„În timpul domniei sale, Țara Românească a cunoscut cea mai mare extindere teritorială, cu hotare ce pornesc din părțile Banatului până la Marea Neagră și din Transilvania până la Dunăre. S-a implicat în viața bisericească a Țării Românești, fiind alături de mitropoliții țării”, ne-a spus părintele lector dr. Petre Sperlea, în dialogul purtat cu prilejul împlinirii a 600 de ani de la mutarea din această viață a domnitorului Mircea cel Bătrân.
Mircea cel Mare (1386-1395; 1397-1418) urmează ca domn al Țării Românești fratelui său, Dan I (1383-1385), căzut în luptele cu țarul bulgar de la Târnovo, Ivan Șișman. Accederea la domnie a lui Mircea are loc în virtutea sistemului electiv-ereditar de succesiune la tron din cadrul dinastiei Basarabilor. Domnia sa începe în împrejurări istorice critice, prin prezența otomană tot mai accentuată în sud-estul Europei, după anul 1383. Din acest motiv, domnitorul Țării Românești urmărește să consolideze statul muntean și să încheie alianțe cu monarhii creștini pentru a stăvili invaziile turcești și a salva identitatea creștină nu doar a propriei țări, ci și a întregii Europe medievale. Acestea sunt liniamentele politicii interne și externe a lui Mircea cel Mare, care îl disting în rândul principilor creștini și conferă prestigiu Țării Românești, ca și centru de rezistență antiotomană. Mai întâi, acesta încheie un tratat de alianță la Lublin, în 1390, cu regele Vladislav Iagello al Poloniei pentru a se proteja de tendințele hegemonice ale Ungariei. Căderea Bulgariei de răsărit sub turci, în 1393, îl apropie pe Mircea de regele Sigismund de Luxemburg al Ungariei, ambii angajându-se în lupta antiotomană prin tratatul din 7 martie 1395, de la Brașov. Relații firești, dincolo de orice tratat, a avut cu domnii Moldovei de același neam și de aceeași credință, Petru Mușat, Roman I și Alexandru cel Bun, la înscăunarea acestuia din urmă având o contribuție decisivă.
Din solidaritate creștină participă la lupta de la Kossovopolje (1389), însă adevărata măsură a calității sale de defensor al creștinătății și de excepțional strateg militar este dată în bătălia de la Rovine din 17 mai 1395, când temutul sultan Baiazid I este înfrânt. Memorabila izbândă de la Rovine, pe care Mircea o obține singur, fără sprijinul regelui maghiar, aliatul său, a demonstrat că armata otomană nu era invincibilă și a condus la mobilizarea militară a Europei creștine de la Nicopole, un an mai târziu. În același timp, a făcut ca Dunărea să rămână, în continuare, granița naturală separatoare între spațiul românesc creștin și cel controlat de otomani în sud și a amânat prăbușirea Constantinopolului de mai târziu, într-o perioadă în care capitala bizantină trăia deja momentele crepuscular-agonice ale existenței sale.
În bătălia de la Nicopole (25 sept. 1396), la care participă și Mircea, coaliția creștină este înfrântă. Deznodământul acestei confruntări putea fi evitat dacă, la sugestia lui Sigismund de Luxemburg, respinsă de cavalerii occidentali, conducerea militară ar fi fost încredințată domnitorului muntean. În urma acestei înfrângeri, Mircea încheie un tratat de pace cu turcii, obligându-se la plata unui tribut anual și reușind, astfel, menținerea autonomiei interne a țării, tratat pe care Baiazid îl va respecta până la sfârșitul domniei sale (1402).
După 1403, Mircea intervine în lupta pentru putere din interiorul Imperiului Otoman, sprijinind militar pe Musa, unul dintre fiii lui Baiazid, detronat însă de fratele său, Mohamed. Încercările altor pretendenți la tronul otoman, sprijiniți și ei de Mircea, în 1416, au eșuat și au declanșat o campanie de răzbunare a lui Mahomed în Țara Românească, soldată cu pierderea cetăților fortificate dunărene Giurgiu și Turnu, precum și a Dobrogei, în 1417. Din acest moment, Mircea este nevoit să plătească un tribut anual de 3.000 de galbeni pentru a asigura liniștea țării și suveranitatea statală.
În timpul domniei sale, Țara Românească va cunoaște cea mai mare extindere teritorială, cu hotare ce pornesc din părțile Banatului până la Marea Neagră și din Transilvania până la Dunăre, după cum reiese din titulatura domnitorului muntean: „Singur stăpânitorul Io Mircea, mare voievod și domn, cu mila lui Dumnezeu stăpânind țoță țara Ungro-Vlahiei și părțile de peste munți, încă și spre părțile tătărești și herțeg (duce) al Amlasului și Fagarsului și domn al Banatului Severinului și de amândouă părțile peste toată Podunavia (de lângă Dunăre), încă până la Marea cea Mare (Marea Neagră) și singur stăpânitor al cetății Dârstor”.
Stăpânirea acestor teritorii românești, vânate adesea de cupiditatea marilor imperii, și anexarea lor la Țara Românească arată puterea unificatoare a domnitorului și dorința nemărturisită, materializată peste secole de urmașii săi, de a uni tot ce este românesc între fruntariile unui stat unitar și deplin consolidat. Alături de stabilitatea politică a țării, domnitorul Mircea a asigurat și prosperitatea economică, mai ales prin dezvoltarea comerțului, favorizat de tratatele încheiate cu brașovenii și negustorii din Liow.
Într-adevăr, Mircea cel Mare s-a implicat în viața bisericească a Țării Românești, fiind alături de mitropoliții țării și aducând în țară, după anul 1396, moaștele Sfintei Mucenițe Filofteia, care sunt așezate în Biserica Domnească „Sfântul Nicolae”din Argeș. Cultivă o relație deosebită cu Sfântul Nicodim de la Tismana, primul reorganizator al monahismului românesc, pe care îl ajută să finalizeze lucrările de zidire a Mănăstirii Tismana, potrivit unui document din 27 iunie 1387. Sprijină, de asemenea, prin acordarea de numeroase danii, și alte așezăminte monahale din cuprinsul țării (Cotmeana, Snagov, Glavacioc), dar și Mănăstirea Cutlumus de la Muntele Athos. Este ctitorul Mănăstirii Cozia cu hramul „Sfânta Treime”, o construcție de plan „triconc”, din piatră și cărămidă aparentă, a cărei edificare începe în 1387, fiind sfințită la 18 mai 1388. În naosul bisericii, domnitorul Mircea este reprezentat în ipostaza de ctitor, ținând în mână biserica împreună cu fiul său, Mihail, asociat la domnie din 1391. Cei doi sunt zugrăviți în costume de cavaleri medievali. Pronaosul adăpostește mormântul marelui voievod.
Pisania din 1711 a bisericii Mănăstirii Cotmeana (jud. Argeș) îl desemnează pe Mircea ctitor al acestui așezământ în 1389, deși istoriografia acordă această calitate tatălui său, Radu I. După modelul mănăstirilor Vodița și Tismana, conduse de Sfântul Nicodim, domnitorul încredințează conducerea Coziei și a Mănăstirii Cotmeana unei singure persoane, egumenul Sofronie.
Domnitorul s-a stins din viață la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat nu la Biserica Domnească de la Argeș, necropola înaintașilor săi, ci la Cozia, ctitoria sa. Spre deosebire de domnii anteriori și posteriori lui, Mircea, ca și tatăl său, Radu, este îngropat după maniera occidentală din secolele XII-XV, în sarcofag de piatră. Prima știre despre mormântul de la Cozia al domnitorului este oferită de poetul Grigore Alexandrescu, autorul creației Umbra lui Mircea la Cozia, cu prilejul călătoriei din 1842, care informează: „Valorosul Domn este înmormântat în biserică, în cea dintâi intrare; două mari pietre acopăr mormântul. Inscripțiunea uneia a început a se șterge, încât abia poți descifra câteva cuvinte și numele Mircea (….)”.
În timpul Primului Război Mondial, lespedea mormântului este deteriorată de soldații armatei germane de ocupație, adăpostiți la Cozia, în cursul anului 1916. La inițiativa lui Nicolae Iorga, în 1929 începe refacerea acoperământului sarcofagului domnitorului Mircea cel Mare, lucrare supravegheată de arhitectul I.L. Athanasescu, de la Comisia Monumentelor Istorice. Lespedea este realizată din marmură de Vrața, cu o inscripție executată de Friedrich Hiseck, pietrar din Râmnicu Vâlcea, iar sarcofagul din marmură de Rusciuc, recepția lucrării având loc la 8 noiembrie 1936. La 15 mai 1938 are loc ceremonia reînhumării osemintelor domnitorului în cadrul unor manifestări organizate cu fast, în prezența a numeroşi credincioşi și a unor personalități, precum urmașul Tronului Regal, Mihai, profesorii Nicolae Iorga și Ioan Lupaș, preotul Nicolae M. Popescu, subsecretar de stat în Ministerul Cultelor și Artelor, și alții, care sosesc la Cozia cu un tren special, pe ruta București – Jiblea, fiind întâmpinați de Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului Noului Severin și de notabilitățile locale. Un gest de recunoștință firească îndreptat către un înaintaș și conducător de stat de excepție, care ne obligă și pe noi, cei de astăzi, când se împlinesc 600 de ani de la mutarea domnitorului din această viață, la omagierea cuvenită.
sursa:ziarullumina