Pe vremea dreptcredinciosului împărat Iustinian, popoarele iubitoare de Hristos venind în Sfînta Cetate a Ierusalimului, la praznicul înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului, doi tineri, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au plecat din Siria la Ierusalim, să se închine cinstitului lemn al Sfintei Cruci. Numele unuia era Ioan, iar al celuilalt Simeon, fiind amîndoi de neam bun şi bogaţi. Ioan era în vîrstă de 24 de ani şi, avînd femeie tînără, petrecea lîngă tatăl său cel îmbătrînit, deoarece maica lui murise. Simeon era neînsurat, avea o maică văduvă şi bătrînă, în vîrstă de 80 de ani. Amîndoi aceşti tineri se întovărăşiseră între dînşii cu dragostea lui Hristos, ca unii ce erau din aceeaşi ţară şi au petrecut în Ierusalim multe zile, cercetînd împreună sfintele locuri şi închinîndu-se. Pe cînd se întorceau ei într-ale lor, s-au pogorît în valea Ierihonului şi, mergînd pe sub munte, au trecut pe lîngă cetate.

Văzînd ei mînăstirile dimprejurul sfîntului Iordan, Ioan a zis către Simeon: „Ştii oare cine vieţuieşte în acele locaşuri?” Simeon a zis: „Cine vieţuieşte într-însele?” Ioan a răspuns: „Acolo vieţuiesc îngerii lui Dumnezeu”. Simeon, minunîndu-se şi suspinînd, a zis: „Putem oare să-i vedem?” Ioan a zis: „De vom vrea să primim o viaţă ca a lor, apoi cu adevărat ne vom îndulci de vederea feţei şi de vorbele lor”. Deci, ei şedeau în cale amîndoi călări. Apoi, descălecînd de pe cai, i-au dat slugilor lor, zicînd: „Mergeţi încet înaintea noastră”. Slugile mergeau înainte cu caii, iar ei, urmînd de departe, vorbeau cum ar putea să-şi mîntuiască sufletele lor. Mergînd încetişor, au ajuns la o răspîntie, de unde era o cale care ducea către locul unde li se cădea să meargă, iar altă cale mergea spre Iordan, de unde se vedeau acele mînăstiri. Ioan a zis către Simeon, arătînd cu degetul calea ce duce spre Iordan: „Aceasta este calea care duce la viaţă!” Iar spre calea ce era spre Siria, a zis: „Aceasta este calea ce duce la moarte! Deci, să stăm, frate, la această răspîntie şi să ne rugăm lui Dumnezeu, ca să ne povăţuiască pe care cale să mergem”.

Plecîndu-şi ei genunchii, au început a se ruga Domnului cu căldură, zicînd: „Doamne, Dumnezeule, Cel ce voieşti să se mîntuiască toată lumea, arată voia Ta robilor Tăi şi ne îndreptează calea pe care vom merge”. Rugîndu-se din destul, au aruncat sorţi şi a căzut soarta ca să meargă pe calea ce ducea la Iordan. Atunci ei s-au umplut de mare bucurie duhovnicească şi cu smerenie au mulţumit lui Dumnezeu. Deci şi-au uitat părinţii, unul pe tată şi femeie, iar altul pe maica sa şi, defăimîndu-şi averile, au socotit întru nimic toate cele frumoase şi dulci ale acestei lumi.

Cuprinzîndu-se în braţe unul cu altul şi sărutîndu-se cu sărutare sfîntă, au pornit pe calea ce duce spre Iordan şi pe care cu adevărat au ajuns la viaţa veşnică. Ei alergau cu bucurie la Mormîntul lui Hristos cel primitor de viaţă, ca Petru şi Ioan, întărindu-se şi îndemnîndu-se unul pe altul. Pentru că Ioan se temea ca Simeon, de dorinţa mamei lui cea bătrînă, să nu se întoarcă de la scopul cel bun. Iar Simeon, de asemenea, se temea de Ioan ca nu cumva, dragostea femeii cu care se însoţise de curînd, să-l distragă de la acelea ce le erau puse înainte, ca magnetul pe fier.

Drept aceea îşi întindeau unul către altul cuvinte duhovniceşti, învăţătoare şi mîntuitoare. Ioan zicea către Simeon: „Iubite frate, nu te lenevi, nici nu slăbi, căci nădăjduiesc spre Domnul că Acela în ziua de azi iarăşi ne-a născut pe noi. Şi ce folos poate să ne fie nouă din deşertăciunile lumeşti? Şi ce ajutor vom afla din bogăţii în ziua judecăţii? Oare nu ne vom vătăma mai mult? Asemenea şi tinereţile şi frumuseţile noastre cele trupeşti, oare pururea le vom petrece? Nu se vor schimba oare în bătrîneţe? Oare nu ne va ajunge moartea? Noi nu sîntem înştiinţaţi că vom ajunge la bătrî-neţe, pentru că şi cei tineri mor, neaşteptînd moartea”. Simeon a grăit iarăşi către Ioan: „Eu, frate, n-am nici tată, nici fraţi, nici surori, decît numai pe o singură mamă, care m-a născut şi care acum a îmbătrînit. Pe mine nu mă doare inima atît de dînsa, dar mă întrebam în inima mea pentru tine, ca să nu te abaţi din această cale bună, din pricina dorinţei femeii tale cea frumoasă şi iubită, cu care te-ai unit de curînd prin nuntă”. Astfel vorbeau ei între dînşii pe cînd călătoreau.

Ei s-au rugat lui Dumnezeu şi pentru aceasta, ca să le în-ştiinţeze voia Sa, în care anume mînăstire să se tundă în călugărie. Şi şi-au pus un semn ca acesta: în care mînăstire vor afla porţile deschise, în aceea le porunceşte Dumnezeu să intre. Deci s-a întîmplat de au mers la mînăstirea Cuviosului Gherasim, în care era egumen un bărbat insuflat de Dumnezeu, cu numele Nicon. Aceluia i s-a vestit mai întîi de la Dumnezeu de venirea acestor doi tineri aprinşi de dumnezeiasca dragoste. Pentru că Nicon a văzut pe Domnul într-acea zi, în vedenia visului, zicînd către el: „Scoală şi deschide uşile ogrăzii, ca să intre aici oile Mele”.

Egumenul, deşteptîndu-se, a mers şi a deschis porţile mînăstirii şi şedea acolo, aşteptînd venirea oilor lui Hristos. Apropiindu-se Ioan şi Simeon de mînăstirea lui şi văzînd porţile deschise şi pe stareţ şezînd în poartă, s-au bucurat cu bucurie mare. Deci, Ioan a zis către Simeon: „Bun este acest semn, frate, că mînăstirea este deschisă şi portarul şade ca şi cum ea aşteaptă venirea noastră. Venind ei la poartă, egumenul s-a sculat şi le-a zis: „Bine aţi venit, mieluşeii lui Hristos”. Şi, primindu-i cu dragoste, i-a dus în mînăstire şi i-a ospătat cu trupească şi duhovnicească hrană şi i-a odihnit în noaptea aceea ca pe nişte străini.

A doua zi le-a zis: „Frumoasă şi plăcută este lui Dumnezeu dragostea voastră, pe care într-un suflet o aveţi către Dînsul. Însă trebuie ca şi voi să o păziţi cu dinadinsul, ca nu cumva să o stingă în voi vrăjmaşul mîntuirii voastre. Bună este alergarea voastră, însă sînteţi datori să nu slăbiţi în alergare, pînă ce veţi ajunge cununile. Bun este scopul vostru, însă nu fiţi fără de grijă, ca să nu se răcească căldura cea duhovnicească, care este acum în inimile voastre. Bine este a cinsti mai mult pe cele veşnice, decît pe cele vremelnice. Bine este a sluji şi părinţilor celor după trup, dar fără de asemănare este mai bine a plăcea Părintelui celui ceresc. Buni sînt fraţii cei după trup, dar cei duhovniceşti sînt mai folositori. Buni sînt prietenii pe care îi aveţi în lume, dar mai bine este a cîştiga prieteni pe sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu. Buni sînt apărătorii şi mijlocitorii pe care îi aveţi către boieri, dar nu sînt aşa cum sînt îngerii cei ce mijlocesc pentru noi către Dumnezeu. Bine este a face milostenie săracilor pentru Dumnezeu, dar nici o jertfă nu este atît de bine primită lui Dumnezeu, precum este jertfirea sufletului şi a voii pentru Domnul. Dulce este saţiul vieţii acesteia, dar nu este întocmai cu saţiul Raiului. Frumoasă este bogăţia şi iubită de toţi oamenii, dar nu este asemenea cu acele vistierii, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit. Bine este a ostăşi cineva împăratului celui pămîntesc, dar de puţină vreme şi cu multă primejdie se face acea ostăşire; iar a se face cineva ostaş Împăratului ceresc, este a dănţui peste toată puterea cea potrivnică”.

Acestea şi cele asemenea cu acestea grăind către ei cuviosul egumen şi văzînd lacrimile ce ieşeau din ochii lor, a zis către Simeon: „Nu dori, nici nu plînge pentru cărunteţile stăpînei maicii tale, căci pentru ostenelile tale, Dumnezeu poate mai bine să o mîngîie, decît dacă ai fi tu lîngă ea. Şi chiar dacă nu vei fi departe de dînsa n-ai putea şti dacă tu o vei îngropa pe ea sau ea, pe tine şi ai fi murit fără de plăcerea lui Dumnezeu, neavînd ceva ca să te poată izbăvi de răutăţile cele ce vor să fie după moarte. Căci nici lacrimile cele de maică, nici dragostea cea de tată, nici bogăţia, nici slava, nici însoţirea femeii şi nici iubirea fiilor nu pot să roage pe Judecătorul cel înfricoşat, fără numai viaţa cea îmbunătăţită, nevoinţele şi ostenelile suferite pentru Dumnezeu”.

Apoi, întorcîndu-se către Ioan, i-a zis: „O, fiule, să nu-ţi aducă vrăjmaşul nişte gînduri ca acestea şi să-ţi zică în mintea ta: „Cine afară de mine va sprijini şi va hrăni bătrîneţile tatălui meu? Cine va potoli tînguirea soţiei mele? Pentru că de i-aţi lăsat pe dînşii să slujească altui dumnezeu, iar voi v-aţi fi dus la altul, cu dreptate v-aţi fi îngrijit de dînşii; dar deoarece unul şi acelaşi este Dumnezeu, Căruia aţi încredinţat pe părinţii voştri şi pentru a Cărui dragoste i-aţi lăsat pe ei, fiţi încredinţaţi că El singur se va îngriji de dînşii. Încă şi la aceasta să vă mai gîndiţi, că pe cînd eraţi în lume şi slujeaţi Domnului cu cinste, bunătatea Domnului se îngrijea de voi şi vă umplea casele voastre de toate bunătăţile, cu atît mai vîrtos acum se va îngriji de casele voastre, fiindcă aţi venit ca să-i slujiţi Lui cu toată inima, vrînd să-I placeţi şi mai bine. Fiilor, aduceţi-vă aminte de cuvîntul Domnului, cînd a zis către cel ce a vrut să meargă în urma Lui: Doamne, porunceşte-mi ca mai întîi să merg să îngrop pe tatăl meu. Iar Domnul i-a grăit: Lasă pe cei morţi să-şi îngroape morţii lor, iar tu vino după Mine.

Deci şi voi, cu voie neschimbată şi cu inimă neîndoită, să alergaţi în urma lui Hristos. Că de v-ar fi chemat pe voi un împărat pămîntesc şi vremelnic, vrînd să vă facă în palatele lor postelnici sau sfetnici, oare n-aţi fi lăsat casele voastre şi n-aţi fi mers cu sîrguinţă la împărat, să staţi înaintea lui cu slavă şi cinste şi să vă îndulciţi de vederea feţei lui? Desigur, aceasta aţi fi făcut-o pentru puţină vreme, în care el ar fi voit să vă cinstească pe voi înaintea boierilor săi”. Iar Ioan şi Simeon i-au zis: „Adevărat, aşa este, părinte!”

Atunci cuviosul egumen a grăit către dînşii: „Sîntem datori ca şi cu mai multă sîrguinţă şi osîrdie să alergăm la chemarea Împăratului ceresc, Cel ce ne cheamă la cinstea aceea, căreia nici o altă înaltă cinste lumească nu poate să se împotrivească sau să se asemene. De aceea sîntem datori a asculta pe Dumnezeu, Cel ce ne cheamă pe noi la Dînsul, aducîndu-ne aminte de dragostea Sa cea către noi, pentru care chiar pe Fiul Său Unul născut nu L-a cruţat, ci L-a dat pentru noi morţii, ca să ne facă pe noi fii ai Săi.Şi chiar de am vărsa tot sîngele nostru pentru aceasta, nimic vrednic n-am răsplăti pentru bunătatea şi dragostea Lui arătată spre noi; pentru că sîngele robilor nu este asemenea cu sîngele împărătesc”.

Cuviosul Nicon, bărbatul cel insuflat de Dumnezeu, grăind aceste cuvinte către tinerii mireni, cu toate că cunoştea osîrdia lor cea curată către Domnul, îi sfătuia să nu primească îndată chipul monahicesc, ci să mai aştepte cîtăva vreme, pînă ce singuri pe dînşii se vor ispiti, adică de vor putea suferi greutatea nevoinţei monahiceşti, ştiindu-i crescuţi cu hrană dulce şi îmbrăcaţi în haine moi. Dar ei, căzînd la picioarele lui, îl rugau cu lacrimi să-i tundă şi să-i îmbrace în schima monahală.

După aceasta, stareţul, vrînd să-i ispitească pe ei, a luat la o parte pe Ioan şi i-a zis lui: „Acum eu am sfătuit pe prietenul tău, ca pînă la anul să mai petreacă în chipul mirenesc”. Atunci Ioan a răspuns: „De voieşte el, petreacă cum voieşte; dar eu nu pot suferi atîta vreme pînă la tundere; de aceea, mă rog, părinte, ca îndată să săvîrşeşti asupra mea, ceea ce doreşte sufletul meu”. Simeon, văzîndu-i pe ei vorbind de o parte, a zis către stareţ: „Nu pierde vremea, părinte, ascultînd cuvintele lui Ioan. Pentru că se cutre-mură inima mea pentru dînsul, ca să nu tînjească pentru soţia sa cea bogată şi atît de frumoasă, cu care s-a însoţit anul acesta şi nu cumva pentru aceasta să nu cadă din dragostea lui Dumnezeu”.

Atunci Ioan a grăit cu lacrimi către stareţ, pentru că era foarte plecat spre lacrimi: „Rogu-mă ţie, părinte, ca îndată să ne călugăreşti pe noi, pentru ca să nu pierdem pe iubitul meu frate, care are o maică ce îl iubeşte foarte mult şi care nu poate trăi fără de vederea feţei lui. Deci, mă tem pentru dînsul, ca nu cumva, aducîndu-şi aminte de dragostea maicii sale, să se lipsească de dragostea lui Dumnezeu. De aceea, nu voi înceta de a mă îngriji, pînă ce nu îl voi vedea pe el călugărit”. Atunci stareţul, văzînd grija cea mare ce o aveau unul pentru altul şi fiind încredinţat că Dumnezeu nu ruşinează, nici trece cu vederea pe cei ce aleargă la Dînsul din tot sufletul şi cu credinţă neîndoită, i-a dus pe ei în biserică şi, tunzîndu-i, i-a îmbrăcat în chipul celor noi începători. Pe cînd se săvîrşea călugăria lor, Ioan plîngea foarte tare, iar Simeon în taină îl îmboldea pe el, poruncindu-i să tacă, fiindcă i se părea că plînge după tată şi după femeia sa, dar acela plîngea şi vărsa lacrimi din căldura şi dragostea inimii sale ce o avea către Dumnezeu.

După tundere şi după săvîrşirea Sfintei Liturghii, egumenul iarăşi a ţinut multă vreme cuvînt de învăţătură către dînşii, deoarece el, avînd duh văzător, a înţeles că nu vor petrece mult în mînăstirea lui, chemîndu-i Dumnezeu pe dînşii la cea mai desăvîrşită viaţă. Deci, ziua aceea fiind sîmbătă, egumenul voia ca a doua zi, Duminică, să pună desăvîrşit pe dînşii haina cea călugărească a chipului îngeresc. Însă unii din fraţi grăiau către Ioan şi Simeon: „Fericiţi sînteţi voi, că mîine dimineaţă aveţi să vă naşteţi din nou şi să fiţi curaţi, născuţi ca din pîntecele maicii voastre şi vă veţi curăţi de păcatele voastre, ca şi cum într-acea zi aţi fi primit botezul”.

Dar ei, neînţelegînd cele ce li se grăiau, se minunau şi se spăimîntau; şi, alergînd la sfîntul egumen în seara sîmbetei, îl rugau pe el, zicînd: „Nu ne boteza pe noi, părinte, că sîntem creştini şi fii de părinţi creştini, curăţiţi deja prin baia Sfîntului Botez”. Dar egumenul, nepricepînd nimic din cuvintele lor, a zis către dînşii: „Cine voieşte să vă boteze pe voi, fiilor?” Ei au zis: „Am auzit de la părinţi că mîine de dimineaţă avem să ne botezăm”. Egumenul, înţelegînd ceea ce li s-a vorbit lor de fraţi despre sfîntul şi îngerescul chip, a zis către dînşii: „Bine v-au spus părinţii pentru că mîine de dimineaţă voim să vă îmbrăcăm pe voi în rînduiala cea desăvîrşită a chipului cel îngeresc, care, ca un al doilea botez, vă va curăţi de toate păcatele făcute în lume”.

Dar Ioan şi Simeon nu ştiau ce este rînduiala cea desăvîrşită a chipului îngeresc. Deci, egumenul a poruncit să cheme un frate, pe care, cu o Duminică înainte, îl îmbrăcase în rînduiala cea desăvîrşită; şi fiindcă fratelui acela nu i se împlinise şapte zile, purta încă toată îmbrăcămintea rînduielii celei sfinte, după aşezămîntul mînăstiresc. Venind fratele acela, l-a rugat pe el ca îndată şi în acelaşi timp, fiind seară, să-i îmbrace şi pe ei într-un chip ca acela. Pentru că ziceau ei: „Nu ştim de vom mai trăi peste această noapte şi de vom ajunge ziua de mîine; căci ne temem să nu ne ducem din viaţa aceasta, neavînd o cunună ca aceasta, o slavă şi o bucurie, precum vedem la fratele acesta”.

Egumenul, înţelegînd că ei văd o vedenie, a trimis pe fratele cel chemat, la chilia sa. Atunci Ioan şi Simeon au zis către egumen: „Părinte, îndată să ne faci şi pe noi astfel, precum este fratele acela; căci cu adevărat pe nici unul n-am văzut în mînăstirea ta, să fie într-o cinste ca aceasta, în care este fratele acela”. Egumenul i-a întrebat: „Ce aţi văzut, fiilor, la acel frate?” Ei i-au răspuns: „Am văzut împrejurul capului lui o cunună luminoasă şi oarecare feţe cu podoabă sfîntă înconjurîndu-l cu lumînări, care cîntau cu plăcere”. Egumenul s-a minunat de atîta curăţenie sufletească a lor şi a zis către dînşii: „Mîine de dimineaţă, cu darul Duhului Sfînt, şi voi veţi primi aceeaşi cunună şi slavă în rînduiala cea sfîntă”.

Sosind ziua Duminicii, egumenul a săvîrşit acel sfînt chip asupra lor şi amîndoi vedeau unul la altul strălucind cunună deasupra capului, iar noaptea îşi vedeau faţa unul altuia ca ziua. Sufletele lor s-au umplut de atîta bucurie, încît nu doreau să guste nici hrană şi nici băutură. După primirea rînduielii celei desăvîrşite, trecînd două zile, li s-a întîmplat de au văzut pe fratele cel de mai înainte, îmbrăcat în haină de păr şi făcînd slujba mînăstirii, dar n-au văzut deasupra lui slava şi cununa dintîi; deci, se minunau pentru aceea.

Simeon a zis către Ioan: „Să mă crezi, frate, că după săvîrşirea celor şapte zile şi noi nu vom mai vedea unul deasupra altuia cununa şi strălucirea cea frumoasă, precum vedem acum”. Ioan a zis: „Dar ce voieşti, frate, ca să-ţi fie?” Simeon a zis: „Voiesc să mă asculţi pe mine, ca, precum am fugit din lume, tot aşa să fugim şi de aici şi să ieşim în viaţa pustnicească şi liniştită. Pentru că, de cînd cinstitul egumen ne-a îmbrăcat pe noi în acest chip, s-a aprins inima mea cu o minunată dorire; iar sufletul nu voieşte să vadă, nici să vorbească, nici să audă ceva de la cineva, ci doreşte să petreacă cu totul depărtat de toţi”. Ioan a zis: „Dar ce vom mînca în pustie?” Simeon a zis: „Ce mănîncă şi ceilalţi vieţuitori ai pustiei, despre care am auzit ieri din gura egumenului, care ne învăţa pe noi. Cel ce îi hrăneşte pe aceia, tot Acela ne va hrăni şi pe noi. Deci, mi se pare că egumenul, vrînd ca şi noi să ne alegem viaţa pustnicească, ne-a vorbit mult despre cei care petrec în pustie”.

Ioan a zis: „Dar încă nu am învăţat cîntarea de psalmi, după rînduiala mînăstirii”. Simeon a răspuns: „Cel ce a mîntuit pe cei ce i-au plăcut mai înainte de David, Acela ne va mîntui şi pe noi! Şi, precum pe David care păştea oile în pustie, l-a învăţat a alcătui psalmi, tot aşa ne va învăţa şi pe noi! Deci, ascultă-mă pe mine, frate, precum împreună ne-am dat lui Dumnezeu, tot aşa împreună să-i slujim Lui”. Ioan a zis: „Vom face precum voieşti; dar cum vom ieşi din mînăstire, de vreme ce porţile se închid noaptea?” Simeon a zis: „Cel ce ne-a deschis nouă ziua, tot Acela ne va deschide şi noaptea!”

Astfel, alcătuind şi întărind sfatul între ei şi apropiindu-se noaptea, egumenul a văzut în vis pe un bărbat cu sfîntă podoabă, deschizînd porţile mînăstirii şi zicînd: „Oile lui Hristos, ieşiţi la păşunea voastră!” Deci, deşteptîndu-se îndată, a alergat la poartă şi a găsit-o deschisă. Socotind el că Simeon şi Ioan au ieşit acum, şedea îngrijorat suspinînd şi zicînd: „N-am fost vrednic eu, păcătosul, ca să primesc rugăciunile părinţilor mei; căci ei mi-au fost mie părinţi şi învăţători, iar nu eu lor. O, cîte pietre scumpe – precum zice Scriptura – necunoscîndu-se, se tăvălesc pe pămînt, văzute de mulţi, dar necunoscute de mulţi!”

Acestea zicînd în sine egumenul şi întorcîndu-se, iată, robii lui Hristos mergeau de la chilie spre poartă, ca să iasă din mînăstire. Egumenul a văzut că mergeau înaintea lor nişte tineri preafrumoşi, cu făclii luminoase. Dar Ioan şi Simeon nu vedeau pe acei tineri. Ei, văzînd porţile deschise, s-au bucurat foarte mult că nu s-au lipsit de nădejdea lor. Dar cînd au văzut lîngă poartă pe stareţ, s-au temut şi voiau să se întoarcă, pentru că nu ştiau că este egumenul. Iar el i-a chemat, zicîndu-le: „Nu vă temeţi, fiilor; veniţi în numele Domnului!” Ei, cunoscînd că este egumenul, mai mult s-au bucurat şi au cunoscut că Dumnezeu, Care i-a descoperit venirea lor, i-a arătat şi plecarea lor.

Deci, închinîndu-se stareţului, au zis: „Îţi mulţumim, părinte, şi nu ştim ce fel de mulţumire vom da lui Dumnezeu şi cinstitului tău cap. Care din noi nădăjduia să se învrednicească de nişte daruri ca acestea? Care împărat putea să ne cinstească pe noi cu o rînduială ca aceasta? Ce visterie putea să ne îmbogăţească pe noi atît de mult? Ce baie putea să ne cureţe sufletele noastre? Care părinţi ar fi putut să ne iubească şi să ne mîntuiască pe noi ca tine, cinstite părinte? Tu ne eşti nouă ca un tată şi maică, după Hristos. Tu ne eşti stăpîn, păstor şi povăţuitor, care ne duce de mînă. Prin tine am cîştigat visteria cea nefurată şi am aflat mărgăritarul mîntuirii cel fără de preţ. Ştim cu adevărat puterea botezului celui de-al doilea, precum ne-au spus nouă părinţii. Pentru aceea ne rugăm fericirii tale, părinte, să faci rugăciune pentru noi şi să ne laşi pe noi, robii tăi, să plecăm unde ne va povăţui Dumnezeu. Căci Aceluia am dorit a-I sluji cu tot sufletul. Adu-ţi aminte, părinte, de oile tale pe care le-ai adus lui Hristos spre jertfă”. Acestea le-au grăit ei cu multe lacrimi. Dar şi egumenul plîngea de bucurie duhovnicească, văzînd atîta dorinţă către Dumnezeu din partea lor.

După aceasta, el, punînd pe Simeon de-a dreapta, iar pe Ioan de-a stînga şi ridicîndu-şi mîinile spre cer, a început a se ruga astfel: „Dumnezeule cel drept şi slăvit, Dumnezeule cel mare şi tare, Dumnezeule cel mai înainte de veci şi veşnic, ascultă-mă pe mine, păcătosul, în ceasul acesta. Ascultă-mă, Doamne, Cel ce Te-ai făgăduit să asculţi pe toţi cei ce îţi slujesc Ţie cu adevărat; îndreaptă paşii acestor robi ai Tăi şi povăţuieşte picioarele lor în calea păcii. Fii ajutător acestor tineri fără de răutate şi păzeşte-i ca pe nişte porumbei. Ceartă duhurile cele necurate, ca să nu se apropie de aceşti prunci ai Tăi, ci să fugă departe de la faţa lor. Apucă armă şi pavăză şi te scoală în ajutorul lor. Ridică sabie şi îi apără pe ei împotriva celor ce-i gonesc. Zi fiecărui suflet: Mîntuirea ta sînt Eu! Fă, ca să fugă din gîndurile lor toată nerăbdarea şi spaima, mîndria şi părerea de sine şi toată răutatea să piară din mintea lor. Fă să se stingă toată aprinderea trupului, care se face din diavolească ispitire. Fă să se sfinţească trupul şi sufletul lor, iar duhul să se lumineze cu lumina darului Tău, ca să ajungă ei bărbaţi desăvîrşiţi prin creşterea cea duhovnicească. Fă să se învrednicească de partea plăcuţilor Tăi, să Te laude cu sfinţii îngeri şi totdeauna să se închine Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, Unui Dumnezeu în Treime, în veci. Amin”.

Apoi, întorcîndu-se spre robii lui Hristos, le-a zis cu lacrimi: „O, bunii mei fii, Dumnezeu, pe Care L-aţi ales şi la Care aţi alergat, să trimită îngerul Său înaintea feţei voastre, ca să se facă fără frică calea înaintea picioarelor voastre şi să meargă înaintea voastră, izbăvindu-vă de toate puterile cele potrivnice, precum a izbăvit pe Iacov de Lavan şi de Isav şi pe Daniil din gura leilor”. Apoi, cuprinzîndu-i în braţele sale, grăia către Dumnezeu: „Dumnezeule, mîntuieşte pe cei ce Te-au iubit cu toată inima, că drept eşti, Doamne. Nu lăsa pe cei ce au lăsat toate cele deşarte pentru Tine”. Apoi a mai zis către dînşii: „Fiilor, păziţi-vă, că mergeţi la înfricoşat şi nevăzut război, dar nu vă temeţi, că Dumnezeu este puternic să nu dea asupra voastră ispite mai presus de măsura voastră. Nevoiţi-vă, fiilor, ca să nu vă biruiască vrăjmaşul. Staţi cu vitejie, avînd ca pavăză sfînta rînduială monahicească a chipului îngeresc. Aduceţi-vă aminte de Cel ce a zis: Oricine punînd mîna pe plug şi căutînd înapoi, nu este îndreptat întru împărăţia lui Dumnezeu.Să nu fiţi leneşi sau trîndavi, începînd această cale a Domnului, ca nu şi vouă să vi se împlinească pilda despre cel ce a început a zidi turn şi nu l-a putut săvîrşi. Deci, îmbărbătaţi-vă, o, fiilor, ştiind că mic este războiul, dar mare este cununa; de puţină vreme este osteneala, dar veşnică va fi odihna”.

Îndeletnicindu-se ei în nişte vorbiri ca acestea, sosise ceasul ca să toace de Utrenie şi era vremea să iasă din porţile mînăstirii. Simeon, ducînd pe egumen deosebit, i-a zis: „Părinte, mă rog ţie, fă rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu pentru fratele meu, Ioan, ca să i se şteargă din minte pomenirea soţiei lui; ca nu cumva să mă lase întru ispitele vrăjmaşului, căci mă voi topi de jale pentru despărţirea lui. Roagă încă pe Dumnezeu şi pentru tatăl lui, care l-a născut, ca să nu se mîhnească pentru fiul care l-a părăsit”. Asemenea şi Ioan, luînd deosebit pe stareţ, i-a zis: „Părinte, să nu uiţi în sfintele tale rugăciuni pe fratele meu, Simeon, ca să nu fugă de la mine la maica sa, atrăgîndu-se spre dînsa din dragoste, căci astfel ne vom afla în furtună, pătimind înecare”. Stareţul s-a minunat de o dragoste ca aceea, ce era între dînşii şi, făgăduind că se va ruga pentru dînşii, i-a binecuvîntat, îngrădindu-i cu semnul Sfintei Cruci şi i-a liberat cu pace.

Ioan şi Simeon, robii lui Hristos, ducîndu-se de la cuviosul egumen, grăiau: „Dumnezeule, pentru rugăciunile robului Tău şi a părintelui nostru Nicon, du-ne singur unde este voia Ta, că sîntem străini şi nu ştim nici locul, nici ţara unde ne vom duce; ci, venind la Tine, ne-am dat în această pustie adîncă spre moarte”. Apoi Ioan a zis către Simeon: „Frate, ce vom face acum? În ce parte ne vom duce?” Simeon a răspuns: „Să mergem spre dreapta, că toate cele ce sînt spre dreapta sînt bune”. Deci, au mers spre partea dreaptă. Aceea a fost cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care nu lasă pe robii Săi.

Mergînd ei din destul, s-au apropiat de Marea Moartă şi au aflat aproape de mare şi de rîul Iordan, unde intra în mare, un loc frumos şi o chilie, în care petrecuse un stareţ oarecare, vieţuitor în pustie, şi care se mutase către Domnul cu cîteva zile mai înainte de sosirea lor. Acolo erau şi puţine vase şi grădină care avea verdeţuri sădite, cu care se hrănea răposatul stareţ. Robii lui Hristos, văzînd aceea, s-au veselit foarte mult, ca şi cum ar fi aflat cineva o vistierie bogată. Ei au mulţumit lui Dumnezeu şi, sălăşluindu-se acolo, au început a vieţui. Dar nu după multă vreme diavolul, vrăjmaşul sufletelor noastre, nesuferind viaţa cea plăcută lui Dumnezeu a robilor lui Hristos, a început a se lupta împotriva lor. Căci acela a adus aminte lui Ioan de femeie şi de tată, iar lui Simeon de dragostea maicii sale. Ei, dacă s-au văzut unul pe altul mîhniţi, îndată au grăit unul către altul: „Stai, frate, să ne rugăm împreună Stăpînului nostru Iisus Hristos, ca să ne păzească de meşteşugirile vrăjmaşului, cu rugăciunile Sfîntului Nicon, stareţul nostru”.

Rugîndu-se ei, ajutorul lui Dumnezeu a venit degrabă, căci s-a gonit de la dînşii asuprelile potrivnicului. Uneori, ispititorul le aducea pofta de mîncare de carne şi de băutură de vin. Alteori le arăta în vis pe părinţi şi pe rudenii, unii plîngînd pentru dînşii, iar alţii ospătîndu-se. Uneori îi arunca la trîndăvie şi în lenevire, iar alteori voia să-i înspăimînte prin năluciri înfiorate. Deci le venea în gînd să se întoarcă în mînăstire, ca şi cum le era nesuferită viaţa pustnicească. Acel vrăjmaş se sîrguia în multe feluri să împiedice alergarea cea bună a nevoitorilor aleşi. Dar ei, aducîndu-şi aminte de făgăduinţele lor şi de cununile cele luminate, pe care le văzuseră la început unul asupra altuia, de învăţătura stareţului lor şi de lacrimile vărsate, se întăreau întru Domnul şi, simţind adeseori în inimile lor o oarecare dulceaţă duhovnicească, se mîngîiau.

După o împotrivire bărbătească contra ispitelor vrăjmaşului, li se arăta în vis Cuviosul Nicon, uneori sfătuindu-i, alteori făcînd rugăciuni lui Dumnezeu pentru dînşii, iar alteori învăţîndu-i psalmi şi rugăciuni. Ei, deşteptîndu-se, îşi aduceau aminte de cele ce îi învăţa sfîntul în vis şi aveau bucurie mare. Chiar şi mîhnirea care li se făcea din aducerea aminte a celor de acasă, le-a uşurat-o Domnul după doi ani, prin nişte descoperiri ca acestea: Simeon vedea noaptea în vedenia visului, că cercetează în casa ei pe maica sa şi grăia către dînsa în limba siriană: „Maică nu te îngriji, că nouă ne este bine. Eu şi domnul Ioan sîntem sănătoşi, sîntem rînduiţi în palatele împărăteşti, purtăm cununi cu care ne-a încununat Împăratul şi ne-a împodobit cu haine luminoase. Spune şi tatălui lui Ioan să nu se întristeze pentru fiul său şi să nu vă îngrijiţi de noi”.

O vedenie ca aceasta de multe ori i se făcea lui Simeon. Deci, din aceea a cunoscut că atunci maica lui nu se mai îngrijeşte de dînsul, fiind mîngîiată de Dumnezeu. Asemenea, arătîndu-i-se şi lui Ioan în vedenia visului o oarecare faţă prealuminoasă, îi zicea: „Iată, pe tatăl tău l-am făcut fără mîhnire, mutîndu-l la odihnă şi la bucurie. Asemenea şi pe femeia ta o voi lua întru împărăţia Mea în aceste zile”. Ioan şi Simeon, spunînd unul altuia nişte vedenii ca acestea, se bucurau în sufletele lor şi se veseleau întru Dumnezeu, Mîntuitorul lor. De atunci nici un fel de grijă nu mai aveau, adică unul de tatăl şi de femeia sa, iar altul de maica sa, ci grija lor era ca ziua şi noaptea să laude pe Dumnezeu. Aceasta era osteneala lor cea fără de pregetare şi grija cea fără de grijă, ca să facă neîncetat rugăciuni. Deci, nu după multă vreme, s-au făcut vase vrednice ale Sfîntului Duh, învrednicindu-se de vederea dumnezeieştilor descoperiri. Ei uneori vieţuiau deosebit unul de altul, dar nu departe; ci numai ca la o azvîrlitură de piatră. Cînd unuia îi venea un gînd potrivnic, îndată alerga la celălalt, pentru că unul altuia îşi descopereau gîndurile şi astfel goneau asupririle celui potrivnic.

Trecînd cîtăva vreme, fericitul Simeon, şezînd la locul său deosebit, s-a pomenit în răpire şi s-a văzut pe sine că se întorsese în patria sa, cetatea Emesa şi cerceta pe maica sa cea bolnavă, către care a zis: „O, maică, cum petreci?” Iar ea a răspuns: „Bine petrec, fiule”. El a zis către dînsa: „Mergi la Împărat fără să te temi de nimic, căci eu L-am rugat pentru tine şi ţi-am pregătit un locaş şi, de va voi El, apoi şi eu voi veni la tine!” După această vedenie, Simeon, venindu-şi în sine, a cunoscut că într-acel ceas a murit maică-sa şi, alergînd degrabă la fratele Ioan, l-a rugat pe el ca să se roage pentru sufletul maicii sale.

Deci şi el însuşi plecîndu-şi genunchii, se ruga cu lacrimi, zicînd: „Dumnezeule, Cel ce ai binevoit a primi jertfa lui Avraam şi nu ai lepădat jertfele lui Ieftae, nici ai trecut cu vederea darurile lui Abel, şi pentru Samuil, pruncul Tău, ai arătat-o pe maica lui, proorociţa Ana; Tu, Doamne, Doamne al meu, pentru mine robul Tău, primeşte sufletul maicii mele celei bune. Adu-ţi aminte de durerile şi ostenelile ei cele pentru mine. Adu-ţi aminte de suspinele şi lacrimile ei, pe care le-a vărsat cînd am venit la Tine. Adu-ţi aminte de laptele ei, cu care m-a hrănit, nădăjduind să aibă mîngîiere şi ajutor de la mine, dar n-a cîştigat cele dorite. Nu uita, Stăpîne, tînguirile inimii ei pentru mine, cînd am lăsat-o pe ea pentru Tine. Adu-ţi aminte cîte nopţi nu a fugit somnul de la ochii ei, aducîndu-şi aminte neîncetat de tinereţile mele şi de sărăcia sa.

O, cît o durea inima, privind la hainele mele, în care acum nu se mai îmbrăca mărgăritarul ei cel de mult preţ. Adu-ţi aminte de cîtă bucurie şi veselie am lipsit-o pe ea prin plecarea de la dînsa, ca să-Ţi slujesc Ţie, Dumnezeul şi Stăpînul meu. Dă-i ei păzitor tare pe îngerul Tău, ca să-i păzească sufletul ei de duhurile cele viclene şi nemilostive din văzduh, care voiesc să înghită pe toţi. Porunceşte Dumnezeul meu, ca sufletul ei să se despartă de trup fără de durere şi fără de frică şi iartă-i ei toate greşelile ce le-a făcut în această viaţă. Astfel, Dumnezeule şi Dreptule Judecător, să nu o duci pe ea din mîhnire în mîhnire, din primejdie în primejdie şi din suspin în suspin. Ci, în loc de mîhnirea ce a suferit-o pentru mine, unul născut fiul său, dă-i ei bucurie şi în loc de lacrimi, veselia cea pregătită sfinţilor Tăi”.

Deci, rugîndu-se şi Ioan împreună cu dînsul pentru sufletul celei moarte şi sculîndu-se de la rugăciune, Ioan mîngîia pe Simeon, zicînd: „Iată, frate, Dumnezeu a auzit rugăciunile tale şi a primit pe maica ta. Deci, osteneşte-te încă cu mine, să rugăm amîndoi pe Dumnezeu, ca să facă mila Sa şi cu femeia care a fost soţia mea, ca să o ducă pe dînsa din lumea aceasta la viaţa monahicească sau s-o ia la El”. Şi s-au rugat amîndoi pentru aceasta. Trecînd puţină vreme, Sfîntul Ioan s-a aflat în răpire şi a văzut pe femeia lui şezînd în casa sa. Deci, venind maica lui Simeon, a luat-o de mînă şi i-a zis:

„Scoală-te, sora mea, şi vino la mine, căci frumoasă casă mi-a dat Împăratul, Cel ce a făcut ostaş pe fiul meu şi pe bărbatul tău; schimbă hainele tale şi îmbracă altele curate”. Ea, îndată sculîndu-se, şi-a schimbat hainele şi a mers în urma ei. Din această vedenie, Ioan a cunoscut că a murit femeia lui şi în loc bun s-a rînduit cu maica lui Simeon; pentru aceea s-a bucurat cu bucurie mare. De atunci, ei erau amîndoi fără de grijă, şi au petrecut în pustie, vieţuind împreună douăzeci şi nouă de ani, luptîndu-se cu vrăjmaşii cei nevăzuţi, în toată pătimirea cea rea, biruindu-i şi gonindu-i cu darul lui Dumnezeu. Dar mai ales Simeon venise într-atîta nepătimire, încît trupul lui era ca un lemn nesimţitor. El n-avea în sine nici un fel de poftă, avînd toate mădularele lui omorîte cu totul.

Într-o zi, Simeon a zis către Ioan: „Frate, ascultă-mă pe mine! De acum nu mai este nevoie să petrecem în pustiul acesta, ci să mergem să slujim mîntuirii altora. Pentru că aici ne folosim numai pe noi, dar de folosul altora nu avem plată. Oare nu zice Apostolul Pavel: Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe cele ce sînt ale aproapelui. Şi iarăşi:Tuturor le fac spre plăcere, necăutînd folosul meu, ci al multora, ca să se mîntuiască. Şi iarăşi acelaşi apostol zice: Tuturor m-am făcut toate, ca pe toţi să-i mîntuiesc. Ioan a răspuns: „Frate, socotesc că satana a urît liniştea noastră şi ţi-a dat un gînd ca acesta; deci, împotriveşte-te lui şi şezi aici. Această alergare a noastră pe care am început-o şi la care sîntem chemaţi de Dumnezeu, s-o sfîrşim în această pustie!” Simeon i-a zis: „Frate, crede-mă că eu de acum nu voi mai fi aici, ci mă duc cu puterea lui Hristos, să rîd de lume!”

Dar Ioan i-a zis: „Eu încă n-am venit într-o săvîrşire ca aceasta, ca să pot a-mi bate joc de lume; căci mă tem ca nu cumva aceea să mă batjocorească pe mine, lipsindu-mă astfel de darul lui Dumnezeu. Deci, mă rog ţie, bunul meu frate, căci Domnul ne-a însoţit pe noi, să nu mă laşi pe mine, smeritul, nici să te depărtezi de fratele tău. Tu ştii că după Dumnezeu nu am pe nimeni, decît numai pe tine. De toţi m-am lepădat şi cu tine m-am legat; iar tu voieşti acum să mă laşi pe mine singur în această pustie ca în mare? Adu-ţi aminte de ziua în care am aruncat sorţi şi am pornit împreună, ca să slujim Domnului şi ne-am făgăduit să nu ne despărţim unul de altul. Adu-ţi aminte de ceasul acela, în care Cuviosul Părintele nostru Nicon ne-a îmbrăcat pe noi în sfîntul şi îngerescul chip al monahilor şi ne-am făcut amîndoi ca un suflet, încît toţi se minunau de dragostea noastră. Nu uita cuvintele marelui stareţ, cu care ne mîngîia şi ne sfătuia în noaptea cînd am ieşit din mînăstire. Frate, mă rog ţie, nu mă lăsa, ca nu cumva să pier, fiind singur în această pustie. Căci Dumnezeu va cere sufletul meu de la tine”. Simeon i-a zis: „Închipuieşte-ţi că eu am murit; şi, fiind mort, atunci nu ai petrece singur? Deci, crede-mă că dacă vei merge cu mine, vei face bine; iar de nu vei merge, fie voia ta. Eu nu voi mai petrece aici, ci mă duc unde îmi porunceşte Dumnezeu”.

Ioan, cunoscînd că de la Dumnezeu este înştiinţarea fratelui lui ca să se ducă din pustie la lume, a încetat de a-i mai zice ceva. Deci, plîngînd pentru despărţirea sa, a grăit astfel către dînsul: „Iubite Simeoane, păzeşte-te ca cele ce ai adunat în pustie, să nu le risipească lumea şi pe cîte tăcerea le-a sporit, să nu le vatăme gîlceava lumească. Nedormirile tale cele de toată noaptea să nu le piardă somnul, şi filosofia monahicească să n-o risipească înşelăciunea lumească. Păzeşte-te ca vederea femeilor, de care te-a păzit Dumnezeu pînă în ziua de astăzi, să nu vatăme întreaga ta înţelepciune şi sărăcia ta cea pustnicească să n-o fure iubirea de avuţii. Să nu se risipească postirile tale prin gustările de multe feluri; plîngerea, cu rîsul şi rugăciunea să nu se piardă cu lenevirea.

Iubitule, chiar dacă ai luat de la Dumnezeu o putere ca aceasta, ca să poţi, fără de vătămarea mîntuirii tale, să petreci în lume cu oamenii, păzeşte-ţi însă inima cu dinadinsul de cele ce vei vedea în lume şi de cele ce vei face înaintea oamenilor cu trupul, ca să nu lucreze împreună şi voinţa sufletească. Cînd mîna ta se va atinge de ceva, să nu se atingă şi sufletul; mîncînd cu gura, să nu se îndulcească inima; păşind cu picioarele, să nu se risipească odihna cea dinăuntru. Toate cele făcute din afară, să nu se simtă înăuntru şi mintea ta să petreacă fără de tulburare. Eu mă bucur de mîntuirea ta, decît numai roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, ca în veacul ce va să vie să nu ne despartă pe noi unul de altul”.

Simeon i-a grăit: „Nu te teme, iubitul meu frate, pentru că ceea ce voiesc să fac, nu voiesc de voia mea, ci din dumnezeiasca poruncă. După aceasta vei cunoaşte tu că lucrul meu este plăcut lui Dumnezeu, că mai înainte de moartea mea voi veni la tine, mă voi închina ţie şi te voi chema după mine şi după puţine zile mă vei ajunge”. Vorbind ei astfel, au stat la rugăciune şi s-au rugat cu multe lacrimi; apoi, îmbrăţişîndu-se şi sărutîndu-se unul cu altul, Ioan a lăsat pe Simeon, petrecîndu-l pînă departe, pentru că nu-i venea să se despartă de dînsul şi de cîte ori îi zicea Simeon lui: „Frate Ioane, întoarce-te acum”, acele cuvinte i se păreau că sînt ca o sabie ascuţită, care îi desparte sufletul de trup. La sfîrşit, sărutîndu-se unul cu altul, s-au despărţit. Deci, Simeon s-a dus în lume, iar Ioan s-a întors în pustie, vărsînd lacrimi din destul.

Fericitul Simeon, ieşind din pustie, s-a dus în cetatea Ierusalimului, pentru că dorea foarte mult să vadă Sfintele Locuri, pe care nu le văzuse de atîţia ani. Ajungînd la Sfînta Golgota, a petrecut trei zile, intrînd şi închinîndu-se cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci şi Sfîntului Mormînt al Domnului. El se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să-i acopere faptele lui înaintea oamenilor, pînă ce se va muta din viaţa aceasta. El se ruga să fugă de slava deşartă şi de înălţare, care şi pe îngerii din cer i-a surpat şi i-a pierdut şi toţi să-l aibă ca pe un nebun şi fără minte. Această cerere a lui a fost auzită, pentru că Domnul ascultă rugăciunile robilor Săi adevăraţi şi ia aminte la rugăciunile lor.

Multe minuni a făcut după aceea acest plăcut al lui Dumnezeu. Gonea diavolii, cele ce aveau să fie le spunea mai înainte, tămăduia toate felurile de boli, izbăvea de năpraznice morţi, pe cei necredincioşi îi aducea la credinţă, iar pe cei păcătoşi îi povăţuia la pocăinţă. Dar oamenii nu puteau să cunoască sfinţenia lui, Dumnezeu acoperindu-l, şi, pînă la sfîrşitul său, au socotit că este nebun şi îndrăcit. El ştia singur că lucrurile cele minunate ale sale, care se făceau cu darul lui Dumnezeu, trebuia să le acopere cu nebunia, care se arăta pe dinafară, precum va arăta cuvîntul ce urmează. Dar să nu se smintească cineva auzind oarecare fapte necuviincioase şi vrednice de rîs, pe care le făcea acest sfînt în nebunia lui cea prefăcută, batjocorind lumea cea deşartă şi trufaşă. Să se gîndească fiecare la cuvintele Apostolului: Cel ce voieşte să fie înţelept în veacul acesta, să se facă nebun. Şi iarăşi: Noi sîntem nebuni pentru Hristos; pentru că cel nebun al lui Dumnezeu, este mai înţelept decît oamenii.

Cuviosul Simeon de la Ierusalim s-a dus la cetatea Emesei. Acolo a început nebunia sa pentru Hristos, în felul acesta: Apropiindu-se de cetate a văzut un cîine mort, zăcînd în gunoi. Atunci el şi-a descins brîul, a legat cîinele de picioare şi l-a tras în cetate, alergînd pe uliţi şi pe la porţi. Copiii, adunîndu-se după dînsul, strigau: „Iată un călugăr nebun! Iată un călugăr nebun!” Şi aruncau cu pietre în el şi îl băteau cu beţe. A doua zi, fiind Duminică, a intrat în biserică, pe cînd se începuse Sfînta Liturghie, avînd nuci în sîn, după aceea a început a stinge lumînările. Cînd a voit să-l izgonească, el s-a urcat în amvon şi arunca nucile spre femei; deci abia cu multă osteneală au putut să-l dea afară din biserică. Fugind el pe uliţă a răsturnat pîinile care se vindeau şi din această pricină vînzătorii de pîine l-au bătut foarte tare, încît abia a rămas viu.

Un om oarecare cu numele Fuscarie, vînzător de linte şi de alte lucruri de mîncare, fiind necredincios în dreapta credinţă şi ţinîndu-se de eresul lui Sevir, văzînd pe acest fericit stareţ şi neştiind nebunia lui, a zis către el: „Bătrînule, de ce umbli de colo pînă colo, vino la mine să vinzi linte, bob, crupe şi altele de mîncare”. El s-a învoit îndată şi, şezînd la prăvălia omului acela, a început a împărţi marfa la săracii care veneau la dînsul, fără parale, mîncînd şi singur din ele, că nu mîncase de o săptămînă întreagă. Iar după ce le-a risipit pe toate, neadunînd bani deloc, bărbatul acela, văzînd acel lucru, l-a bătut foarte tare, i-a smuls barba şi l-a gonit din casa lui. Stareţul însă a stat lîngă porţile lui. După un ceas, auzind pe femeia lui Fuscarie că are trebuinţă de cărbuni aprinşi ca să-şi tămîieze casa, a alergat la cuptor şi negăsind hîrb, a luat cărbunii aprinşi în pumni şi i-a dus la stăpîna sa ca să pună tămîie şi să tămîieze.

Femeia, văzînd acest lucru, s-a înspăimîntat şi a strigat către el, zicînd: „Ce faci? Pentru ce îţi arzi mîinile? El, punînd focul în haina sa, a zis: „De nu-ţi place ţie ca să tămîiezi cu mîinile mele, apoi voi face aceasta cu haina”. Deci, punînd tămîie în haină, a tămîiat casa, pînă ce s-au stins cărbunii. Iar femeia şi bărbatul ei, văzînd mîinile şi haina lui nevătămate de foc, s-au minunat foarte mult şi s-au lipit după aceea de Sfînta şi Soborniceasca Biserică; iar pe stareţ au început a-l cinsti ca pe un sfînt. Apoi, el a fugit din casa aceea şi nu s-a mai întors în cetate, decît numai după ce s-a uitat acea minune.

Făcînd el prin cetate nebunii, un oarecare cîrciumar l-a luat la el în cîrciuma sa ca pe un servitor. Cîrciumarul acela era un om foarte aspru şi nemilostiv. El dădea stareţului puţină hrană, cu toate că de pe urma lui cîştiga foarte mult, pentru că cetăţenii ziceau: „Să mergem să bem în cîrciuma unde se află nebunul!”, pentru că stareţul veselea pe cei ce beau, făcînd nebunii. Altă dată, un şarpe, tîrîndu-se, a băut vin dintr-un vas şi, vărsîndu-şi veninul într-însul, s-a dus, negăsind pe nimeni în vremea aceea în casă, pentru că nebunul era dus afară, glumind cu poporul şi sărind înaintea celor ce cîntau. După o vreme oarecare intrînd în casă, a văzut deasupra vasului o scrisoare nevăzută de nimeni şi pe care era scris singur cuvîntul acesta: „Moarte!”

Atunci, stareţul, cunoscînd ceea ce se făcuse, a luat un lemn şi a sfărîmat vasul acela plin cu vin, astfel că a pricinuit pagubă cîrciumarului. În acel ceas venind cîrciumarul şi văzînd că stareţul a sfărîmat vasul, a apucat acelaşi lemn şi l-a bătut pe el fără de milă pînă ce singur a ostenit; apoi l-a gonit din casă. Însă a doua zi, stareţul a venit iarăşi la cîrciumă şi stătea ascuns dinaintea stăpînului său. Şarpele, tîrîndu-se iarăşi, a început a bea vin din alt vas. Acest lucru văzîndu-l cîrciumarul, a apucat un lemn şi vrînd să ucidă şarpele a lovit vasul acela şi l-a spart, iar vinul s-a vărsat; dar n-a spart numai vasul, ci şi sticlele care erau aproape de acel vas. Atunci stareţul, care stătea la o parte, a strigat, zicînd: „Vezi, că nu sînt numai eu nebun, spărgînd vasele, ci şi tu faci acelaşi lucru”. Atunci cîrciumarul, cunoscînd că Simeon a vărsat ieri vasul cu vin, pentru veninul şarpelui, se căia că-l bătuse fără de vină şi a început a-l cinsti pe el ca pe un sfînt. Dar stareţul nu dorea cinste, ci necinste şi batjocură.

Deci el, sub chipul nebuniei ascunzîndu-şi cu înţelepciune viaţa sa cea sfîntă şi îngerească în trup, a făcut un lucru ca acesta. Într-una din zile, femeia cîrciumarului odihnindu-se singură în casa sa, iar cîrciumarul vînzînd vin, stareţul s-a dus la ea şi a început a-şi trage hainele de pe dînsul, ca şi cum ar fi voit să se culce cu femeia. Dar ea, văzînd aceasta, a ţipat deodată. Bărbatul ei, alergînd, ea a zis către el: „Goneşte pe acest nebun blestemat, că voieşte să se culce cu mine”. Atunci omul acela, bătînd pe stareţ cu palmele, l-a izgonit afară în ger; pentru că era frig mare şi ploaie; iar stareţul şedea afară şi răbda frigul, avînd numai o haină veche şi ruptă. De atunci încolo, nu numai cîrciumarul nu-l socotea pe el sfînt, dar nici alţii. Pentru că de zicea cineva că Simeon se face nebun pentru Hristos, cîrciumarul le răspundea cu jurămînt, zicîndu-le: „Cu adevărat că este îndrăcit şi nu are minte, ba încă este şi curvar, pentru că a voit să necinstească pe femeia mea. El mănîncă carne şi face alte lucruri necuviincioase, ca unul ce nu are Dumnezeu”.

Cuviosul, voind de multe ori să acopere postirea sa, după nemîncarea cea de şapte zile, mînca carne înaintea tuturor, numai înadins. Pentru ca toţi să-l socotească pe el nu numai nebun, dar şi ca pe un păcătos. El, spre mai mare arătare a părutei sale nebunii, îşi lepăda ruşinea omenească şi de multe ori umbla gol prin tîrg, ca un om fără de trup, adevăratul următor al celor fără de trupuri.

Un diacon mirean din cetatea aceea, cu numele Ioan, bărbat îmbunătăţit şi plăcut lui Dumnezeu, ştiind de nebunia cea prefăcută a lui Simeon pentru Hristos, l-a văzut în una din zile foarte slab cu trupul; pe de o parte pentru nemîncarea lui, iar pe de alta, pentru osteneala cea sufletească întru nebunie. Deci, vrînd să-l spele, a zis în glumă către dînsul: „Nebunule, mergi la baie să te speli?” Iar el a zis, rîzînd: „Voi merge, voi merge”. Şi îndată cuviosul a dezbrăcat de pe dînsul haina sa cea ruptă şi, învîrtind-o pe ea, a pus-o pe capul său. Atunci diaconul a zis către dînsul: „Îmbracă-te, frate, că de vei merge aşa gol, eu nu voi putea merge cu tine”. Iar stareţul a grăit: „Eu lucrul acesta l-am făcut şi mai înainte şi de nu vei voi ca să mergi cu mine, eu mă voi duce înaintea ta”. Aceasta zicînd, a alergat înainte.

Deci, erau acolo două băi, una pentru bărbaţi şi alta pentru femei. Lăsînd el pe cea pentru bărbaţi, s-a dus la cea de femei. Dar diaconul, ajungîndu-l pe el, a zis: „Aşteaptă, nebunule, nu merge acolo, pentru că baia aceea este pentru femei”. Simeon, întorcîndu-se către dînsul, a zis: „Tot una este, căci şi acolo este apă caldă şi apă rece; iar mai mult nu este acolo ca şi aici”. Aceasta zicînd-o, a alergat gol în baie în mijlocul femeilor, iar ele, repezindu-se îndată cu toate la dînsul, l-au bătut şi l-au izgonit din baie.

Diaconul acela, luîndu-l de-o parte, l-a întrebat, zicînd: „Părinte, cum te-ai simţit la trup, cînd ai intrat dezbrăcat în mijlocul acelor femei?” Stareţul a răspuns: „Crede-mă, frate, că precum stă un lemn în mijlocul lemnelor, aşa am fost şi eu în mijlocul lor. Eu n-am simţit că am trup, nici m-am gîndit că am intrat la trupuri, ci mintea mea era îndreptată către Dumnezeu!” O nepătimire ca aceasta a trupului său cel osîndit, fericitul a spus-o cu adevărat diaconului acela, către care toată viaţa sa nu o tăinuia, văzîndu-l pe dînsul că este adevărat rob al lui Dumnezeu. Între ei amîndoi era o dragoste prietenească întru Hristos şi unul altuia ştiau faptele cele plăcute lui Dumnezeu.

Cuviosul Simeon făcea nebunia aceea nu pentru sine singur, ci şi pe alţii, pentru că pe mulţi păcătoşi, învăţîndu-i cu cuvîntul şi cu lucrul, îi aducea la pocăinţă. Un tînăr oarecare a căzut în păcatul desfrînării şi îndată, ca pedeapsă din partea lui Dumnezeu, a fost dat satanei spre chinuirea trupului şi astfel se muncea de duhul cel necurat. Văzîndu-l pe el, stareţul l-a lovit peste obraz, zicîndu-i la ureche: „Să nu fii desfrînat”. Îndată cu cuvîntul a ieşit diavolul dintr-însul şi tînărul acela a rămas sănătos. Deci, mulţi întrebîndu-l cum s-a tămăduit, el spunea: „Am văzut pe un stareţ ţinînd în mîini o cruce de lemn. Cu aceea a izgonit de la mine pe un cîine negru înfricoşat, pe care bătîndu-l, m-am făcut sănătos!” Acela nu putea să spună că Simeon Nebunul l-a tămăduit pe el, ţinînd Dumnezeu limba aceluia, pînă la ziua morţii lui Simeon.

Într-un tîrg era un vrăjitor cu numele Psifas, care făcea fel de fel de comedii de rîs. Acela făcînd înaintea poporului lucrul său cel obişnuit, Simeon s-a dus acolo şi, văzînd pe vrăjitor, l-a cunoscut că în viaţa sa avea o faptă bună. Deci, vrînd să-l tragă de la acel lucru neplăcut, care îl făcea la arătare, a luat o piatră foarte mică, făcînd pe ea semnul sfintei cruci, a aruncat-o spre vrăjitorul acela, lovindu-l în mîna dreaptă. Atunci îndată s-a uscat mîna vrăjitorului şi nimeni nu putea să ştie cine a aruncat piatra aceea. Deci, vrăjitorul s-a dus din privelişte, bolnav şi mîhnit. Cuviosul i s-a arătat lui în vis, zicîndu-i: „Eu te-am lovit cu piatra şi de nu te vei pocăi şi îmi vei jura că nu vei mai face acel meşteşug pricinuitor de rîs, nu te vei tămădui”. Vrăjitorul i-a jurat pe Preacurata Fecioară Născătoarea de Dumnezeu că nu va mai face acele scamatorii. Deşteptîndu-se din somn, s-a văzut sănătos şi mîna îi era tămăduită. Dar nu putea să arate pe tămăduitorul său, decît numai zicea: „Un monah, care purta pe capul său o cunună de ramuri de finic, m-a tămăduit”.

Cuviosul vedea de asemenea mai înainte, cele ce erau să fie şi pe toate le spunea la alţii. Cînd s-a întîmplat marele cutremur de pămînt din care pricină a căzut şi Antiohia, pe vremea împărăţiei lui Mavrichie, atunci multe zidiri s-au sfărîmat în cetatea Emesei. Cu multe zile înainte de aceea, stareţul, în nebunia sa, a luat din şcoală un bici de piele împletit şi, alergînd prin cetate, bătea stîlpii de piatră prin care se sprijineau zidirile şi la fiecare stîlp zicea: „Domnul îţi porunceşte să stai tare!” Mergînd la un alt stîlp, i-a zis: „Tu nici să stai, nici să cazi”. Deci, cînd s-a întîmplat cutremurul de pămînt, toţi acei stîlpi, pe care sfîntul îi bătuse, poruncindu-le să stea, au rămas întregi şi nemişcaţi, iar unii au căzut cu casele care erau pe ei şi s-au sfărîmat în bucăţi. Iar stîlpul acela către care sfîntul a zis: „Tu nici să stai, nici să cazi…!” acela a crăpat în jumătate de sus pînă jos şi, plecîndu-se puţin, stătea. De aceea, cînd sfîntul bătea acei stîlpi, poruncindu-le să stea, poporul socotea că aceea o făcea din nebunie. Însă după ce a văzut că acei stîlpi au rămas nemişcaţi şi nevătămaţi de cutremur, mulţi au cunoscut că şi cutremurul, era vestirea proorocească a nebunului.

De asemenea, avînd să fie şi cîţiva morţi, sfîntul, ducîndu-se în şcoală, săruta copiii în glumă, spunînd fiecăruia: „Mergi, o, bunul meu! O, frumosul meu, mergi!” Însă nu îi săruta pe toţi copiii, ci pe care îi arătase dumnezeiescul dar. Către dascăl, zicea: „Frate, să nu baţi pe aceşti copii pe care îi sărut eu. Căci ei vor merge în cale depărtată. Dar dascălul îl batjocorea pe el şi uneori chiar îl bătea, iar alteori şi copiilor le poruncea să-l bată. Cu voia lui Dumnezeu, venind asupra cetăţii aceleia o moarte grabnică, n-a rămas între cei vii nici unul din acei copii pe care sfîntul îi sărutase, ci toţi au murit. Atunci s-a cunoscut proorocia lui.

Stareţul avea obicei de a intra în casele celor bogaţi şi făcea nebuniile lui. El de multe ori săruta înaintea tuturor slujnicile lor. Odată, s-a întîmplat că o slujnică a unui cetăţean însemnat a păcătuit cu un tînăr şi a zămislit de la el. Cînd ea s-a cunoscut că este îngreunată, stăpîna ei o întreba cu cine a greşit. Dar ea nu voia să arate pe cel adevărat, ci zicea că monahul cel nebun a silit-o. Stareţul mergînd după obicei la acea casă, jupîneasa a zis către dînsul: „Simeoane, bine ai făcut tu oare că ai batjocorit slujnica mea şi ai îngreunat-o?” Stareţul, rîzînd, i-a zis: „Îngrijeşte acum, îngrijeşte de ea, pînă ce va naşte pruncul; atunci vei avea un Simeon mic!” Din acea zi, stareţul a început a numi pe slujnica aceea femeia sa, şi venea în toate zilele la dînsa, aducîndu-i pîine curată, carne şi peşte, zicîndu-i: „Mănîncă, femeia mea, mănîncă…!”

Cînd a sosit vremea naşterii, acea femeie n-a putut să nască pînă la trei zile, astfel că era să moară. Stăpîna ei a zis către sfîntul: „Bătrînule, roagă-te lui Dumnezeu, căci femeia ta nu poate să nască”. El jucînd şi sărind, zicea: „Mă jur pe Iisus…, mă jur pe Iisus…, că nu va ieşi pruncul dintr-însa, pînă ce nu va mărturisi, cine este tatăl lui!” Auzind aceasta femeia care se lupta cu naşterea, a mărturisit adevărul, spunînd că a năpăstuit pe monahul cel nevinovat. Deci a spus pe cel cu care a căzut în păcat. Atunci a născut pruncul. Deci, a început a-l avea pe stareţ ca pe un sfînt. Alţii ziceau de Simeon că vrăjeşte cu ajutorul cel diavolesc, fiind nebun şi îndrăcit.

Sfîntul vedea încă şi tainele gîndurilor inimilor omeneşti. Acest lucru s-a arătat astfel: aproape de cetate era o mînăstire, în care, vorbind doi părinţi, făceau cercetare despre Origen şi ziceau: „Pentru ce un înţelept ca acela a căzut în eres şi a pierit?” Deci, unul zicea că înţelepciunea lui Origen nu era de la Dumnezeu, ci din învăţătură şi din multa citire a cărţilor. Celălalt zicea că este cu neputinţă omului ca să vorbească şi să scrie unele ca acelea, fără darul lui Dumnezeu, învăţături care şi pînă astăzi se primesc bune de cei dreptcredincioşi. Astfel ei, pricindu-se şi neînţelegîndu-se, au zis unul altuia: „Se aude că pustia Iordanului are mari sfinţi părinţi înţelepţiţi de Dumnezeu. Deci, să mergem acolo, doar vom găsi pe acela ca să ne dezlege îndoiala noastră”. Astfel, sfătuindu-se ei, au mers mai întîi în Sfînta Cetate a Ierusalimului şi, după ce s-au închinat la Sfintele Locuri, s-au dus în pustiul Mării Moarte.

Acolo, după rînduiala lui Dumnezeu care n-a defăimat ostenelile lor, au găsit pe Cuviosul Ioan, ce era prieten şi împreună pustnic cu Simeon; însă acum ajunsese şi Ioan în măsura cea desăvîrşită a sfinţeniei şi avea şi el darul proorociei. El, văzînd pe părinţii care veniseră la dînsul, a zis către dînşii: „Bine aţi venit, voi cei ce aţi lăsat marea şi voiţi să scoateţi apă din iezerul cel uscat”. Deci, făcîndu-se între dînşii altă vorbire duhovnicească şi pomenindu-se pricina cea despre Origen, Cuviosul Ioan a zis către cei ce veniseră: „O, părinţilor, eu încă n-am luat de la Dumnezeu un dar ca acesta, ca să pot socoti pe cele neştiute, dar să mergeţi la nebunul Simeon, cel din cetatea voastră. Acela vă va spune toate ce-l veţi întreba”.

Ei, întorcîndu-se la locul lor, s-au dus în cetatea Emesei şi întrebau: „Unde este Simeon, stareţul cel nebun?” Unii le-au răspuns, rîzînd: „Ce voiţi să auziţi de la un nebun, care pe toţi îi sminteşte şi îi ocărăşte, dar mai ales pe monahi îi dosădeşte?” Ei nebăgînd de seamă acele cuvinte, căutau pe bătrîn şi l-au găsit în casa unui vînzător de legume, zăcînd pe bob şi mîncînd din acelea ca un urs. Atunci unul dintr-înşii, smintindu-se, a zis singur în sine, rîzînd: „Cu adevărat la mare înţelept am venit să învăţăm! Mult ne va învăţa acesta?” Apoi, apropiindu-se de dînsul, a zis: „Binecuvintează, părinte!” El, uitîndu-se la dînşii, cu mînie le-a zis: „Rău aţi venit şi cel ce v-a trimis la mine este un nebun!” Apoi, sculîndu-se, a lovit tare peste obraz pe cel ce se smintise şi i-a zis: „Pentru ce huleşti bobul şi spui că este înmuiat de 40 de zile? Origen n-a mîncat de acesta; ci, intrînd în mare, n-a putut să iasă dintr-însa; şi astfel s-a înecat în adînc! Duceţi-vă de aici! Duceţi-vă, că veţi fi bătuţi!” Ei s-au dus, minunîndu-se de mai înainte-vederea stareţului. Căci mai înainte de a-l întreba ei despre Origen, el le-a spus totul despre înecarea lui în marea Scripturii.

El a pomenit şi despre cel ce i-a trimis la dînsul. Le-a înţeles şi gîndul inimii lor, dar nu putea să spună la nimeni nimic de dînsul. Că a zis despre bob, că este muiat de patruzeci de zile, să se înţeleagă că el a petrecut atîtea zile fără de hrană, precum a spus singur de aceasta mai pe urmă prietenului său, diaconul Ioan.

Într-una din zile, luînd un fluier, a ieşit în uliţă la un loc oarecare, unde locuia un duh necurat într-o casă pustie. Duhul acela înfricoşa pe cei care treceau tîrziu pe acolo şi pe unii chiar îi vătăma. Sfîntul, şezînd acolo, cînta din fluier rugăciunea Cuviosului Nicon, părintele său pe care o învăţase de la dînsul. Şi astfel a izgonit pe diavol de acolo. Diavolul, prefăcîndu-se într-un arap mic, s-a dus în casa celui cu legumele, a îngrozit pe toţi şi a sfărîmat toate vasele. Întorcîndu-se Simeon, a văzut pe femeia aceluia îngrozită şi mîhnită, şi femeia i-a spus, zicînd: „A venit repede un arap înfricoşat şi mînios, mic de stat, care ne-a spăimîntat pe toţi şi a sfărîmat toate vasele noastre”. Sfîntul a zis către dînsa: „Eu l-am trimis la voi, deoarece nu vă duceţi la Sfînta Biserică! Fiindcă se ţinea şi aceea de eresul lui Sevir cel fără cap. Femeia voia să prindă pe nebun şi să-l bată. Dar el, plecîndu-se, a luat ţărînă de jos şi aruncînd în faţa ei, i-a umplut ochii de ţărînă şi a zis către dînsa: „Nu mă vei prinde, pînă ce nu te vei împărtăşi cu Biserica mea; iar de nu vei voi să te împărtăşeşti, apoi arapul va veni iar la voi”. Zicînd aceasta, a fugit din casa aceea. A doua zi, tot la acel ceas, diavolul în asemănare de arap, a intrat ca şi mai înainte, în casa celui cu legume şi a făcut acelaşi lucru ca şi mai înainte. Atunci a alergat toată casa aceea şi a trecut la Biserica dreptcredincioşilor.

Asemenea a fost întors la Hristos, prin Cuviosul Simeon, şi un oarecare iudeu, hulitor al numelui lui Iisus Hristos; pentru că acel iudeu, Dumnezeu rînduindu-i calea spre mîntuire, a văzut odată pe stareţ spălîndu-se şi doi îngeri vorbind cu dînsul. Cunoscînd el că este plăcut lui Dumnezeu, voia să arate poporului ceea ce văzuse despre dînsul. Sfîntul însă, arătîndu-i-se în vis, i-a poruncit să nu spună la nimeni ceea ce văzuse. Iudeul, ieşind a doua zi în tîrg şi nerăbdînd să ascundă acea taină, pe cînd voia să-şi deschidă gura, ca să grăiască poporului despre Simeon, îndată sfîntul i-a stat în faţă şi s-a atins de buzele lui, însemnîndu-l cu semnul Sfintei Cruci. Iudeul a rămas mut cu desăvîrşire, iar sfîntul a fugit de lîngă dînsul, sărind şi jucînd prin popor. Iudeul, ducîndu-se la sfîntul, i s-a închinat şi, făcîndu-i semn cu mîna, i-a spus că se va boteza. După aceasta, sfîntul, arătîndu-i-se în vis, i-a zis: „Sau te botezi, sau rămîi mut! Iudeul s-a botezat şi, cînd a ieşit din sfînta scăldătoare, îndată i s-a dezlegat limba şi a început a grăi, slăvind pe Dumnezeu. Deci, el a adus la Sfîntul Botez toată casa lui.

Sfîntul ajunsese într-atîta curăţenie şi nepătimire, încît, jucînd între femei, petrecea ca un aur curat în mijlocul focului. El, de multe ori fiind gîdilat de mîini neruşinoase ce i se băgau în sîn, petrecea ca un mort cu trupul şi nesimţitor ca un lemn. Astfel era luată de la dînsul pofta cea firească cu darul lui Dumnezeu. El a povestit despre sine diaconului Ioan, cel mai sus pomenit, zicînd: „Cînd eram în pustie şi aveam multă supărare de patimile trupeşti şi cînd mă rugam lui Dumnezeu cu lacrimi pentru uşurarea acelui război, mi s-a arătat Sfîntul Nicon, zicîndu-mi: „Frate, cum petreci?” Eu i-am răspuns: „Pătimesc rău, părinte, şi de nu-mi vei ajuta, nu ştiu ce voi face, pentru că trupul mă munceşte foarte mult”. Stareţul, zîmbind, a luat apă din Sfîntul Iordan şi mi-a turnat pe pîntece; apoi, făcînd semnul Sfintei Cruci, mi-a grăit: „Acum eşti sănătos!” De atunci n-am mai simţit în mine poftă trupească, nici în somn şi nici la arătare. Aceasta a mărturisit-o el acelui fericit diacon.

El, fiind fără patimă, se apropia cu netemere de partea femeiască şi precum de demult în Sinai, rugul de foc stătea nears, tot aşa şi el petrecea nears de atingerea femeiască. El mergea printre dînsele, căutînd mîntuirea lor, pentru că uneori zicea către orice desfrînată: „Dacă vei voi să-mi fii prietenă, îţi dau o sută de galbeni, numai să nu mai păcătuieşti. Zicînd aceasta, arăta desfrînatei aurul, pe care Dumnezeu i-l dădea nevăzut. Dar femeile cele desfrînate, batjocorindu-l i se făgăduiau că nu vor greşi cu nimeni. Dar lui îi trebuia jurămînt de la dînsele şi de se jura vreuna că va petrece în curăţenie, îi dădea galbenii. După aceea, dacă nu păzea jurămîntul şi greşea cu cineva, sfîntul o cunoştea îndată şi o mustra. Atunci venea asupra ei o boală cumplită sau vreun diavol s-o muncească, pînă ce făcea făgăduinţă nemincinoasă de pocăinţă adevărată. Astfel a mîntuit sfîntul pe multe femei desfrînate.

Cînd poporul începea a-l vedea ca pe un sfînt, îndată făcea un semn, care nu era arătat de sfinţenie, ci de nebunie. Pentru că uneori umbla şchiopătînd, alteori sărind, alteori se tîra pe pămînt şi împiedica picioarele celor ce mergeau în cale şi, zăcînd la pămînt, bătea cu picioarele; iar la lună nouă se făcea îndrăcit şi cădea ca un îndrăcit. El făcea multe fapte neplăcute şi necuviincioase ochilor omeneşti, arătîndu-se la toţi pe sine că este nebun. Acestea le făcea ca să nu-l socotească nimeni că este sfînt.

Altădată, în Sfîntul şi Marele Post, cel de 40 de zile, a postit cu toată asprimea, dar în Sfînta şi Marea Joi de dimineaţă, şedea în tîrg şi mînca. Acest lucru văzîndu-l cei ce treceau pe acolo, grăiau: „Vezi pe nebunul acesta, că nici această Sfîntă Joi nu o cinsteşte, ci mănîncă de dimineaţă”. Diaconul Ioan, văzîndu-l, a zis către dînsul: „Cu cîţi bani ai cumpărat acea hrană pe care o mănînci?” Iar el a răspuns: „Cu patruzeci de bani”; ceea ce s-a adeverit, că în 40 de zile n-a mîncat nimic.

Un protocomit oarecare, care petrecea aproape de Emesa, auzind de o viaţă ca a lui, a zis în sine: „Mă duc să-l văd pe Simeon şi să-l cunosc. Oare pentru Hristos se nevoieşte sau cu adevărat este fără de minte?” Deci, intrînd în cetate şi fiind aproape de casa femeilor desfrînate, a văzut pe o oarecare femeie de acolo, ducînd pe stareţ în casa lor, iar pe alta, bătîndu-l dinapoi cu curele. Protocomitul, smintindu-se, a zis în gîndul său: „Cine va crede, că acest mincinos monah nu păcătuieşte cu aceste femei desfrînate?” Aceasta zicînd-o el în sine şi fiind departe de el ca la o aruncătură de piatră, deodată stareţul acela, alergînd la protocomit şi lovindu-l pe el peste obraz, şi-a descoperit haina sa şi, neruşinîndu-se, i-a arătat trupul său cel mort, sărind înaintea lui şi zicînd: „Ticălosule, aici este zburdare?” Procomitul s-a mirat că de departe stareţul i-a cunoscut gîndul lui şi l-a cunoscut pe el că este robul lui Dumnezeu, înnebunindu-se de bună voie pentru Hristos. El nu putea să spună aceasta cuiva, cu toate că voia. Căci cu oarecare putere, limba lui, ca şi a celorlalţi, se ţinea pînă la sfîrşitul sfîntului.

Într-o uliţă din acea cetate s-a sălăşluit într-o oarecare casă pustie un diavol. Cuviosul Simeon, apropiindu-se, l-a văzut pregă-tindu-se să lovească, de va trece cineva prin locul acela. Atunci stareţul luînd, pietre mici în sînul său şi stînd acolo, arunca cîte o piatră mică către cei ce voiau să meargă într-acolo. Un cîine, trecînd pe acolo şi fiind lovit de diavol, îndată a început să facă spume. Atunci sfîntul a zis către popor: „De acum puteţi trece, pentru că în loc de om a fost lovit un cîine”. După aceasta, s-a întîmplat stareţului că mergea pe lîngă un loc, unde dănţuiau o mulţime de fecioare. Fetele acelea, văzîndu-l pe el, au început a-l batjocori şi a-l chema la dansul lor, strigînd: „Monahule, monahu-le…!” Dar el, vrînd să pedepsească şi să înţelepţească nerînduiala lor, s-a rugat în taina inimii sale către Dumnezeu. Deci le-a făcut ochii strîmbi, căutînd fiecare cruciş, iar stareţul s-a dus în drumul său.

Fetele, cunoscîndu-şi strîmbarea ochilor, au înţeles că nebunul le-a făcut lor aceea şi alergau în urma lui plîngînd şi strigînd: ” Nebunule, îndreaptă-ne ochii noştri”, pentru că lor li se părea că din vrajbă le-a făcut lor aceea. Deci, ajungîndu-l, l-au prins şi îl rugau cu sila, zicîndu-i: „Dezleagă ceea ce ai legat!” Iar el, jucînd, a zis către dînsele: „De voieşte cineva din voi să se tămăduiască, atunci să-i sărut ochii cei strîmbi şi se va tămădui”. Unele din ele, cîte a voit Domnul să le tămăduiască, s-au învoit cu stareţul să le sărute ochii lor; deci, prin sărutarea lui, îndată au luat tămăduire. Celelalte, care le-au fost scîrbă şi n-au voit să le sărute stareţul ochii, acelea au rămas netămăduite.

Plecînd stareţul puţin de la ele, au început şi acelea a alerga în urma lui şi a striga: „Aşteaptă, nebunule, aşteaptă pentru Dumnezeu şi sărută-ne şi pe noi!” Dar stareţul nu le-a ascultat pe ele, ci alerga înainte, iar fetele veneau în urma lui. Unii din popor care priveau la aceasta, ziceau: „Se joacă fetele cu dînsul, iar alţii le socoteau şi pe acelea că sînt nebune. Dar cuviosul zicea către dînşii: „De n-ar fi strîmbat Dumnezeu ochii lor, apoi ar fi întrecut cu desfrînarea lor toate femeile din Siria; dar pentru schimbarea ochilor lor, nu vor mai fi astfel”.

Altădată, unii dintre cetăţenii Emesei s-au dus la Ierusalim, ca să prăznuiască acolo Sfintele Paşti. După săvîrşirea praznicului, întorcîndu-se ei pe la locurile lor, un om dintre ei s-a despărţit de ei şi s-a dus în pustie, ca să cerceteze pe sfinţii părinţi şi să se învrednicească de binecuvîntarea şi de rugăciunile lor. Acela cerceta chiliile părinţilor cu aduceri de daruri şi milostenii din averile sale. Dar, după rînduiala lui Dumnezeu, i s-a întîmplat de a întîlnit în pustie pe Cuviosul Ioan, care a fost pustnic împreună cu Sfîntul Simeon. Sfîntul Ioan petrecea aproape de Marea Moartă şi de rîul Iordan. Deci el, închinîndu-se lui, cerea binecuvîntare şi rugăciuni. Cuviosul Ioan a zis către dînsul: „Avînd în cetatea ta pe Simeon, plăcutul lui Dumnezeu, ce mai ceri de la mine săracul? De rugăciunile lui nu numai eu, ci toată lumea are trebuinţă”.

Apoi, luînd pe omul acela, l-a dus la chilia sa. Acolo au aflat în chilie o masă neobişnuită pustiului, pusă de o mînă nevăzută şi trimisă de Dumnezeu. Pe masă erau pîini curate şi calde, peşti aleşi, vin bun şi vase. Deci, şezînd ei, au mîncat şi s-au săturat, mulţumind lui Dumnezeu. După masă, Cuviosul Ioan, luînd trei prescuri asemenea trimise de Dumnezeu, le-a dat omului aceluia, zicîndu-i: „Dă aceste prescuri fratelui meu, Simeon cel Nebun, şi zi-i lui: „Roagă-te pentru fratele tău, Ioan!” Întorcîndu-se omul acela în cetatea Emesei, Cuviosul Simeon l-a întîmpinat pe el la porţile cetăţii şi i-a zis: „Sănătos este fratele meu Ioan? Nu mi-ai mîncat oare vreo prescură din cele trei pe care mi le-a trimis mie pentru binecuvîntare?”

Atunci omul acela s-a mirat, de o mai înainte-vedere ca aceea; iar stareţul, luîndu-l pe el în coliba lui cea săracă, iarăşi i-a pus înainte o masă ca aceea trimisă de Dumnezeu Cuviosului Ioan, ce îi fusese pusă înainte în pustie. Simeon a spus omului acela toate cele ce a vorbit în pustie cu Ioan, ce a mîncat şi ce a băut. Deci, plecînd de la stareţ, se minuna cu spaimă de toate cuvintele lui cele grăite cu proorocie; însă nu îndrăznea să spună de aceasta cuiva; pe de o parte că era oprit de Dumnezeu şi pe de alta, că se ruşina de oameni; pentru că ştia că nu-l vor crede pe el, deoarece toţi îl aveau pe Simeon ca pe un nebun; însă el era mai înţelept decît toţi oamenii.

Asupra diaconului Ioan, cel pomenit mai sus, într-o vreme oarecare, a năpădit, prin voia lui Dumnezeu, o ispită în acest fel: „Nişte tîlhari au făcut o ucidere în cetate şi, luînd trupul omului ucis, l-au aruncat în curtea diaconului. Făcîndu-se ziuă şi găsindu-se mortul în curtea diaconului s-a făcut gîlceavă mare. Deci, prinzînd boierul pe diacon, făcea asupra lui judecată ca asupra unui ucigaş şi nu se găsea nimeni care să fie martor al nevinovăţiei lui. Deci, nevinovatul diacon a fost osîndit la moarte, adică să fie spînzurat pe lemn.

Ducîndu-l pe el la locul cel de moarte, nu zicea nimic altceva, decît numai atît: „Dumnezeul nebunului, ajută-mi! Dumnezeul lui Simeon, stă-mi de faţă în ceasul acesta!” Dar Simeon, în acea vreme îşi făcea nebunia sa în alt loc. Dumnezeu, voind să izbăvească pe nevinovatul diacon de o năpastă şi moarte ca aceea fără de cinste, a trimis un om oarecare la stareţ şi i-a zis lui: „Nebu-nule, prietenul şi făcătorul tău de bine, diaconul Ioan, este osîndit la moarte şi de va muri el, apoi tu vei pieri de foame; pentru că nimeni nu se va mai îngriji de tine, precum s-a îngrijit el”.

Aceasta grăind, i-a spus şi pricina pentru care a fost osîndit la moarte. Sfîntul Simeon, auzind aceasta, îndată a mers în ascuns la locul acela, unde se obişnuise a se ruga în taină şi nimeni nu-i ştia locul acela, decît numai singur diaconul. Acolo, plecîndu-şi genunchii, a început cu dinadinsul a se ruga lui Dumnezeu pentru mîntuirea diaconului din acea primejdie de moarte şi îndată s-au găsit ucigaşii. Judecătorul a trimis repede călăreţi în urma cetelor ce duseseră pe diacon la moarte, ca să libereze pe nevinovat. Deci i-au aflat pe ei acum la locul acela, la care era să spînzure pe diacon. Diaconul, fiind liberat, nu s-a dus la casa sa, ci s-a dus drept la locul acela unde se ruga Sfîntul Simeon. Dar, găsindu-l pe el încă cu rugăciunea neisprăvită şi avînd mîinile ridicate în sus, a stat puţin înapoia lui înspăimîntat. Pentru că vedea, precum spunea mai pe urmă cu jurămînt, ieşind din gura sfîntului, nişte văpăi ca săbiile şi o roată de foc împrejurul lui.

Diaconul, văzînd aceasta, nu îndrăznea să se apropie de dînsul, pînă ce nu şi-a sfîrşit rugăciunea; iar roata aceea de foc s-a ridicat spre cer. Sfîntul, uitîndu-se, a zis către diacon: „Ce este, frate Ioane? Puţin a lipsit de n-ai băut paharul morţii; deci, mergi de te roagă şi mulţumeşte izbăvitorului Dumnezeu. Căci această ispitire ţi s-a întîmplat pentru că doi săraci au venit la tine şi aveai ce să le dai, dar nu le-ai dat; ci te-ai întors spre dînşii şi le-ai dat drumul fără nimic. Au doar ale tale sînt cele ce dai? Nu crezi Aceluia, care a zis: Că cel ce dă săracilor pentru Dumnezeu, însutit va primi în veacul cel de acum? Iar de nu vei da, este arătat că nu crezi în Dumnezeu. Acestea erau cuvintele nebunului, dar mai ales ale sfîntului şi cuviosului bărbat, căci cînd era cu diaconul Ioan în singurătate, nimic nu făcea cu nebunie, ci cu blîndeţe şi cu inimă umilită vorbea cele de folos. De multe ori, cînd diaconul acela asculta cuvintele sfîntului cele folositoare de suflet, simţea ieşind din gura lui un miros plăcut.

Într-o Duminică de dimineaţă, după a şaptea zi de nemîn-care, acest sfînt, luînd un cîrnaţ făcut cu carne, l-a pus pe umărul său, ca pe un orar diaconesc, iar în dreapta avea muştar. Deci, dînd cîrnaţul prin muştar, mînca, iar celor ce veneau la dînsul să se roage le ungea gura cu muştar. Într-o zi, a venit la dînsul un sătean prost, avînd durere de ochi, din pricina unei albeţe. Atunci el, fără de veste l-a frecat la ochi cu muştar. Cînd acela a strigat de durere, nebunul a zis către dînsul: „Du-te de te spală la ochi cu oţet şi usturoi şi îndată te vei tămădui!” Dar acela, neascultînd pe sfînt, s-a dus la doctori şi a orbit şi mai rău. După aceea, căindu-se, a zis: „Chiar de-mi vor sări ochii, voi face ceea ce mi-a poruncit nebunul stareţ!” Iar cînd el şi-a spălat ochii săi cu oţet şi usturoi, îndată s-a însănătoşit desăvîrşit la ochi. După aceasta, întîlnindu-l pe el odată sfîntul pe drum, i-a zis: „Iată, eşti sănătos, de acum să nu mai furi capre de la vecinul tău!” Aşa a învăţat sfîntul pe cel ce fura, pentru că ştia toate lucrurile omeneşti cele tăinuite.

Odată s-au furat de la nişte cetăţeni cinci sute de galbeni. Omul acela se mîhnise pentru aurul său risipit şi cu dinadinsul făcea cercetare pentru aceea. El era foarte aspru cu slugile sale şi le bătea fără milă. Deci, mergînd el odată pe uliţă, l-a întîmpinat Simeon şi i-a zis: „Vrei să afli galbenii tăi?” Iar el a zis: „Cu adevărat voiesc”. Nebunul Simeon a grăit: „Ce-mi dai mie, ca în acest ceas să-ţi găsesc aurul tău?” Omul a răspuns: „Îţi voi da zece galbeni”. Nebunul a zis: „Nu voiesc aur, ci voiesc să-mi juri că nu vei bate pe cel ce a furat şi nici pe altcineva”. Atunci cetăţeanul s-a jurat, iar sfîntul i-a zis: „Galbenii tăi ţi i-a furat pitarul, dar păzeşte-te ca să nu-l baţi pe el şi nici pe altul”. Deci, ducîndu-se omul acela în casa lui, a găsit tot aurul la pitar, sluga sa, după cum i-a zis sfîntul, dar nu l-a bătut. După aceasta, cînd se întîmpla să bată pe vreo slugă a lui pentru vreo pricină oarecare, atunci îi amorţea mîna de durere şi nu putea să mai bată. Deci, aducîndu-şi aminte de jurămînt, s-a dus la stareţ şi a zis: „Nebunule, dezleagă-mă de jurămînt, ca să-mi fie mîna liberă”. Dar el, ca şi cum nu înţelegea cele ce i se spune, îşi făcea nebunia sa. Omul acela venea de multe ori la dînsul, supărîndu-l, ca să-l dezlege de jurămînt. Odată sfîntul i s-a arătat lui în vedenia visului, zicîndu-i: „Te voi dezlega de jurămînt, dar voi dezlega de la tine şi aurul tău şi toată averea ta o voi risipi, pentru că voieşti să baţi pe robii tăi, care vor să meargă înaintea ta în veacul ce va să fie”. După acea vedenie, venind el în frica de Dumnezeu, se arăta blînd către toţi.

Pentru nişte minuni ca acestea ale sale, ca să nu fie cunoscute de oameni, se făcea îndrăcit, ca şi cum ştia din lucrarea diavo-lească cele ce se făceau în taină între oameni. De aceea umbla cu cei îndrăciţi, ca fiind dintre dînşii şi, milostivindu-se spre ei, cu rugăciunea a izgonit mulţi diavoli din ei; iar ceilalţi îndrăciţi, mai ales diavolii, care locuiau în oameni, rînjeau la el, zicîndu-i: „O, nebunule, care batjocoreşti pe toată lumea, pentru ce ai venit să ne faci nouă strîmbătate? Du-te de aici! Nu eşti dintre noi, pentru că toată noaptea ne munceşti şi ne arzi pe noi”.

Sfîntul în îndrăcirea sa prefăcută mustra pe mulţi oameni, ca unul ce toate le ştia din Duhul Sfînt, pentru păcatele lor cele tăinuite. Pe unii, pentru necurăţie; pe alţii, pentru furt; iar pe alţii, pentru călcare de jurămînt. Pe unii îi mustra de-o parte, iar pe alţii, înaintea tuturor. Altora le spunea prin pildă lucrurile cele rele, ca să-şi cunoască greşeala lor, iar pe alţii îi ocăra pentru fărădelegile făcute. Astfel oprea toată cetatea de la păcatele cele de moarte, aducînd popoarele întru simţire şi la pocăinţă. Mulţi îl credeau că nu ştie tainele de la Dumnezeu, ci de la diavol, crezîndu-l că este îndrăcit. Pentru aceea, unii din păcătoşii cei nepocăiţi se temeau să vină înaintea feţei lui sau să se întîlnească cu dînsul. Ci fugeau de el ca să nu fie mustraţi.

În vremea aceea era în cetate o femeie fermecătoare, care făcea vrăji şi era pricinuitoare de multe răutăţi. Vrînd cuviosul să strice vrăjile acelea, a început a veni la ea adeseori şi, împrietenindu-se cu ea, îi aducea bucatele ce i se dădea lui, bani şi haine. Iar el i-a zis odată: „Voieşti să-ţi fac un lucru pe care, cînd îl vei purta cu tine, nimeni să nu te mai deoache şi nici un rău să nu se apropie de tine?” Ea, crezînd că nebunul ştie ceva din lucrurile drăceşti, i-a zis lui: „Da, voiesc!” Deci, luînd el o scîndurică mică, a scris sirieneşte pe dînsa: „Să te certe pe tine Dumnezeu, ca să nu mai poţi întoarce pe oameni de la Dînsul”. Deci, a dat scîndurica femeii ca s-o lege la gît. Făcînd femeia aceasta, îndată a slăbit puterea farmecelor ei cu totul şi nu mai putea să mai vatăme pe nimeni, nici să ajute cuiva.

Mergînd stareţul cu fraţii lui cei săraci şi apropiindu-se de cuptorul unde se lucrau sticle, lucrătorul acela era evreu şi, şezînd sfîntul aproape de cuptor, se încălzea, iar lucrătorul făcea sticle. Nebunul a zis către ceilalţi săraci ai săi: „Voiţi să vă fac să rîdeţi”. Iar ei şi-au întors ochii spre el, ca să vadă ce va face. Cînd jidovul a făcut o sticlă, el a făcut semnul Sfintei Cruci cu mîna dreaptă şi îndată sticla s-a spart. Făcînd el altă sticlă, s-a spart şi aceea prin însemnarea crucii făcute de Simeon. Asemenea s-a spart a treia, a patra pînă la a şaptea. Deci, săracii au început a rîde cu hohot şi au spus jidovului ceea ce se făcea. Umplîndu-se el de mînie, a apucat un tăciune şi a gonit pe nebun, bătîndu-l şi arzîndu-l. Nebunul, ducîndu-se, striga către el, zicînd: „O, sticlarule, pînă ce nu vei face cruce pe fruntea ta, să ştii că toate sticlele ţi se vor sfărîma”. Necrezînd, jidovul a început lucra sticle şi i s-au spart, una după alta, vreo treisprezece. Văzîndu-şi paguba, a făcut fără de voie semnul Sfintei Cruci pe fruntea sa şi a încetat a se mai sfărîma sticlele ce le lucra. Cunoscînd el puterea Sfintei Cruci, a mers la sfînta biserică şi s-a făcut creştin, primind Sfîntul Botez.

În vremea aceea, a căzut în boală unul din cei mai de frunte ai cetăţii, în a cărui casă se obişnuise cuviosul nebun a merge şi a juca. Îngreunîndu-se boala aceluia, i s-a arătat în vis o vedenie ca aceasta: se vedea că aruncă un arşic de joc cu un oarecare arap înfricoşat şi s-a făcut între ei un rămăşag. Dacă arşicul nu va cădea celui bolnav de trei ori numărul şase, apoi el va fi biruit de arap; astfel bolnavul a rămas în îndoire şi în frică mare. Bolnavului i s-a mai arătat nebunul Simeon, zicîndu-i: „Cu adevărat acum te va birui pe tine acest arap; deci, dă-mi cuvînt că nu vei mai întina patul femeii tale şi eu voi arunca numărul pentru tine şi tu vei birui. Bolnavul s-a jurat sfîntului, în acea vedenie, că nu va mai păcătui. Apoi sfîntul, luînd un os, l-a aruncat şi a căzut de trei ori şase şi arapul a plecat de la bolnav. Deşteptîndu-se din somn, a simţit că i s-a uşurat boala. Venind nebunul ca de obicei în casa lui, a zis către el: „Bine ai făcut cele trei aruncături de arşic. Însă, crede-mă pe mine, că de-ţi vei călca jurămîntul, atunci arapul te va sugruma”. După aceea, ocărînd pe toţi cu obiceiul nebuniei sale, s-a dus de acolo.

Cuviosul avea o colibă pentru odihnă şi mai ales pentru rugăciunile cele de noapte; dar în ea nu era nimic decît o sarcină de viţă. În acea colibă petrecea la rugăciune toate nopţile pînă dimineaţa, udînd pămîntul cu lacrimi. Sosind ziua, îşi împletea o cunună de măslin sau de buruieni, pe care o punea pe cap şi ţinînd în mîini o stîlpare, umbla prin cetate, strigînd: „Este prăznuirea împăratului celui biruitor şi a cetăţii lui”. Prin aceste cuvinte sfîntul numea sufletul drept cetate, iar mintea, împărat care stăpînea peste patimi, şi le tîlcuia diaconului Ioan, prietenul său, la care mergea adeseori în taină şi vorbea pe larg, de toate cuvintele şi lucrurile sale, zicîndu-i cu jurăminte îngrozitoare, ca nimănui să nu spună ceva de el, pînă la sfîrşitul vieţii lui.

Mai înainte cu două zile de moartea lui, a mers la diaconul Ioan şi a zis: „Eu astăzi am fost la iubitul meu frate, Ioan, vieţuitorul în pustie, cu care din început m-am lepădat de lume şi am intrat în călugărie. Pe el l-am găsit sporit în bunătăţi şi desăvîrşit plăcut lui Dumnezeu. Deci, m-am bucurat că l-am văzut purtînd pe cap o cunună luminoasă, pe care era scris: „Cununa răbdării pustiului!” După aceea, Cuviosul Simeon iarăşi a grăit către diacon: „Am văzut pe un slăvit oarecare, zicînd către mine: „Vino, nebunule, vino să primeşti pentru mîntuirea atîtor suflete omeneşti, nu o cunună, ci mai multe””.

Sfîntul Simeon, zicînd acestea, a suspinat şi iarăşi a zis: „Frate diacon, nimic nu ştiu să fi făcut de acest fel, care să fie vrednic de răsplătirea cerească, pentru că nebunul şi lipsitul de înţelegere, ce plată va primi, fără numai un dar, de mă va milui Stăpînul meu cu darul Său. Te rog însă pe tine, frate, ca pe nimeni din cei săraci, mai ales din monahi, să nu-i defăimezi, nici să-i ocărăşti. Deci, să ştie dragostea ta, că mulţi dintre dînşii, prin pătimirea cea rea, sînt curăţiţi şi strălucesc ca soarele înaintea lui Dumnezeu. Asemenea şi între oamenii cei proşti, care vieţuiesc prin sate şi lucrează pămîntul şi care petrec în nerăutate şi în dreptatea inimii lor şi pe nimeni nu hulesc şi nici nu năpăstuiesc, ci din osteneala mîinilor lor îşi mănîncă pîinea întru sudoarea feţei. Între unii ca aceştia mulţi sînt sfinţi mari, pentru că i-am văzut venind în cetate şi împărtăşindu-se cu Trupul şi cu Sîngele lui Hristos şi făcîndu-se ca aurul cel curat”.

Acestea pe care ţi le grăiesc ţie, domnul meu, să nu crezi că le zic pentru vreo slavă deşartă, ci dragostea ta m-a silit ca să nu tăinuiesc înaintea ta lenevirea vieţii mele celei ticăloase. Deci, să ştii că şi pe tine îndată te va lua Domnul de aici. Dar se cade a te îngriji pentru sufletul tău pe cît îţi este puterea, ca să poţi fără de supărare a trece duhurile cele din văzduh şi a scăpa de cumplitele mîini ale stăpînului întunericului.

Ştie Dumnezeu că şi eu am a pătimi mult necaz şi mare frică, pînă ce voi trece acele înfricoşătoare locuri, în care se cercetează cu de-amănuntul toate cuvintele, lucrurile şi faptele omeneşti. De aceea, te rog, fiule şi fratele meu Ioan, ca în tot chipul să te sîrguieşti să fii milostiv, că în acel ceas înfricoşat, milostivirea poate să ne ajute mai mult decît alte bunătăţi. Căci este scris: Fericit este cel ce înţelege pe cel sărac şi scăpătat; căci în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul. Păzeşte şi aceasta: „Să nu te apropii la dumnezeiasca slujire, avînd mînie asupra cuiva, ca nu cumva păcatele tale să oprească venirea Sfîntului Duh!”

Acestea şi mai multe altele vorbind Cuviosul Simeon cu acel cinstit diacon, l-a rugat ca, după două zile, să vină în coliba lui. Plecînd de la dînsul, nu s-a mai arătat umblînd prin cetate, ci a petrecut în colibă pînă la ceasul cel mai de pe urmă al sfîrşitului său. Însă nimeni nu ştie în ce fel a fost sfîrşitul lui, decît numai Unul Dumnezeu şi îngerii Lui; pentru că aceia s-au obişnuit a fi de faţă la sfîrşitul oamenilor săraci, cei cu totul părăsiţi, precum a fost de faţă la Lazăr, cel ce a murit în gunoi şi despre care se pomeneşte în Evanghelie că a murit şi a fost dus de îngeri în sînul lui Avraam. Deci, nu este îndoială că aceiaşi sfinţi îngeri ai lui Dumnezeu au stat de faţă şi la acest sfînt, care a fost sărac cu duhul şi cu lucrul, adică la Cuviosul Simeon, în ceasul fericitului său sfîrşit. Şi, dezlegînd cu blîndeţe sufletul cel drept din trupul cel curat, l-au dus cu glas de bucurie în locaşurile cereşti.

Trecînd aceste două zile, unii din săracii care au avut cu dînsul tovărăşie, nevăzîndu-l, şi-au zis: „Oare nu cumva s-a îmbolnăvit nebunul?” Deci s-au dus la coliba lui şi l-au găsit zăcînd mort şi ziceau: „Iată, cel ce s-a înebunit în viaţa sa, s-a aflat nebun şi după moarte, căci nu s-a sfîrşit culcat pe viţe, ci sub ele”. Deci l-au luat doi oameni ca să îngroape fără de spălare acel cinstit trup, la locul unde îngropau pe cei străini fără de obişnuita cîntare, fără lumînări şi fără tămîie.

Deci, sfîntul a fost dus la îngropare pe lîngă casa acelui creştin botezat de curînd, care a fost mai înainte jidov, lucrător de sticle, şi acela a auzit mulţime de cîntăreţi, cîntînd cîntări cu glasuri prea dulci şi negrăite şi s-a mirat de acea neobişnuită cîntare. El a privit pe o fereastră, dar n-a văzut pe nimeni altul, decît numai pe acei doi oameni care duceau la îngropare trupul nebunului. Iar glasurile nu încetau, cîntînd nevăzut, căci îngerii lui Dumnezeu cîntau, iar mirosirea cea plăcută umplea văzduhul. Creştinul acela a mirosit şi a zis: „Fericit eşti, nebunule, că neavînd oameni să-ţi cînte pentru îngropare, ai pe cereştile puteri care te cinstesc cu cîntări şi te umplu de mireasma cădirii cea din Rai”. Deci, el îndată a mers cu acei doi oameni şi au dus cu ei acel sfînt trup şi l-au îngropat cu mîinile lor între mormintele străinilor şi ale săracilor. El spunea tuturor că a auzit cîntări îngereşti deasupra acelui mormînt şi negrăită bună mireasmă.

Diaconul Ioan, mergînd la coliba aceea şi negăsind pe sfînt, îl căuta pretutindeni. După aceea, înştiinţîndu-se că a murit şi este îngropat, a plîns foarte mult şi s-a dus la mormîntul lui, vrînd să ia trupul de acolo şi să-l îngroape cu cuviinţă la loc de cinste. Cînd a descoperit însă mormîntul, n-a găsit trupul sfîntului, pentru că Domnul l-a mutat pe El, prin sfinţii Săi îngeri, în loc nevăzut de oameni. Atunci toţi oamenii din cetatea Emesei, deşteptîndu-se ca din somn, au început a-şi aduce aminte şi a-şi spune unul altuia lucrurile cele minunate ale plăcutului lui Dumnezeu, proorociile şi viaţa lui cea mult chinuită.

Astfel au cunoscut că nebunul nu era nebun, ci era mai înţelept decît toţi înţelepţii acestui veac şi cel ce se părea că este nesănătos era drept şi cuvios. Sub chipul cel de nebunie şi de păcătos, îşi ascundea înaintea oamenilor viaţa sa cea înţelepţită de Dumnezeu şi plăcută Lui. Astfel au fost viaţa şi nevoinţele acestui minunat Simeon, care a fost nebun pentru Hristos. El a petrecut ca Lot cel de demult în mijlocul sodomitenilor, care nu s-a întinat de păcatele acelora. Aşa şi el acum, vieţuind în mijlocul lumii, nu s-a vătămat cu patimile cele lumeşti.

Cuviosul Simeon s-a sfîrşit în 21 zile ale lunii iulie, iar după dînsul şi Cuviosul Ioan, tovarăşul lui de pustnicie, a adormit cu fericit sfîrşit în pustiul Iordanului. Deci, precum au început amîndoi împreună a sluji Domnului pe pămînt, tot aşa şi în cer au stat împreună înaintea scaunului lui Dumnezeu. Viaţa amîndurora, precum s-a spus diaconului Ioan prin sfînta şi nemincinoasa gură a lui Simeon, aşa de la acelaşi diacon Ioan al Bisericii cea din Emesa, s-a povestit cu credinţă şi cu adevărat marelui între părinţi, Sfîntului Leontie, episcopul Neapolei Ciprului. Acela a dat-o în scris, spre folosul celor ce o vor citi şi o vor asculta şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Celui împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Avand ca model viata Sf. Simeon, inspiratul calugar Savatie Bastovoi a scris celebrul roman aghiografic ” Nebunul „.