoi ­neamul nostru este purtătorul prin excelență al Ortodoxiei.” 

Decretul regal din 1877 hotărăște înființarea Serviciului religios al Armatei

Atât înainte, cât și în timpul Războiului de independență (1877-1878), preoții Bisericii Ortodoxe, prin cuvânt și faptă, s-au implicat în colectarea de alimente și haine, acordând asistență religioasă și sprijin material pentru biruința Armatei române. „Niciodată – spune un scriitor român – n-au fost bisericile noastre mai pline ca în zilele când se serbau biruințele românilor peste Dunăre sau se făceau rugăciuni pentru ostașii căzuți, care nu din pomana altor neamuri, ci prin virtuțile și sabia lor au obținut independența țării.”
Preoții români s-au ridicat la nivelul chemării lor de păstori de suflete, fiind alături de păstoriții lor și pe câmpul de luptă. Astfel, este cunoscută înfiin­țarea printr-un decret special din 1877 a Serviciului religios al Armatei. Din rândurile sale făcea parte un număr mare de preoți confesori, printre care amintim: arhiman­driții Ignat Serian și Ghenadie Marișescu, protosinghelul Sava Dimitrescu și ieromonahul Veniamin Alexandrescu (garnizoana din București), ieromonahul Agatanghel Guțu (garnizoana din Craiova), preotul Ilie Grigorieu și ieromonahul Narcis Crețulescu (garnizoana din Iași), preotul Nicolae Budișteanu, preotul Ioan Lăcureanu Pronotarie. De asemenea, clericii ortodocși și-au adus contri­buția și în lucrarea medicală, de îngrijire a bolnavilor și răniților. Din spitalele de campanie vor face parte peste 300 de monahi și monahii. Toți acești oameni ai Bisericii au îndeplinit, din prisosința inimii lor și cu toată vrednicia, îndatoririle ce le reveneau în mijlocul ostașilor. 

Preoți martiri în Marele Război

În timpul Primului Război Mondial, alături de soldații români care au luptat pentru reîntregirea națională s-au aflat și preoți militari, ostenitori în serviciul sanitar al Armatei române. După 1916 autoritățile germane și austro-ungare au pornit o puter­nică prigoană împotriva popula­ției românești. Printre cei maltra­tați, persecutați, deportați sau uciși au fost și preoți ortodocși. Printre aceștia amintim: preotul Constantin Păunescu din Rado­mirești, județul Olt, împușcat fără nici o vină, la Drăgănești-Olt, în prezența soției, a copiilor și a tatălui; preotul Vasile Iliescu-Buzăianu, din Homești, Râmnicu Sărat, ucis după ce omorâse el însuși câțiva soldați care voiau să-i necinstească fetele; preotul Ghiță Giurescu, din Bălănești-Buzău, a fost găsit străpuns de baionete, în casa sa; preotul Gheorghe Balaban și soția sa Florica, din Viziru-Brăila; preotul Vasile Aftenie, din Valea Nucarilor-Tulcea. 

Prezența și lucrarea clerului ortodox în mijlocul poporului român au fost vizibile și în timp de pace, nu numai în vreme de război. Preocuparea reprezentanților Bisericii Ortodoxe pentru soluțio­narea problemelor emergente din cadrul societății medievale româ­nești – sărăcia, nedreptatea, imo­ralitatea – a fost completată în chip fericit de dorința creșterii nivelului cultural și spiritual al țării, prin tipărirea de carte bisericească și nu numai, prin sprijinul acordat școlilor românești, prin pregătirea intelectuală a clerului slujitor.

Începutul învățământului, al școlii la români este strâns legat de viața Bisericii. Astfel, școala românească își începe drumul educativ în mijlocul poporului român din tinda Bisericii, iar cartea scrisă și cea tipărită apar mai întâi în Biserică. În mănăstirile țării au fost organizate centre tipografice, biblioteci și școli de copiști, miniaturiști, traducători și educatori pentru toți fiii nea­mului românesc. Ca urmare, Biserica Ortodoxă, prin clericii săi, a fost un far călăuzitor pentru toți românii. Mitropoliții Andrei Șaguna în Transilvania, Grigorie Dascălul în Țara Românească și Veniamin Costachi în Moldova au continuat opera înaintașilor săi, înțelegând mai bine decât oricine că un neam nu se poate ridica în rândul celorlalte popoare decât prin știința de carte. Este demnă de men­ționat strădania, dar și reușita marelui Mitropolit Andrei Șaguna care a întemeiat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea aproximativ 800 de școli poporale în Transilvania. 

Clerul, efor în școala românească

Dar pentru ca un neam să aibă o școală bine închegată, pentru a elimina din rândul oamenilor ignoranța și analfabetismul, pentru a crea elite culturale și spirituale vrednice, este necesară o bună organizare a învățămân­tului sub toate formele sale: primar de la sate și de la orașe, gimnazial, liceal și nu în cele din urmă academic. Constituit în Biserică, având drept învățători pe preotul slujitor și pe cântărețul bisericesc, învățământul românesc a făcut pași semnificativi spre dezvoltare și organizare. O simplă analiză semantică a cuvântului dascăl ne duce cu gândul atât la învățătorul care învață copii în școală, dar și la cântărețul bisericesc. 

Pentru o lungă perioadă preotul a fost directorul școlii întemeiate pe lângă biserica parohială, protopopul era inspectorul care venea și evalua activitatea desfă­șurată de preot. Educarea națio­nală a copiilor neamului românesc și formarea unor profesori și învățători de marcă au reprezentat o preocupare continuă pentru acești efori ai școlilor noastre. Formând zeci de generații de preoți și învățători, Biserica Ortodoxă a menținut vie conștiința națională și a pregătit treptat drumul spre Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. De aceea, misiunea preo­țească a fost întotdeauna și o misiune istorică, o misiune patriotică. 

Asistența socială și mica medicină erau în sarcina Bisericii

Păstorindu-și credincioșii cu dragoste și devotament, preoții și monahii români s-au aplecat și asupra neputințelor trupești ale acestora. Astfel, au existat clerici care aveau cunoștințe medicale, practicând o medicină mică, cum o denumea poetul Tudor Arghezi. Un exemplu îl reprezintă Haralambie, călugărul din republica mănăstirească a Sfântului Munte, care avea o vie, cu pri­seacă, lângă o pădure din județul Ilfov. „În vreo 40 de ani, de când își îngrijește strugurii și albinele și culege buruienile prin crânguri, pentru ceaiurile cele de sănătate, toate satele din plășile vecine au trecut prin podgoria lui norocoasă, ca printr-o școală de avuție…” Amintind de toate aceste rețete ale călugărului Haralambie, Arghezi sublinia că leacu­rile nu se plăteau, „medicina fiind asemenea preoției și nu o marfă a tejghelii.” 

Primele instituții medicale la români apar în cadrul mănăstirilor noastre și poartă numele de bolnițe. Aici se oficiau frecvent slujbe de tămăduire – Taina Sfântului Maslu, dezlegări, molitve, rugăciuni -, în timp ce unii dintre monahi aveau cunoștințe medicale, oferind tratamentul adecvat. Ele vor fi înlocuite cu timpul de spitale. De asemenea, începutul învățământului medical românesc s-a făcut în școlile Bisericii.